Calomnia este o infracţiune
care se săvârşeşte cu intenţie, ceea ce înseamnă că autorul trebuie să prevadă
rezultatul acţiunii sale.
După cum s-a arătat într-un
articol anterior, acest rezultat s-ar configura în modul următor: punerea
unei pluralităţi de persoane în situaţia de a lua la cunoştinţă de afirmaţia
(imputarea) denigratoare.
Acesta este rezultatul pe care
autorul faptei trebuie să-l prevadă pentru ca să se poată considera că fapta sa
a fost săvârşită cu intenţie.
S-ar putea ridica problema
dacă însuşi caracterul defăimător al afirmaţiei şi efectul produs de aceasta
asupra celor ce o recepţionează nu fac parte din rezultatul pe care – pentru a
exista intenţie – făptuitorul trebuia să-l prevadă.
Conştiinţa atât a
caracterului defăimător al afirmaţiei cât şi a impactului acesteia asupra celor
ce o recepţionează se integrează desigur în poziţia subiectivă a făptuitorului.
Credem însă că ele nu pot fi cuprinse în noţiunea de rezultat a cărui prevedere
de către făptuitor constituie o condiţie de existenţă a intenţiei.
Afirmaţia făcută de
făptuitor reprezintă exprimarea în cuvinte a gândirii sale,
exteriorizarea voluntară a ceea ce gândeşte. Raportul dintre gând şi exprimare
este atât de strâns, încât nu este de conceput o exprimare verbală cu privire
la cel ce o face să nu-şi dea seama de conţinutul şi semnificaţie ei. În afară
de ipoteza în care acesta ar fi lipsit de uzul raţiunii, situaţie în care este
înlăturată răspunderea penală şi care nu face obiectul preocupărilor noastre.
Câtă vreme însă cineva nu este lipsit de uzul raţiunii – oricât de confuz,
haotic, vulgar şi impulsiv s-ar exprima – cuvintele sale reprezintă imaginea
fidelă a gândirii sale. Când aceste cuvinte dau glas unei afirmaţii defăimătoare,
această afirmaţie, cu toate nuanţele sale, apare ca exteriorizarea a ceea ce
autorul ei a înţeles şi a voit să exprime.
În ceea ce priveşte
prevederea de către făptuitor a modului în care afirmaţia sa va influenţa
opinia celor ce o recepţionează şi implicit consideraţia acestora pentru
persoana calomniată, acest aspect al poziţiei subiective se include în
prezumţia de cunoaştere a legii penale. Caracterizarea prin lege a infracţiunii
de calomnie ca o infracţiune contra demnităţii şi referirea, în text, la
efectele posibile ale faptei afirmate – pedeapsă penală, disciplinară sau
administrativă ori dispreţ public – oglindesc formele concrete de eficienţă a
acestei afirmaţii care, înscriindu-se astfel în conţinutul dispoziţiei penale
sunt presupuse cunoscute.
Dar, decât atât caracterul
defăimător al afirmaţiei cât şi impactul acesteia asupra opiniei celor ce o
recepţionează sunt cunoscute sau presupus cunoscute de făptuitor – în noţiunea
de „cunoscute” intrând şi înţelegerea sensului lexic şi, în acelaşi timp,
ilicit al celor afirmate -, la întrebarea ce anume rezultat trebuie să prevadă
acest făptuitor pentru ca să se poată articula în sarcina sa existenţa
intenţiei, răspunsul rămâne cel menţionat mai sus, şi anume: punerea unei
pluralităţi de persoane în situaţia de a lua cunoştinţă de afirmaţia
(imputarea) denigratoare.
Dacă deci făptuitorul a
prevăzut (şi-a dat seama) că afirmaţia sa va fi receptată de un număr oarecare
de persoane, număr care să corespundă condiţiei legale a săvârşirii „în
public”, intenţia infracţională există, fie că el a urmărit (intenţie directă),
fie că fără să fie urmărit a acceptat (intenţie indirectă) acest rezultat.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu