„I-o dăm, i-o luăm, i-o ridicăm” sau imunitatea la români

Acum aproape 22 ani de zile, trebuia ca românii să-şi obişnuiască auzul cu noi cuvinte pe care majoritatea dintre ei nu le mai auziseră niciodată: implementare, consens, imunitate şi aşa mai departe. Între toţi aceşti termeni, doar imunitatea pare să fi rămas la modă. Şi este normal, din moment ce ea defineşte dreptul democratic al parlamentarilor la liberă exprimare în exercitarea atribuţiilor acestora. Justificarea acestei imunităţi derivă din ideea că puterea legiuitoare trebuie să fie independentă faţă de celelalte puteri în stat, ceea ce nu se poate obţine decât prin asigurarea celei mai complete libertăţi în exprimarea voturilor şi a opiniilor membrilor Parlamentului. De aceea, această imunitate este admisă în toate ţările cu regim parlamentar, fără nici o excepţie.

Dar, pentru că la noi, ca la nimeni, deşi lucrurile ar trebui să fie cât se poate de clare, conceptul de imunitate continuă să fie un adevărat măr al discordiei pentru clasa politică românească (…). Absolut toată lumea îşi dă cu părerea – „i-o luăm, i-o dăm, i-o ridicăm” – dar, din păcate, cam puţintei ştiu ce înseamnă cu adevărat imunitatea parlamentară, iar pentru a afla, nu este necesar decât simpla citire a art. 72 alin. 1 din Constituţia României:

„Deputaţii şi senatorii nu pot fi traşi la răspundere juridică pentru voturile sau pentru opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului”.

Textul defineşte cum nu se poate mai bine imunitatea parlamentară. Cum precizam, „Imunitatea parlamentară garantează numai libertatea de expresie”. Într-un cuvânt, imunitatea nu-l protejează pe parlamentar la modul absolut decât în ceea ce priveşte opiniile şi voturile exprimate în exercitarea mandatului ce i-a fost dat (încredinţat) în mod democratic de către alegători. Expresia „exercitarea mandatului” trebuie înţeleasă în sensul de îndeplinire a mandatului, deci, numai opiniile sau voturile exprimate în cursul acestei îndepliniri vor beneficia de imunitate.

Imunitatea prevăzută de art.72 alin.1, după câte rezultă din cele ce preced, este specială, fiindcă se rezumă numai la acele fapte ilicite (calomnie, insultă, ultraj) comise în febra dezbaterilor parlamentare. Dar ea este şi relativă, fiindcă nu se aplică decât în anumite condiţii. Dacă – fie-mi iertată expresia – un parlamentar îl face bou pe un alt coleg de la tribuna Parlamentului, celui dintâi nu i se poate ridica imunitatea. Dacă îl face din nou bou la o întâlnire cu alegătorii săi, imunitatea lucrează din plin. Nu i se poate face nimic.

Imunitatea durează pe tot timpul mandatului pentru faptele – expres arătate mai sus – săvârşite în timpul exercitării acestuia. Nici senatorul ori deputatul, nici corpul legiuitor din care el face parte nu pot renunţa sau încuviinţa renunţarea la această imunitate, fiindcă ea este dictată de un interes public şi, deci, este de ordine publică.

Aşadar, imunitatea consacrată în art.72 alin.1, purtând asupra acelor fapte ilicite rezultând din exprimarea voturilor sau opiniilor în cursul îndeplinirii mandatului parlamentar, are ca efect înlăturarea de plano a oricărei urmăriri şi operează, automat, în sensul că nu trebuie să intervină nici un fel de constatare juridică pentru constatarea ei.

Desigur, dacă aflat la o recepţie, la o conferinţă sau în oricare alt loc public, parlamentarul nostru îşi gratulează colegul în aceeaşi manieră ca în exemplele de mai sus, atunci aceasta se numeşte insultă sau calomnie şi poate fi tras la răspundere juridică (civilă ori disciplinară). Căci, în aceste din urmă situaţii, nu se mai poate susţine că respectivul parlamentar este în exercitarea mandatului său. Mai mult chiar, atunci când un membru al Parlamentului, abuzând de imunitatea sa, calomniază, insultă sau instigă pe altul prin opiniile exprimate chiar în Parlament, este posibilă sancţionarea lui prin măsuri disciplinare pe care comisia de disciplină a corpului legiuitor le poate lua, conform regulamentului, contra acelui parlamentar.

Dar, de aici nu se poate însă deduce că art.72 alin.2 şi 3 – în cadrul aceluiaşi textul constituţional intitulat „Imunitatea parlamentară” – ar acorda membrilor corpurilor legiuitoare o imunitate de-a dreptul generală şi absolută, în sensul că parlamentarul nostru, indiferent în ce condiţii şi oriunde ar săvârşi vreo infracţiune, indiferent de infracţiune şi de gravitatea ei, el ar scăpa incidenţei legii penale. Textul în discuţie dispune doar că: „Deputaţii şi senatorii pot fi urmăriţi şi trimişi în judecată penală pentru fapte care nu au legătură cu voturile sau cu opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului, dar nu pot fi percheziţionaţi, reţinuţi sau arestaţi fără încuviinţarea Camerei din care fac parte, după ascultarea lor. Urmărirea şi trimiterea în judecată penală se pot face numai de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Competenţa de judecată aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie” (alin.2); „În caz de infracţiune flagrantă, deputaţii sau senatorii pot fi reţinuţi şi supuşi percheziţiei. Ministrul Justiţiei îl va informa neîntârziat pe preşedintele Camerei asupra reţinerii şi a percheziţiei. În cazul în care Camera sesizată constată că nu există temei pentru reţinere, va dispune imediat revocarea acestei măsuri” (alin.3).

Ceea ce nu înseamnă decât că pentru faptele prevăzute de legea penală ca infracţiuni, străine exercitării mandatului, parlamentarul răspunde ca oricare alt cetăţean, singurele înlesniri fiind de ordin procedural (art.72 alin.2 şi 3).

Aşadar, în astfel de cazuri imunitatea – sub forma imunităţii procedurale – are ca scop să împiedice ca un deputat sau senator să fie privat de posibilitatea de a-şi exercita funcţia ca urmare a unor urmări represive sau abuzive, inspirate din presupuse motive politice. Cu alte cuvinte, imunitatea procedurală nu suprimă represiunea penală, ci întârzie momentul trimiterii în judecată, momentul urmăririi penale sau cercetării judecătoreşti pentru faptele cu caracter penal străine exercitării mandatului. Aceasta este deci o consecinţă procedurală, iar nu substanţială, derivată nu din întinderea imunităţii parlamentare (imunitate substanţială – art.72 alin.1), ci din cauza raţiunii sale (imunitate procedurală – art.72 alin.2 şi 3).

Este deci limpede că „imunitatea” la care se referă art.72 alin.2 şi 3 din Constituţie – sub forma imunităţii procedurale – nu constă în aceea că deputatul sau senatorul să nu poată fi urmărit, privat de libertate, percheziţionat sau trimis în judecată, ci în aceea că nu poate fi pus în aceste situaţii fără autorizarea Camerei de care aparţine.

Într-adevăr, pentru a se evita consecinţele înscenărilor ce-l pot viza cu precădere pe omul politic, Constituţia pretinde autorizarea (încuviinţarea) Camerei din care face parte parlamentarul, acesta neputând fi reţinut, arestat, percheziţionat sau trimis în judecată fără o prealabilă examinare a cazului de către corpul legiuitor, cu dreptul de a fi ascultat (art.72 alin.2). Dar această favoare de ordin procedural – atenţie! – operează numai dacă parlamentarul nu a fost surprins asupra faptului. Căci, „În caz de infracţiune flagrantă, deputaţii sau senatorii pot fi reţinuţi şi supuşi percheziţiei” (art.72 alin.3). În acest caz, „Ministrul Justiţiei îl va informa neîntârziat pe preşedintele Camerei asupra reţinerii şi a percheziţiei. În cazul în care Camera sesizată constată că nu există temei pentru reţinere, va dispune imediat revocarea acestei măsuri” (alin.3).

Este însă de la sine înţeles că, până în momentul revocării acestei măsuri pentru infracţiunea flagrantă nu implică anularea imunităţii absolute de care se bucură parlamentarul în virtutea art.72 alin.1 din Constituţie.

În concluzie, într-o zicere mai puţin academică, „în afară de imunitatea pliscului, parlamentarul este responsabil pentru orice”. Pentru infracţiunile ce nu au legătură cu îndeplinirea mandatului, parlamentarul răspunde ca oricare alt cetăţean, singurele înlesniri fiind de ordin procedural (art.72 alin.2 şi 3).

Scopul "imunităţii" este de a nu priva un parlamentar de posibilitatea de a-şi exercita funcţia, ca urmare a unor urmăriri represive sau abuzive, inspirate din presupuse motive politice. Este deci limpede că imunitatea procedurală la care se referă art.72 alin.2 şi 3 din Constituţie nu constă în aceea că deputatul sau senatorul să nu poată fi urmărit, privat de libertate, perchiziţionat sau trimis în judecată, ci în aceea că nu poate fi pus în aceste situaţii fără autorizarea (încuviinţarea) Camerei de care aparţine. Această autorizare (încuviinţare), care intervine în urma unei proceduri speciale, a fost botezată de bravii noştri parlamentari ca fiind procedura „ridicării imunităţii parlamentare”.