Deşi a dat naştere la atâtea şi atâtea polemici,
spinoasa problemă a emiterii pe bandă rulantă a ordonanţelor de urgenţă de
către Guvern continuă să facă „valuri” în viaţa politică românească. Grav este
însă că, încet-încet, excepţia recunoscută de legiuitorul constituant s-a
transformat într-o păguboasă (ne)regulă. Practica legiferării prin ordonanţe
are semnificaţia unei inadmisibile atingeri aduse principiului separaţiei
puterilor în stat. Adică unuia dintre principiile fundamentale ale democraţiei.
Pentru a înţelege mai bine care este rolul şi
menirea acestor ordonanţe de urgenţă,
bine ar fi să ne aducem aminte, în primul rând, de prevederile legii
fundamentale. Constituţia României consacră, prin art.61 (1), principiul
legiferării democratice: „Parlamentul
este organul reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate
legiuitoare a ţării”. La rândul său, „Guvernul
adoptă hotărâri şi ordonanţe” – art.108 (1). Şi tot acelaşi art.108 (3)
prevede că „Ordonanţele se emit în
temeiul unei legi speciale de abilitare, în limite şi în condiţiile prevăzute
de aceasta”.
Ceea ce este cel mai important şi trebuie reţinut
ca atare este faptul că, în respectul Constituţiei, legea este singura formă de
permanenţă legislativă democratică, definitorie pentru statul de drept.
Orice analiză, orice dezbatere legată de acest
subiect trebuie pornită de la faptul că legiferarea prin ordonanţe ale
Guvernului este limitată prin Constituţie, atât ca domeniu, cât şi privind
perioada în care se pot emite ordonanţe (art.115 alin.1 şi 2).
Din punct de vedere strict juridic ordonanţele,
inclusiv cele de urgenţă, au un caracter tranzitoriu, interimar. Căci, spre
deosebire de propunerile legislative – pentru care Constituţia nu obligă
Parlamentul la adoptarea unei legi, supunerea ordonanţelor simple şi a
ordonanţelor de urgenţă spre aprobare trebuie să se încheie cu o lege, tranşând
interimatul, căci ele sunt deja în vigoare la momentul dezbaterii. În acest
sens, să cităm alineatul (7) al art.115 din Constituţie: „Aprobarea sau respingerea ordonanţelor se face printr-o lege în care
vor fi cuprinse şi ordonanţele ale căror efecte au încetat potrivit alineatului
(3)”. De asemenea, pentru o mai bună informare, să mai notăm şi că
menţinerea în vigoare a ordonanţelor fără votul Parlamentului ar eluda şi
restricţiile din art.115 alin.(6) şi ar desconsidera totodată autoritatea
Preşedintelui în promulgarea legii, în special art.77 (2) şi art. 114 (4) – de
a putea cere Parlamentului reexaminarea ei.
De-a dreptul îngrijorător este că se dau ordonanţe
de urgenţă şi în domeniile rezervate expres legilor organice, aşa cum s-a
întâmplat recent în cazul OUG nr.48/2014 care a modificat legea organică a
instituţiei Avocatului Poporului. Abstracţie chiar făcând de faptul că s-a emis
o ordonanţă de urgenţă în lipsa unei legi speciale de abilitare şi în afara
limitelor prevăzute de aceasta, au fost ignorate cu bună ştiinţă condiţiile
riguros stabilite în textul constituţional, şi anume: „Guvernul poate adopta ordonanţe de urgenţă numai în situaţii
extraordinare a căror reglementare nu poate fi amânată, având obligaţia de a
motiva urgenţa în cuprinsul acestora” (art.115 alin.4 din Constituţie).
Acum să trecem la adevăratul cui al lui Pepelea,
două articole din OUG nr.48/2014 care, practic, prevăd asimilarea în
magistratură a numeroase categorii profesionale din cadrul instituţiei
Avocatului Poporului: la art.9, se introduce alin.5 cu următorul cuprins: „Perioada de îndeplinire a funcţiei de Avocat
al Poporului constituie vechime în magistratură şi vechime în specialitate
juridică”; la art.36, se introduce un nou alineat cu următorul cuprins „Activitatea desfăşurată de personalul de
execuţie de specialitate cu studii juridice în cadrul instituţiei Avocatului
Poporului constituie vechime în specialitatea studiilor absolvite şi în
magistratură, în condiţiile prevăzute de dispoziţiile art.86 din Legea
nr.303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, cu
modificările şi completările ulterioare”. Deci, după cum se poate observa,
potrivit textelor citate, noul concept de „magistrat” este lărgit mai mult
decât considerabil. Şi în mod sigur neconstituţional! Fiindcă instituția
Avocatului Poporului nu are nici o legătură cu justiția. În acest sens, iată ce
spune art.15 alin.4 din Legea nr.35/1997: „Nu
fac obiectul activității instituției Avocatului Poporului și vor fi respinse
fără motivare petițiile privind actele emise de Camera Deputaților, de Senat
sau de Parlament, actele și faptele deputaților și senatorilor, ale
Președintelui României, ale Curții Constituționale, ale președintelui
Consiliului Legislativ, ale autorității judecătorești, precum și ale
Guvernului, cu excepția legilor și ordonanțelor”.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu