DICŢIONAR JURIDIC - Intenţia infracţională

Intenţia infracţională

În art.19 Cod penal se specifică: „Vinovăţia există când fapta care prezintă pericolul social este săvârşită cu intenţie sau din culpă.

1. Fapta este săvârşită cu intenţie când infractorul:

a) prevede rezultatul faptei sale, urmărind producerea lui prin săvârşirea acelei fapte;

b) prevede rezultatul faptei sale şi, deşi nu-l urmăreşte, acceptă posibilitatea producerii lui”.

Cele două forme de intenţie specificate mai sus la lit.a şi b au primit, în literatura juridică, denumirile de intenţie directă şi intenţie indirectă.

Poziţia subiectivă a celui ce săvârşeşte o infracţiune se manifestă atât factorul volitiv, cât şi cel intelectiv.

Factorul volitiv – voinţa – nu apare menţionat expres în art.19 C.pen. Aceasta se datorează, credem, faptului că întotdeauna acţiunea materială (sau inacţiunea) prin care se săvârşeşte o infracţiune reprezintă înfăptuirea unui act de voinţă. Voinţa este aceea care pune în mişcare energia umană, determinând manifestarea materială concretizată într-o acţiune exterioară. Şi tot voinţa este cea care determină abstenţiunea de la o acţiune, atunci când aceasta ar trebui înfăptuită. Voinţa este cea care declanşează acţiunea şi tot ea este cea care o împiedică să aibă loc. Ceea ce face ca orice acţiune sau inacţiune care se înscrie în elementul material al unei infracţiuni să reprezinte concretizarea unei manifestări de voinţă. Prin aceasta, factorul volitiv apare ca o componentă în conţinutul laturii subiective a oricărei infracţiuni, el integrându-se cu necesitate în poziţia psihică a făptuitorului.

Voinţa însă nu este suficientă pentru a da unei acţiuni sau inacţiuni caracter infracţional. Ea trebuie să fie întovărăşită de înţelegerea atât a traseului cauzal determinat de această acţiune sau inacţiune, cât şi a rezultatului care se produce în finalul traseului cauzal. Cu alte cuvinte, este necesar ca acel care concretizează actul său de voinţă, într-o acţiune materială sau într-o inacţiune, să-şi dea seama de rezultatul pe care îl va produce această acţiune sau inacţiune şi implicit de legătura de cauzalitate dintre acţiunea sa şi rezultatul produs.

Această antrenare a intelectului în configuraţia structurii infracţionale reprezintă centrul de greutate al poziţiei subiective a celui ce săvârşeşte fapta.

În art.19 C.pen., termenul folosit pentru a desemna factorul intelectiv este acela de „prevedere”. În el intră înţelegerea atât a procesului cauzal determinat de acţiunea sau inacţiunea făptuitorului, cât şi a modului de finalizare a acestui proces cauzal în ceea ce constituie „rezultatul” infracţiunii.

 Ceea ce trebuie să prevadă cel ce săvârşeşte o acţiune sau inacţiune caracteristică unei infracţiuni, pentru ca fapta să fie săvârşită cu vinovăţie, conform art.19 C.pen., nu este caracterul rezultatului produs – daună sau pericol – şi nici atingerea adusă valorii sociale ocrotită de legea penală, ci rezultatul însuşi, ca înfăptuire materială, derivată din înlănţuirea necesară a procesului cauzal. Atât caracterul acestui rezultat – daună sau pericol – cât şi atingerea adusă, prin producerea lui, valorii sociale apărată de legea penală sunt considerate ca fiind cunoscute de făptuitor prin efectul prezumţiei de cunoaşterea legii penale.