Răspunzând cerinţelor luptei de clasă, cu începere
din 1948 mii sau zeci de mii de locuinţe proprietate particulară au fost
trecute abuziv, cele mai multe fără nici o despăgubire, în proprietatea
statului. Infime corecţii s-au adus la vremea respectivă prin Decretul nr.
525/1955 – care însă nu a fost niciodată publicat – din care rezultă, mai mult
la nivelul intenţiei, cerinţa retrocedării acelor imobile naţionalizate ai
căror proprietari făceau parte din categoriile exceptate prin chiar Decretul
nr. 92/1950. De fapt, s-a urmărit satisfacerea unor anume interese şi
nicidecum repararea abuzurilor cărora le-au căzut victime nenumăraţi
pensionari, muncitori şi funcţionari.
Exact aceste abuzuri au stat în atenţia justiţiei după
22 decembrie 1989, când, fără a contesta constituţionalitatea Decretului nr.
92/1950, instanţele s-au limitat ca în cadrul excepţiei de nelegalitate, să
stabilească dacă aplicarea acelui decret s-a făcut sau nu corect. Aşadar,
pronunţând unele soluţii în legătură cu casele naţionalizate, instanţele nu şi-au
depăşit competenţa, ci au înlăturat consecinţele aplicării greşite a acestui
act normativ. Atât şi nimic mai mult! Din nefericire, acestei practici
judiciare unitare şi în deplin acord cu normele dreptului civil i s-a pus
capăt, din motive exclusiv politice, prin faimoasa decizie pronunţată de
Secţiile Reunite ale Curţii Supreme de Justiţie care, în condiţiile
nerespectării în totalitate a procedurii prevăzută de lege, a considerat că
este cazul a se reveni asupra propriei jurisprudenţe. Aceasta pentru că, urmând
preţioase indicaţii prezidenţiale, s-a apreciat că în ansamblul ei problema se
cere rezolvată prin lege, alta decât Codul civil în vigoare. Aşa s-a ajuns la
încâlcita Lege nr. 112/1995 privind reglementarea situaţiei juridice a unor
imobile cu destinaţia de locuinţe, trecute în proprietatea statului. Aşa cum
este concepută, legea apără cu precădere interesele chiriaşilor, proprietarului
recunoscându-i-se în principal dreptul de a primi despăgubiri, el putând
beneficia de restituirea în natură doar în situaţii de excepţie, rar întâlnite
în practică. Or aşa-zisa măsură reparatorie constând în „despăgubiri în
condiţiile art. 12”, edictată chipurile în favoarea fostului proprietar, nu
urmăreşte decât a realiza ceea ce nici comuniştii nu au îndrăznit: legalizarea
vânzării de către stat a imobilelor naţionalizate. Altfel spus, raptul este,
în fine, legalizat.
Deşi noua lege pretinde că reglementează situaţia
juridică a unor „imobile cu destinaţia de locuinţe”, lăsând să se înţeleagă că
ar fi vorba de întreg imobilul naţionalizat – construcţie şi terenul aferent –
„trecut(e) ca atare în proprietatea statului sau a altor persoane juridice ”,
în realitate restituirea în natură se rezumă doar la un singur.... apartament.
Iar pentru celelalte apartamente se primesc despăgubiri a căror valoare totală
„nu poate depăşi suma veniturilor salariale medii pe economie ale unei persoane
pe o perioadă de 20 de ani, calculată la data stabilirii despăgubirii” (art. 2
alin. 1 raportat la art. 13 alin. 2). Pe de altă parte, restituirea în natură,
limitată la un singur apartament, joacă numai în situaţia rarisimă îi cere
proprietarului deposedat ori moştenitorii acestuia îl ocupau, în calitate de
chiriaşi, la data de 22 decembrie 1989. Mai vorbeşte legea de restituirea
apartamentului rămas liber la aceeaşi dată, ipoteză de plano imposibilă. În
sfera apartamentelor supuse restituirii în natură s-ar include şi cele „trecute
în proprietatea statului pentru care s‑au primit despăgubiri, dacă sunt ocupate
de foştii proprietari sau sunt libere” (art. 2 alin. 2). La atât se rezumă
„generozitatea” acestei legi care în mod voit încalcă principiul restituirii
integrale (restitutio in integrum) a
imobilelor luate, vezi doamne „cu titlu”, ignorându-se ostentativ unica soluţie
corectă şi în cazul de faţă perfect realizabilă, şi anume aceea a restituirii
integrale şi fără plată a proprietăţii locative către foştii proprietari.
Ce se întâmplă însă cu suprafeţele locative
intrate în alt mod în proprietatea statului, ori cu cele aflate în proprietatea
privată a subiectelor cooperatiste? Ei bine, în această privinţă, prin art. 25
al legii în discuţie se promite apariţia în viitor a unor legi speciale prin
care se vor reglementa „situaţiile juridice ale altor imobile decât cele care
fac obiectul prezentei legi, trecute în proprietatea statului înainte de 22
decembrie 1989, indiferent de destinaţia lor iniţială, inclusiv ale celor
demolate pentru cauze de utilitate publică”. Cu alte cuvinte, până la data
apariţiei acelor legi speciale, persoanele care consideră că locuinţele lor au
trecut „fără titlu” în proprietatea statului, ori pentru acte administrative
ilegale, nu ar mai fi îndreptăţite să se adreseze în continuare instanţelor
judecătoreşti pentru a reclama încălcarea dreptului lor de proprietate. De
altfel, chiar art. 1 al legii excelează prin ambiguitate, viclenie şi exprimări
cel puţin ciudate. Se vorbeşte, de pildă, de casele care se aflau în „posesia
statului sau a altor persoane juridice la data de 22 decembrie 1989”. De ce „în
posesia ” şi nu în proprietatea statului? Nu cumva prin aceasta se recunoaşte
calitatea de detentor precar a statului chiar şi în cazul aşa-zisei preluări
„cu titlu”. Şi dacă statul este un detentor, cum ar fi el îndreptăţit să
transfere celelalte prerogative specifice dreptului de proprietate cu prilejul
vânzării către chiriaşi, a unui imobil deţinut doar cu acest titlu? Apoi, sunt
exceptate, de bună seamă cu intenţie, acele categorii de proprietari, altele
decât persoanele fizice, la fel de îndreptăţite la măsuri reparatorii:
instituţii, fundaţii etc., adică persoanele juridice. Vor face şi acestea
obiectul unor legi speciale? Greu de ştiut... Pe lângă atâtea neclarităţi şi
confuzii, legea ne dă totuşi o certitudine: hotărârile judecătoreşti rămase
„definitive şi irevocabile” pot fi atacate cu recurs în anulare (art. 24).
Chiriaşii în schimb, aşa cum remarcam ceva mai sus, se bucură de graţiile
legiuitorului, deşi, în ipoteza retrocedării imobilului (mai exact, apartamentului)
către adevăratul proprietar, pe actualii chiriaşi nu-i putea deranja aceasta
câtuşi de puţin, atâta timp cât este în vigoare o lege ocrotitoare pentru
chiriaşi – Legea nr. 5/1973 – iar, pe de altă parte, potrivit Legii nr.
17/1994, contractele de închiriere încheiate în baza Legii nr. 5/1973 se
prelungesc, de drept, pe o perioadă de 5 ani de la data publicării menţionatei
legi. Un singur exemplu în acest sens: nivelul chiriilor stabilite în baza
vechilor reglementări şi care nu depăşesc câteva sute de lei, deci preţul unui
pachet de ţigări de proveninţă românească. Iată doar câteva din multele
neclarităţi majore ale legii în discuţie, care vizează în principal pe
adevăratul proprietar.
Construită cu rea-credinţă şi având la bază
violarea celor mai elementare principii ale dreptului, legea dă naştere unei
periculoase iluzii: aceea că chiriaşul ar putea cumpăra în condiţii extrem de
avantajoase ceea ce de fapt nu aparţine statului care şi-a asumat rolul de
vânzător. Este ceea ce legea denumeşte „vânzarea lucrului altuia”, împrejurare
ce duce în mod automat la anularea actului în atare condiţii. Sunt toate
acestea motive de serioasă reflecţie, atât pentru proprietari, cât şi pentru
chiriaşi.
(România
Liberă – 15 martie 1996)
