Prin 1996, am aflat că domnul Prim-ministru –
convins fiind că judecătorii şi procurorii nu au, potrivit Constituţiei şi
Legii de organizare judiciară, un statut complet diferit – a sugerat
ministrului justiţiei să pună capăt, o dată pentru totdeauna, statutului
ambiguu al Ministerului Public. Această intenţie nu poate fi decât bine venită,
mai ales că în Constituţia din 2003, art. 131 şi 132, referitoare la rolul
Ministerului Public şi statutul procurorilor, lasă loc de prea multe
interpretări. Dar iată că – din păcate, iar apare un „dar” – cu prilejul
„modernizării” Legii nr.92/1992 „pentru organizarea judecătorească”
prin Legea nr.304/2004 „privind organizarea judiciară”, fostul ministru al
justiţiei a propus ca România să aibă 16 procurori generali, câte unul pentru
fiecare Curte de Apel. Nu este cazul, credeţi-mă, să bănuiţi că domnul Valeriu
Stoica s-ar fi lăsat sedus şi el de moda clonării, care, cum bine ştiţi, face
furori în opinia publică mondială şi nu numai, ajungându-se până acolo încât
s-a enunţat posibilitatea clonării a însuşi mumifiatului Vladimir Ilici Lenin.
Adică a însuşi părintelui Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie.
Dar, cum spuneam cu ceva vreme în urmă*, lucrurile nu stau chiar aşa. Motiv pentru care,
tocmai pentru a lumina unele dintre neclarităţile de până acum, permiteţi-mi să
vă îndemn să ne aruncăm o privire în „bătrânul” nostru Cod de procedură penală
din anul 1937 şi în Legea de organizare judecătorească din acea vreme.
În speţă, iată care era compunerea fiecărui
parchet: la tribunale cu o secţiune - dintr-un procuror şef şi un substitut; la
tribunalele cu mai multe secţiuni, dintr-un prim-procuror şi un număr egal de
procurori; la curţile de apel - atenţie, dintr-un procuror general care se
desemnează prin delegaţie dintre consilierii Curţii; la Curtea de Casaţie – vă
rog să citiţi „Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie” – dintr-un procuror general
şi 6 procurori de secţiuni.
Sigur că desemnarea celor 16 procurori generali ar
avea şanse de reuşită, cu o condiţie însă pe care regret că trebuie să o spun.
Se pare că domnul Valeriu Stoica a uitat. Cine este, concret, titularul dreptului de
priveghere şi control? Fiecare din cei 16 procurori generali, toţi
laolaltă ori un terţ? Răspunsul la această întrebare îl găsim tot în vechea
legiuire, citez: „Ministerul Public este
organizat în mod ierarhic; şeful suprem este ministrul justiţiei” - art. 66
din Codul de procedură penală şi art. 44 din Legea de organizare judecătorească,
ambele din 1937.
Şi a nu se uita că instituţia Ministerului Public,
de origine franceză, este adevărat, a fost introdusă în Muntenia prin
Regulamentul Organic din 1832, iar în Moldova, după Unire, în baza Legii din 26
martie 1862. Într-un cuvânt, dacă şefia poate să fie împărţită la 16 persoane,
nu acelaşi lucru se poate face şi cu responsabilitatea. Altminteri, toată
strădania ministrului justiţiei, care ar refuza să fie şeful suprem al
Ministerului Public, s-ar rezuma la o simplă clonare.
Aş mai sugera însă şi o altă posibilitate, ce se
regăseşte în alte legislaţii, şi anume aceea că procurorul general de pe lângă Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie ar putea fi unul dintre adjuncţii ministrului
justiției.
În final, şi cu asta închei, aş reaminti actualului
ministru al Justiţiei de promisiunea fostului ministru al Justiţiei de a
reintroduce instituţia „judecătorului de instrucţie”. Iar calitatea de
„magistrat” a judecătorului de instrucţie este indiscutabilă. Căci, potrivit
principiului constituţional al independenţei judecătorilor, „Judecătorii sunt independenţi şi se supun
numai legii” (art.124 alin.3), în vreme ce „Procurorii îşi desfăşoară activitatea potrivit principiului legalităţii,
al imparţialităţii şi al controlului
ierarhic, sub autoritatea ministrului justiţiei” (art.132 alin.1). Tot
astfel, potrivit legii fundamentale, „Justiţia
se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte
instanţe judecătoreşti stabilite de lege” (art.126 alin.1), în vreme ce „Parchetele funcţionează pe lângă (deci
nu „în cadrul”, n.n.) instanţele de
judecată, conduc şi supraveghează activitatea de cercetare penală a poliţiei
judiciare, în condiţiile legii” (art.131 alin.3). Pe cale de consecinţă,
calitatea de „magistrat” a procurorului este discutabilă, el acţionând în
ipostaza de agent guvernamental „sub autoritatea ministrului justiţiei”.
Abia atunci, după reintroducerea instituției
„judecătorului de instrucţie” – departe de mine gândul de a minimaliza cumva
meritul „cruciadei anticorupţie” – de-abia atunci, spuneam, se va vorbi de o
adevărată, devastatoare, acţiune românească „Mâini curate”.
* Monitorul Oficial nr. 75 din 15 mai 1997, Partea a
II-a, Dezbateri parlamentare, Senatul, Sesiunea I Ordinară
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu