Cum probabil vă
reamintiţi, cu ocazia discutării iniţiativei legislative privind stabilirea
coeficienţilor de salarizare a personalului bugetar, deci, inclusiv a
parlamentarilor, am atras atenţia asupra unor ciudăţenii.
Prima, era atmosfera
de şuşoteală, practic de clandestinitate în care s-a susţinut acest veritabil
blat legislativ. Urma observaţia că îngrijorarea presei şi a opiniei publice faţă
de unele posibile mişculaţii financiare ale parlamentarilor se datorează exclusiv
politicii de forfetare practicată de Camera Deputaţilor.
În fine, prin
prezentarea publică a propriului stat de plată, în care scria negru pe alb, un
venit mediu lunar net de 1.400.000 lei, speram că am demonstrat că „îmbuibeala”
nu trebuie căutată în Senatul României. Sunt convins că presa şi opinia publică
au recepţionat corect mesajul meu. Din păcate, nu acelaşi lucru s-a întâmplat şi
cu mulţi dintre stimaţii colegi parlamentari, mai ales cu colegii deputaţi.
Oare de ce?
Alături de alţi
distinşi parlamentari, senatori şi deputaţi, de absolut toate culorile
politice, am participat şi eu la şedinţa consultativă privind problema
salarizării noastre. Cu acest prilej, am văzut cu proprii ochi a opta minune a
lumii, un consens total, dar credeţi-mă, total, sub cupola Camerei Deputaţilor,
nu mai conta că eşti de stânga sau de dreapta, că eşti majoritar, că eşti
minoritar, numai să nu te legi de forfetarea (...) deputaţilor. Trebuie să
recunosc însă că, la unison, colegii noştri au pledat eroic pentru forfetare
sau, mai degrabă, pentru o veritabilă forfetare
bugetară, motivând, în primul rând, prin faptul că deputaţii, citez: „semnând
contracte civile cu personalul birourilor senatoriale, le pot anula oricând
(...)”.
Conform Regulamentului Senatului, citez: „contractul de muncă
încetează din dispoziţia senatorului”, art. 164. Atunci, în afara celor peste „n”
milioane de lei forfetate de fiecare coleg deputat, unde-i diferenţa? În nici
un caz în faptul că un şef de cabinet din Camera Deputaţilor are un salariu de
1.200.000 lei.
Îmi menţin atunci ce am de spus, pentru că nu-i o problemă de
joacă, a prestigiului Parlamentului României, a Senatului.
Atunci o să discut cu ocazia reluării în plen a acelui text
pe care l-a propus comisia.
Deci... la acea şedinţă, un deputat, îmi pare rău că trebuie
să spun, ţărănist şi cu „funcţie”, mi-a tăiat-o scurt: „lasă, domle modestia, că
nici dumneata nu iei chiar cât spui”. Şi am aflat de la atotştiutorul meu
coleg ceea ce nici măcar nu bănuiam, că se câştigă peste 2 milioane jumătate,
net lunar. Motiv pentru care, revenind la Senat, m-am îndreptat şnur spre
contabilitate. Doamna de aici, ca întotdeauna, mai mult decât amabilă, când
i-am reprodus afirmaţia domnului deputat, m-a luat imediat la întrebări: „Aveţi
certificat de revoluţionar?” N-am. „Nici măcar de handicapat?” N-am. „Atunci,
domnule senator, dacă nu ştiţi să vă descurcaţi în ziua de azi, de ce mai
ridicaţi pretenţii?”
Mărturisesc că, în cei 31 de ani de magistratură, mi-au ieşit
peri albi încercând să fac pe învinuiţi să explice cât mai exact ce şi cum. În
şedinţa cu pricina, minune mare. Deputaţii şi senatorii se întreceau să mă
lumineze cum se forfetează bugetul, pardon, cum se fac economii. Pe scurt, iată
ce mi-au auzit urechile. Un deputat: „Domle, eu am schimbat din juma în juma de
an 3-4 şoferi, de ăia care dădeau în gropi. Şi nu de alta, dar stricau maşina.
Aşa că, să termin cu toată tevatura, l-am pus pe fiu-meu să conducă maşina,
deci economisesc, domle. Că fiu-meu nu strică maşina. Şi nu trebuie să angajez
nici şofer.” Alt deputat: „Eu economisesc la benzină”. Nu mă obligaţi să spun
cum îl cheamă. Nu sunt numai P.N.Ţ.C.D.-işti.
„De ce să luăm ca senatorii bonurile”, zicea domnul deputat, „şi
să încurajăm birocraţia cu tot felul de justificări, când eu unul mă descurc
cum pot. Başca că nu mă poate obliga nimeni să circul cu maşina şi pe ploaie”.
Un alt deputat: „Noi suntem aproape 400 de deputaţi, deci ar
trebui să angajăm 1200 de experţi să facă actele”. Aşadar, în viziunea domnului
coleg, fiecare deputat ar avea nevoie de un contabil-şef, un contabil simplu şi
un economist, care câteşitrei să se ocupe de ... forfetarea personală a
domnului deputat.
Cum-necum, domnii colegi deputaţi au fost de o sinceritate
dezarmantă. Nu acelaşi lucru s-a întâmplat şi la comisia de mediere, unde – de
data asta dau nume – cu excepţia domnului Dan Mircea Popescu, cei din jur,
cuprinşi de o inexplicabilă aroganţă ţâfnoasă, mi-au interzis practic accesul
la discuţii. Mai mult chiar, domnul senator Vornicu, nu ştiu dacă e aici în sală,
a sărit ca ars de pe scaun, declarând indignat că: „dacă-l lăsaţi pe domnul la
discuţii, plec eu”. Un senator poate să participe la şedinţa oricărei comisii,
fără să-l împiedice nimeni, scrie în Regulamentul Senatului.
După atâtea bătăi cu pumnul în piept, pentru
economiile făcute din cele „n” milioane, primite în afara indemnizaţiei
cuvenite unui deputat, nu am de pus decât o singură întrebare, una singură,
returnează la buget la sfârşitul fiecărei luni domnii deputaţi aceşti bani
economisiţi?
Este datoria mea să vă informez că nejustificarea cu acte a
unor sume de bani, ridicate sub semnătură pentru alte persoane, precum şeful de
cabinet, dactilografa, şoferul, ca şi neplata impozitelor pentru sumele
cuvenite acestora – repet, cuvenite acestora, şi nu domnilor deputaţi – şi, nu
mai spun, însuşirea a chiar unei părţi din sumele afectate celorlalte
cheltuieli, inerente bunei funcţionări a unui birou parlamentar, constituie tot
atâtea fapte reprobabile ce pot atrage incidenţa legii penale.
Motiv pentru care eu, unul, şi sper că şi dumneavoastră, nu
ne putem permite să votăm pentru menţinerea sistemului forfetar.
Deci, stimaţi colegi senatori, în cazul în care colegii
deputaţi vor să continue cu forfetarea, în dispreţul prevederii constituţionale
care impune adoptarea unei legi unice de salarizare a parlamentarilor, nu poate
să-i împiedice nimeni. Dar să voteze ei înşişi o asemenea lege, pentru aceasta
nu trebuie, nu poate să aibă acoperirea Camerei superioare a Parlamentului. Aşa
cum n-o are pe a Senatului, nu poate să o aibă nici pe cea a opiniei publice.
Pentru că eu unul – şi sper că şi dumneavoastră – nu accept să-mi
pun semnătura pe un act normativ asupra căruia planează acuza că încurajează nu
mai puţin de trei infracţiuni dezonorante.
(Monitorul Oficial nr. 231 din 12
ianuarie 1997, Partea a II-a, Dezbateri parlamentare, Senatul, Sesiunea I
Ordinară)
