Corneliu Turianu: Judecarea celui de-al doilea dosar privind evenimentele din 13 iunie 1990 – Partea a III-a

Corneliu Turianu: Judecarea celui de-al doilea dosar privind evenimentele din 13 iunie 1990 – Partea a III-a

Corneliu Turianu: Judecarea celui de-al doilea dosar privind evenimentele din 13 iunie 1990 - Partea a II-a

Corneliu Turianu: Judecarea celui de-al doilea dosar privind evenimentele din 13 iunie 1990 - Partea a II-a

Corneliu Turianu: Judecarea celui de-al doilea dosar privind evenimentele din 13 iunie 1990 - Partea I

Corneliu Turianu: Judecarea celui de-al doilea dosar privind evenimentele din 13 iunie 1990 - Partea I

Corneliu Turianu: Consilierul prezidenţial Andrei Muraru, audiat de Parchet împreună cu Tudor Chiuariu în cazul infracţiunii de sustragere şi distrugere de documente din Ministerul Justiţiei. SENTINŢĂ DEFINITIVĂ

Corneliu Turianu: Consilierul prezidenţial Andrei Muraru, audiat de Parchet împreună cu Tudor Chiuariu în cazul infracţiunii de sustragere şi distrugere de documente din Ministerul Justiţiei. SENTINŢĂ DEFINITIVĂ

Caricatura

1999

            Caricatura reprezintă o exprimare grafică în care, la trăsăturile reale ale unei persoane, se adaugă şi o serie de exagerări şi deformări din care rezultă o imagine denaturată şi rizibilă, dar recognoscibilă a persoanei respective. Dacă trăsăturile pe care se construieşte caricatura sunt reale, specifice persoanei înfăţişate, exagerările şi deformările adăugate reprezintă elemente de ficţiune izvorâte din fantezia caricaturistului. Din această îmbinare între realitate şi ficţiune se construieşte imaginea hazlie care constituie prilej de delectare pentru cei ce o privesc.

          Problema juridică ce se ridică este de a şti dacă această imagine deformată, care pune accentul pe înfăţişarea fizică ridiculizată şi a cărui debuşeu esenţial este în presă, este de natură să atragă răspunderea civilă delictuală.

          Este locul să reamintim dispoziţiile articolului 30 alin. 6 din Constituţie, în care se prevede că libertatea de expresie „nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei şi nici dreptul la propria imagine” (s.n.).

          În alineatul 1 al aceluiaşi articol 6 din Constituţie se consacră libertatea de exprimare şi de creaţie „prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public” (s.n.).

          Termenul de imagine, folosit în acest prim alineat al textului, are înţelesul neîndoielnic de prezentare grafică a înfăţişării unei persoane sau a unui obiect. Acelaşi înţeles trebuie atribuit termenului şi în expresia „dreptul la propria imagine” la care se referă alineatul 6 al aceluiaşi text constituţional. Este vorba de imaginea fizică a persoanei şi nu de ansamblul de însuşiri comportamentale ce o caracterizează.

          Imaginea la care se referă textul poate să fie inclusă în fotografii, filme, imprimate, emisiuni de televiziune, ea înfăţişând în aceste cazuri o transpunere fidelă a înfăţişării fizice a persoanei. Dar această imagine poate apare şi cu deformările şi exagerările ce caracterizează caricatura.

          În măsura în care imaginea astfel deformată este recognoscibilă sau, printr-o indicaţie de text, este atribuită unei anumite persoane, ea beneficiază, în principiu, de protecţia legală prevăzută de art. 30 alin. 6 din Constituţie. S-ar putea susţine că prezentarea unei asemenea imagini, într-o postură activă, surprinsă aparent în momentul în care efectuează o acţiune specifică unei activităţi blamabile, ar putea fi asimilată unei afirmaţii susceptibile de a constitui o calomnie. Şi aceasta, mai ales, atunci când caricatura este întovărăşită de un text ce scoate în evidenţă activitatea reprobabilă.

          Privind lucrurile cu rigoare juridică, se poate deci concepe o calomnie realizată prin prezentarea unei caricaturi. Şi tot rigoarea sancţionatorie ar putea promova ideea că prezentarea unei asemenea imagini într-o accepţie umoristică – specifică oricărei caricaturi – n-ar fi decât un mijloc abil de a masca intenţia nocivă sub o înfăţişare glumeaţă şi presupus inocentă.

          Asemenea raţionamente se pot formula. Raportate la coordonatele concrete ale unei anumite situaţiuni, ele ar putea fi considerate temeinice.

          Realitatea, desfăşurată de-a lungul vremii, ne arată însă că această rigoare juridică nu a fost pusă la încercare, multiplele forme de caricatură, atât de abundente în presa din toate timpurile – inclusiv cele actuale – producând interesul şi amuzamentul publicului consumator de presă, nu însă şi procese de calomnie.

          Se pare că, şi în materia caricaturii, ca şi în aceea a epigramei, umorul şi o anumită delectare estetică au caracter precumpănitor în perceperea şi evaluarea acestor producţii ale fanteziei creative. Iar cei vizaţi preferă să zâmbească decât să se încrunte, considerând poate propria lor caricatură mai curând ca un semn de atenţie şi scoatere din anonimat (sau accentuare a popularităţii) decât ca un instrument de dereglare a prestigiului lor.

Consilierul prezidenţial Andrei Muraru, audiat de Parchet împreună cu Tudor Chiuariu în cazul infracţiunii de sustragere şi distrugere de documente din Ministerul Justiţiei. SENTINŢĂ DEFINITIVĂ

ARTICOL PRELUAT DE LA ZIARISTIONLINE.RO

"Cazul în care sunt implicaţi doi ideologi ai organizaţiei de extremă stânga “Miliţia Spirituală”, fraţii gemeni Andrei si Alexandru Muraru, acuzaţi că au sustras şi folosit spre şantaj 17 dosare (mape profesionale) din Ministerul Justiţiei pe vremea tovarăşului lor penal, Tudor Chiuariu, ia o nouă turnură, după ce profesorul Corneliu Turianu, secretar al Colegiului CNSAS şi parte vătămată, a contestat “NUP”-ul oferit cu largheţe de Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 5. Practic, prin sentinţă definitivă emisă la 20.02.2014, Judecătoria Sectorului 5 a desfiinţat total decizia Parchetului aceleiaşi Judecătorii, trimiţând făptuitorii din nou sub anchetă. Printre numele sonore aflate pe lista dosarelor furate din Arhiva Ministerului Justitiei, ale “şantajabililor”, se află Valeriu Stoica, Victor Ciorbea, Cristian Diaconescu, judecătorul CCR Acsinte Gaşpar sau fostul preşedinte al CSM Iulian Gâlcă. Cazul este, desigur, de domeniul Consiliului Superior al Magistraturii. Constatam că dacă partea vătămată nu era profesor universitar în drept pentru a contraargumenta aberaţiile procurorului de caz, ar fi fost în mod evident vitregită de un act corect de Justiţie iar făptaşii nu ar mai fi fost pedepsiţi, conform Legii, ci ar fi zburdat liber spre a comite alte ilegalităţi. Judecătorul de cameră preliminară contestă, cu uimire am putea spune, judecata procurorului, criticând elegant dar dur deciziile sale, contrazise, conform Hotărârii, prin “toate actele” existente la dosar. Acelaşi procuror de caz, Florea Stoian Andreia, care a susţinut în mod neîntemeiat că a intervenit prescripţia şi nu a început urmărirea penală în cazul lui Alexandru Muraru, fratele consilierului prezidenţial Andrei Muraru, a intrat deja în analele Judecătoriei Sectorului 5, după ce a dat liber “legal” la hoţie în România, fie ca e vorba de documente, fie de maşini, după cum arată colegii noştri de la Lumea Justiţiei, privind un alt caz plin de ciudăţenii. Cum argumentarea sentinţei doamnei judecător Oana Roseanu – în care sunt reluate cu amănunt toate faptele – se constituie într-o veritabilă lecţie de drept, vă dăm prilejul de a o citi integral.

 

 

 

 

DICŢIONAR JURIDIC – Conceptul de imunitate parlamentară

Conceptul de imunitate parlamentară

 

În bătrânul Sumer, cu mii de ani în urmă, celor din Sfatul bătrânilor şi din Sfatul celor apţi să poarte arme li s-a acordat prima dată imunitate. Primii erau imuni prin înţelepciune, ceilalţi prin rolul de apărători ai cetăţii. Şi în Grecia Antică – înainte de a urca la tribună – oratorii îşi puneau pe cap o coroană de mirt. Era o formă de a-i proteja de consecinţe pentru tot ce aveau să spună în slujba cetăţii. Era embrionul imunităţii de mai târziu. După multe secole, Anglia desăvârşea instituţia parlamentară.

Imunitatea – ca derogare de la regulile dreptului comun – nu avea nimic de-a face cu noţiunea de castă privilegiată. Primea cununa imunităţii cel care trebuia apărat pentru a participa liber la o dreaptă legiuire.  

Imunitatea parlamentară înseamnă responsabilitate şi nu privilegiu. Imunitatea – care protejează mandatul parlamentarului, nu omul! – este acordată membrilor corpurilor legiuitoare şi se rezumă numai la acele infracţiuni ce rezultă din exprimarea voturilor sau opiniilor în cursul îndeplinirii mandatului şi pentru care deputaţii şi senatorii pot fi – atenţie! – traşi la răspundere juridică disciplinară. Pentru infracţiunile ce nu au nici o legătură cu îndeplinirea acestui mandat, parlamentarul răspunde penal ca orice alt cetăţean.

Justificarea acestei imunităţi derivă din ideea că puterea legiuitoare trebuie să fie perfect independentă faţă de celelalte puteri în stat, ceea ce nu se poate obţine decât prin asigurarea celei mai complete libertăţi în exprimarea voturilor şi a opiniilor membrilor Parlamentului. De aceea, această imunitate este admisă în toate ţările cu regim parlamentar.

Constituţia admite în cuprinsul articolului 72 alin.(1) că: „Deputaţii şi senatorii nu pot fi traşi la răspundere juridică pentru voturile sau pentru opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului”.

Imunitatea, după cum rezultă din cele ce preced, este specială, fiindcă se raportează numai la anumite infracţiuni (calomnie, insultă, ultraj, în febra dezbaterilor parlamentare) derivând din voturile şi opiniile emise de parlamentar în cursul exercitării mandatului său şi pentru care – potrivit Constituţiilor noastre din 1886 şi 1923 – „nu poate fi urmărit sau prigonit”; ea este şi relativă fiindcă nu se aplică decât în anumite condiţii expres prevăzute de lege. Dacă, de pildă, un parlamentar acuză de corupţie un ministru sau un prefect de la tribuna Parlamentului celui dintâi nu i se poate „ridica” imunitatea. Dacă îl acuză din nou, la o întâlnire cu alegătorii săi, la o conferinţă de presă, imunitatea lucrează din plin.

Imunitatea durează pe tot timpul mandatului pentru faptele – expres arătate – săvârşite în timpul acestuia. Nici deputatul sau senatorul, nici Camera din el face parte nu pot renunţa sau încuviinţa renunţarea la aceasta imunitate, fiindcă ea este dictată de un interes public şi, deci, este de ordine publică.

Dimpotrivă, imunitatea nu se aplică opiniilor exprimate în afara Parlamentului, chiar dacă parlamentarul a vorbit în calitatea sa de reprezentant al naţiunii şi chiar dacă ulterior ar repeta aceleaşi opinii în Parlament. De pildă, dacă, aflat într-un restaurant sau oricare alt loc public, reiterează aceleaşi acuze, atunci aceasta se numeşte insultă sau calomnie şi atrage responsabilitatea civilă. Căci, în aceste din urmă situaţii, nu se mai poate susţine că respectivul parlamentar este în exerciţiul mandatului său. De asemenea, imunitatea nu acoperă infracţiunile care au determinat exprimarea voturilor sau opiniilor în Parlament (de exemplu: traficul de influenţă, falsul etc.).

Imunitatea consacrată în art.72 alin.(1), purtând asupra acelor infracţiuni ce rezultă din exprimarea voturilor sau opiniilor în cursul îndeplinirii mandatului, are ca efect înlăturarea de plano a oricăror urmăriri şi operează automat, în sensul că nu trebuie să intervină nici un fel de constatare juridică pentru existenţa ei.

Aşadar, imunitatea nu conferă parlamentarului privilegii absurde în raport cu cerinţele legii penale. Ea nu îl protejează la modul absolut decât în ceea ce priveşte opiniile şi voturile exprimate în virtutea mandatului ce i-a fost încredinţat de alegători.

Mai pe înţelesul tuturor, în afara de „imunitatea pliscului”, parlamentarul este responsabil pentru oricare alte infracţiuni ce nu au nici o legătură cu exercitarea mandatului.  

Dezincriminarea ciubucului

În completarea postării Tratamentul penal al corupției adăugăm că:

Spre deosebire de Codul penal anterior, noul Cod penal, în vigoare de la 1 februarie 2014, renunță la incriminarea faptei de primire de foloase necuvenite ca infracțiune de corupție. În sfera noțiunii de corupție, înțeleasă în mod strict, intră în prezent: luarea de mită (art.289), darea de mită (art.290), traficul de influență (art.291) și cumpărarea de influență (art.292). Consider că într-o accepțiune mai largă a termenului, putea fi inclusă în aceasta noțiune și primirea de foloase necuvenite, adică tradiționalul ciubuc. Diferenţa fundamentală dintre luarea de mită şi primirea de foloase necuvenite este că, în cazul celei dintâi, funcţionarul incorect pretinde sau primeşte bani ori alte foloase sau acceptă – expres ori tacit – promisiunea unor foloase, pentru a efectua sau a nu efectua un act privitor la funcţia sa, mai înainte de a îndeplini ori de a omite îndeplinirea actului de serviciu asupra căruia poartă înţelegerea dintre el şi mituitor; în cazul celei de-a doua, funcţionarul primeşte banii ori foloasele, după ce a îndeplinit un act specific funcţiei sale şi fără a fi avut vreo înţelegere prealabilă cu beneficiarul acesteia. De aici şi gradul de pericol social diferit al celor două fapte penale. Aceasta sa fie oare rațiunea dezincriminării „banalului” ciubuc? Eu unul mă îndoiesc. Mai mult, mă tem că în curând vom asista la legalizarea „răsplatei” pentru serviciul legalmente datorat, „răsplată” care în prezent nu este sancționată nici măcar contravențional.

 

La multi ani!

La mulți ani tuturor doamnelor și domnișoarelor!

Să aveţi o primăvară minunată!

 

Lehamitea de carte, marijuana şi prostituţia în şcoli

Numeroşi profesori, între care şi eminenţi universitari, mi-au atras atenţia asupra urmărilor de-a dreptul nefaste pe care le au asupra elevilor atât numărul exagerat al orelor de clasă – cam 7 pe zi – cât şi încărcarea excesivă, iraţională a manualelor cu date şi cunoştinţe ce depăşesc capacitatea de asimilare normală. Dacă adăugăm la orarul şcolii timpul necesar pregătirii temelor acasă – cam 4 ore zilnic – ne dăm seama că, la 13-14 ani, copilului i se cere să facă faţă unui efort intelectual intens de circa 11 ore. Şi asta, repet, zi de zi. Nu este de mirare că stresul a ajuns un fenomen social. Mulţi copii clachează, se îmbolnăvesc, ajung la stări depresive. Astfel concepută, în loc să stimuleze curiozitatea şi dragostea de cultură, şcoala sfârşeşte prin a timora, inducând lehamitea de carte sau grave complexe de neîncredere în forţele proprii. Este o realitate confirmată de specialişti, fie că aceştia sunt profesori, psihologi, sociologi sau medici. Toţi sunt de acord că această stare de lucruri nu mai poate dăinui.

Domnule ministru, cunoaşteţi incomparabil mai bine decât mine problemele învăţământului. Tocmai de aceea vă întreb: ce anume preconizaţi pentru degrevarea programei şcolare, pentru uşurarea efortului stresant la care sunt obligaţi astăzi elevii în detrimentul sănătăţii lor?

A încetat să mai fie un secret că şcolile şi liceele sunt asaltate de bande de derbedei. Există profesori agresaţi verbal şi fizic, elevii care ies de la ore sunt jecmăniţi ziua-n amiaza mare, consumul de rom şi votcă, fumatul marijuanei, etnobotanicelor şi prostituţia sunt fapte aproape banale în curţile şi chiar pe culoarele liceelor. Necombătut, fenomenul a luat proporţii alarmante. Iată de ce, domnule ministru, vă cer să dispuneţi măsurile necesare dacă nu eradicării, cel puţin stăvilirii şi diminuării lui, acţiunile poliţiei putând fi, eventual, sprijinite de poliția comunitară. Nu ne mai este permis să stăm cu braţele încrucişate în faţa răului. Şcoala are nevoie de o mână de ajutor, trebuie să o scoatem din zona influenţelor insalubre, să le oferim copiilor un sentiment de securitate în absenţa căruia reforma şcolii este de neconceput.

"BOMBĂ! Un consilier al lui Klaus Iohannis a fost CONDAMNAT"

Articol preluat de la OBIECTIV.INFO

"BOMBĂ! Un consilier al lui Klaus Iohannis a fost CONDAMNAT

Laurentiu Panait

22 feb, 10:56

Andrei Muraru, consilierul prezidențial pentru relația cu societatea civilă, a fost declarant vinovat de folosirea unor falsuri în privința profesorului universitar Corneliu Turianu.

“Preşedintele României, Klaus Iohannis, are o problemă: târâie în spatele său un consilier, care, pe lângă faptul că este considerat o “cârtiţă” a corupţilor condamnaţi penal Relu Fenechiu şi Tudor Chiuariu, începând de miercuri, 18 februarie a.c., a devenit el însuşi un condamnat, printr-o hotărâre irevocabilă a Tribunalului Bucureşti", scrie ziaristionline.ro.

Andrei Muraru, fost director pe la IICCMER şi ideolog al grupării de extremă stânga “Miliţia Spirituală”, a mistificat realitatea privind cariera profesorului universitar dr. Corneliu Turianu, secretar al Colegiului CNSAS, invocând în fals o funcţie în fostul PCR pe care acesta nu a avut-o.

Muraru a susţinut în scris şi în public, chiar în Jurnalul TVR că îşi bazează aceste afirmaţii, ce s-au dovedit a fi mincinoase, pe documente aflate în Mapa profesională a fostului judecător Corneliu Turianu, de la Ministerul Justiţiei, pe care a şi fluturat-o ca “dovadă” în faţa camerelor TVR.

Operaţiunea de denigrare prin dezinformare neagră era menită să-l determine pe profesorul Corneliu Turianu, prin presiuni mediatice şi psihice, să-şi dea demisia de la CNSAS pentru ca în locul lui să fie instalat chiar fratele geamăn al lui Andrei Muraru, Alexandru Muraru, pe vremea aceea consilier al ministrului penal Tudor Chiuariu.

Toata schema frauduloasă de cumetrie abjectă prin care se urmărea, în principal, infiltrarea “Miliţiei Spirituale” la vârful CNSAS, a dus însă la devoalarea unei alte infracţiuni, care se pedepseşte cu închisoare până la 10 ani: furt calificat de documente cu regim de secretizare specială din Arhiva Ministerului Justiţiei. Este vorba de furtul a 16 Mape profesionale, înfăptuit de Alexandru Muraru, în calitate de funcţionar public, prin abuz în funcţie şi trafic de influenţă, uzând de numele ministrului Tudor Chiuariu. Date din aceste 16 dosare au fost folosite apoi pentru şantaj şi atacuri instrumentate prin intermediul mass-media. Atât Chiuariu cât şi geamănul Muraru, sunt în prezent cercetaţi de organele de anchetă penală (şi) pentru aceste fapte." 

- See more at: http://www.obiectiv.info/incredibil-un-consilier-al-lui-klaus-iohannis-a-fost-condamnat_67047.html#sthash.qTrtI37P.dpuf

Consilier prezidenţial condamnat pentru fals cu uz de documente secrete FURATE. Procesul Corneliu Turianu vs Andrei Muraru s-a încheiat cu o sentinţă irevocabilă

Articol preluat de la ZIARISTIONLINE.RO

 “Preşedintele României, Klaus Iohannis, are o problemă: târâie în spatele său un consilier, care, pe lângă faptul că este considerat o “cârtiţă” a corupţilor condamnaţi penal Relu Fenechiu şi Tudor Chiuariu, începând de miercuri, 18 februarie a.c., a devenit el însuşi un condamnat, printr-o hotărâre irevocabilă a Tribunalului Bucureşti (foto mai jos). Deşi pe parcursul procesului a încercat să ameţească instanţa oferind patru adrese pentru citarea sa şi şi-a schimbat avocaţii de mai multe ori, într-un final, actualul consilier prezidenţial pentru relaţia cu societatea civilă şi autorităţile publice nu a mai putut fugi de deznodământ. Andrei Muraru, fost director pe la IICCMER şi ideolog al grupării de extremă stânga “Miliţia Spirituală”, a mistificat realitatea privind cariera profesorului universitar dr. Corneliu Turianu, secretar al Colegiului CNSAS, invocând în fals o funcţie în fostul PCR pe care acesta nu a avut-o. Muraru a susţinut în scris şi în public, chiar în Jurnalul TVR, ajutat de “dieontoloaga” Rodica Culcer, că îşi bazează aceste afirmaţii, ce s-au dovedit a fi mincinoase, pe documente aflate în Mapa profesională a fostului judecător Corneliu Turianu, de la Ministerul Justiţiei, pe care a şi fluturat-o ca “dovadă” în faţa camerelor TVR. Operaţiunea de denigrare prin dezinformare neagră era menită să-l determine pe profesorul Corneliu Turianu, prin presiuni mediatice şi psihice, să-şi dea demisia de la CNSAS pentru ca în locul lui să fie instalat chiar fratele geamăn al lui Andrei Muraru, Alexandru Muraru, pe vremea aceea consilier al ministrului penal Tudor Chiuariu. Toata schema frauduloasă de cumetrie abjectă prin care se urmărea, în principal, infiltrarea “Miliţiei Spirituale” la vârful CNSAS, a dus însă la devoalarea unei alte infracţiuni, care se pedepseşte cu închisoare până la 10 ani: furt calificat de documente cu regim de secretizare specială din Arhiva Ministerului Justiţiei. Este vorba de furtul a 16 Mape profesionale, înfăptuit de Alexandru Muraru, în calitate de funcţionar public, prin abuz în funcţie şi trafic de influenţă, uzând de numele ministrului Tudor Chiuariu. Date din aceste 16 dosare au fost folosite apoi pentru şantaj şi atacuri instrumentate prin intermediul mass-media. Ambii puşcăriabili, atât Chiuariu cât şi geamănul Muraru, sunt în prezent cercetaţi de organele de anchetă penală (şi) pentru aceste fapte. Sentinţa definitivă şi irevocabilă a Tribunalului Bucureşti nu îi va ajuta prea mult. Şi aceasta nu este ultima situaţie ce ţine de trecutul tenebros, reţelar, al familiei Muraru, cu repercusiuni până în prezent dar şi viitor…

Datele problemei, a cărei evoluţie şi rezolvare portalul Ziaristi Online a urmărit-o, întâmplător, de la început, din 2012, până la sfârşitul firesc de zilele acestea, le găsiţi aici:

Presedintele IICCMER Andrei Muraru, condamnat de Instanta pentru minciuna cu scop de dezinformare si manipulare a opiniei publice in cazul secretarului Colegiului CNSAS, Corneliu Turianu

EXCLUSIV: Consilierul lui Klaus Iohannis, Andrei Muraru, ideolog al “Miliţiei spirituale”, în proces cu secretarul CNSAS Corneliu Turianu, are fratele, Alexandru Muraru, cercetat pentru furt de acte din Ministerul Justiţiei

Consilierul lui Iohannis, Andrei Muraru, cercetat pentru şantaj, instigare şi complicitate la furt de documente secrete. Profesorul Corneliu Turianu de la CNSAS l-a prins cu documentele (1)

Cârtiţele lui Chiuariu şi Fenechiu, deconspirate de profesorul Turianu. Fraţii gemeni Alexandru şi Andrei Muraru, noduri într-o reţea de tip mafiot. DOCUMENTE (II)

Tudor Chiuariu ar putea înfunda puşcăria împreună cu fratele consilierului prezidenţial Andrei Muraru, geamănul Alexandru Muraru. CAZUL TURIANU vs MILIŢIA SPIRITUALĂ

Generalul de mucava Dan Voinea umilit la Inalta Curte de Casatie si Justitie in procesul directorului IICCMER cu profesorul Corneliu Turianu de la CNSAS

GHIMPELE: Oficial al Guvernului, dat DISPĂRUT de CNSAS, după ce a fost dat în judecată de Corneliu Turianu

Secretarul CNSAS Corneliu Turianu da de pamant cu “Militia spirituala”

Justiţia Română merită felicitată!

 

 

DICŢIONAR JURIDIC – DEMNITATEA

DEMNITATEA

După ce, în primele alineate ale art.30 din Constituţie sunt enunţate atributele esenţiale ale libertăţii de exprimare, în alineatul 6 se prevede că libertatea de exprimare „nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei şi nici dreptul la propria imagine”.

Demnitatea, la care se referă textul constituţional, este un atribut înnăscut al oricărei persoane, ocrotit de legea fundamentală ţării noastre şi, până de nu demult, de legea penală. Aceasta din urmă ocroteşte demnitatea omului sub ambele sale aspecte: bun moral, individual şi valoare socială.

Potrivit primului aspect, demnitatea reprezintă o condiţie indispensabilă, inerentă a existenţei omului, iar potrivit celui de-al doilea, o condiţie obligatorie a vieţii de relaţii, altfel spus, în acest caz vorbim despre aprecierea de care se bucură o persoană din partea semenilor săi.

Sub aspect subiectiv (individual), demnitatea reprezintă acel sentiment natural ce fiinţează în forul interior al fiecărei persoane, fiind ceea ce obişnuit numim sentimentul onoarei şi pentru a cărui existenţă este suficientă mărturia propriei sale conştiinţe.

Fireşte, în măsura în care legitimitatea acestei preţuiri morale proprii a individului este confirmată de conduita sa în acţiunile ce le întreprinde sau, uneori, de la care se abţine, omul însuşi dă el singur celorlalţi oameni măsura stimei ce i se cuvine.

Legea nu vizează, în principal, prind dispoziţiile incriminatorii onoarea privită ca o calitate subiectivă, întrucât în această accepţie ea este atât de intim legată de conştiinţa proprie a fiecărui om, încât este la adăpost contra oricărei atingeri din afară. Ceea ce legea ocroteşte nu este onoarea în sine, ci părerea celor ce ne înconjoară.

Sub aspectul ei obiectiv (social), demnitatea constă în aprecierea morală pe care cei care intră în relaţii cu o persoană o dau acesteia, părerea pe care ei şi-o formează despre profilul său moral, determinată obiectiv de calităţile, însuşirile morale şi comportarea (meritele) acesteia, apreciere sau părere manifestată prin stima, consideraţia, respectul celor din jur şi care alcătuiesc laolaltă reputaţia (prestigiul) unui om, care poate să varieze de la o persoană la alta.

În lumina acestor consideraţii, onoarea şi reputaţia persoanei – ca valori etico-sociale care dau conţinut concret noţiunii generice de demnitate – reclamă a fi respectate cu stricteţe în cadrul raporturilor sociale în care intră un individ cu semenii săi şi nu trebuie privite pur şi simplu ca o consecinţă a unei dorinţe subiective a acestuia, ci ca un drept absolut, opozabil tuturor.

DICŢIONAR JURIDIC - Principiul dreptului la un proces echitabil și într-un termen rezonabil

Sursa acestui principiu derivă din dispoziţiile art.6 din Convenţia europeană a drepturilor omului, ratificată de ţara noastră prin Legea nr.30/1994, intrată în vigoare la 20 iunie 1994.

Astfel, potrivit art.6 paragraf 1 din Convenţie, "Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricăror acuzaţii în materie penală îndreptată împotriva sa".

Acest principiu a fost preluat în noua Constituţie revizuită a României, în art.21 alin.3 privind "accesul liber la justiţie", care prevede expres că părţile au dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil.

Conţinutul acestui principiu exprimă în materie procesual penală dreptul oricărei persoane de a fi judecată în mod echitabil, cu respectarea strictă a drepturilor şi garanţiilor procesuale, în condiţii de publicitate şi contradictorialitate şi într-un termen rezonabil de către o instanţă independentă şi imparţială competentă potrivit legii, care, pe baza probelor obţinute şi administrate în condiţiile legii, evaluate și interpretate corect, va trebuie să pronunțe o soluție temeinică și legală, care să reprezinte unicul rezultat impus de aceste probe.

De reţinut că principiul dreptului la un proces echitabil şi într-un termen rezonabil este incident şi funcţionează în toate cele trei faze ale procesului penal.

Justiţia nu poate fi cârmuită nici din interiorul, nici din afara ţării

Interviu acordat cotidianului  „Ziarul” din 08 decembrie 1997

‑ Ce valabilitate are sentinţa din 1949, în procesul demnitarilor din guvernul Antonescu, după ce, în 1946, se dăduse soluţia de neurmărire penală pentru cei opt demnitari din cabinetul Antonescu?

‑ În anul 1946, aceşti demnitari fuseseră scoşi de sub urmărire penală pentru învinuiri foarte concrete (subminarea autorităţii statului, infracţiuni grave, prigoana evreilor). Procuratura din 1946 a dat ordonanţă de scoatere de sub urmărire penală vizavi de învinuiri aşa de grave, recunoscându‑se oficial că oamenii aceştia nu au nici o vinovăţie sub aspectul faptelor imputate. Dar în 1949, se întocmeşte un nou rechizitoriu şi se face trimiterea lor în judecată, de data aceasta pe infracţiuni care nu aveau nici o legătură cu atribuţiile lor de foşti miniştri. Şi, totuşi, se face o înscenare politică, se dă o hotărâre judecătorească şi se pronunţă condamnarea acestor oameni. Se pune problema dacă în aceste condiţii recursul în anulare putea fi retras de către procurorul general. Şi în primul rând dacă putea fi declanşat. Procedura recursului în anulare putea fi declanşată, dar numai vizavi de sentinţa din 1949. Nu am date exacte, dar sunt convins că acest proces a pornit la cererea rudelor în viaţă ale celor opt foşti demnitari, pentru că prin hotărârea de condamnare s‑a procedat şi la confiscarea averii lor, iar rudele sunt interesate să redeschidă ancheta atât pentru partea morală (considerarea sentimentului pe care‑l datorează defuncţilor), cât şi pentru înlăturarea sentinţei de confiscare a averii. Dacă procurorul general Moisescu a declanşat recursul în anulare în aceste opt cazuri, în momentul în care a sesizat Curtea Supremă de Justiţie, nu mai avea nici un drept de a le retrage. Ele fuseseră înregistrate la instanţa supremă şi, dacă dorea să nu continue aceste recursuri în anulare, putea să apeleze la procurorul de şedinţă de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, care îl reprezintă, şi care putea declara că nu înţelege să susţină aceste recursuri în anulare. Şi atunci era posibil să le respingă ca nesusţinute. Dar, potrivit legii noastre, când procurorul general declară că îşi retrage recursul în anulare există posibilitatea oferită de lege, pentru moştenitorii acestor demnitari, de a declara că, de vreme ce procurorul general retrage recursul, ei înţeleg să insiste în soluţionarea acestui recurs. Prin această retragere pur administrativă, a procurorului general, moştenitorii nu mai pot continua recursul în anulare. Să recapitulăm procedura: părţile în sine, fie inculpaţi, fie rude ale celor dispăruţi, au voie să facă numai un memoriu către procurorul general pentru a declanşa procedura recursului în anulare. Din momentul în care procurorul general îşi însuşeşte memoriul în numele lui personal şi declară recursul în anulare, odată la Curtea Supremă de Justiţie, acesta nu mai depinde de procurorul general. A ieşit de sub controlul lui administrativ. Dacă domnul procuror general nu mai doreşte să susţină, atunci părţile în proces care sunt citate, în speţă moştenitorii, pot cere continuarea. De‑abia din momentul acela capătă dreptul de a cere continuarea în nume propriu. Altfel, ei nu aveau acces personal la Curtea Supremă de Justiţie. În cazul de acum probabil nu mai au acest drept, căci nici nu mai există acolo dosarul.

‑ Cum se apreciază intervenţia celor doi congressmeni americani din punct de vedere juridic?

‑ Eu mă îndoiesc că doi congressmeni, fie ei şi americani, ar putea să intervină în treburile justiţiei române. Puteau, printr‑o cerere, să‑şi exprime nemulţumirea sau indignarea, eventual rugămintea către procurorul general. Dar nu către preşedintele ţării, pentru bunul motiv că, aşa cum funcţionează legea şi în America, preşedintele ţării nu are, teoretic, nici un fel de posibilitate de a influenţa justiţia. De ce s‑au adresat preşedintelui? Şi cum a ajuns scrisoarea lor să fie publicată în presă? Cine a dat‑o spre publicare presei? Sunt nişte întrebări pe care mi le pun. Dacă a fost adresată preşedinţiei, de ce preşedinţia a dat‑o publicităţii? Dacă a fost adresată direct procurorului general Moisescu, de ce procurorul a dat‑o publicităţii? S‑a declanşat o atmosferă foarte nebuloasă, care nu face bine ideii de justiţie. Justiţia nu poate fi cârmuită nici din interiorul ţării (nici măcar la nivel de preşedinte) şi nici din afară. Nu ne interesează decât dacă aici s‑a instaurat statul de drept şi dacă există într‑adevăr o separaţie a puterilor sau sunt imixtiuni în treburile justiţiei. Noi nu ştim dacă preşedintele l‑a atenţionat, dacă sâmbătă seara a spus că nu renunţă la recursuri şi duminică a spus că‑şi retrage 7 din 8. Asta nu e prăvălie, e Justiţia română.

‑ Ce ne puteţi spune despre răspunderea ministerială în cazul celor opt demnitari?

‑ Nu scăpa nimeni de justiţia comunistă. Şi dacă totuşi, s‑a întâmplat, în 1946, înseamnă că nu au avut probe la vremea respectivă. Ordonanţa de neîncepere a urmăririi penale viza aceleaşi persoane ca sentinţa din 1949 când era vorba de fapte care nu aveau legătură cu calitatea de ministru (deportări de evrei etc.). În ce priveşte responsabilitatea ministerială, trebuie făcută o distincţie. Când este vorba de responsabilitate politică este o responsabilitate solidară. Când e vorba de infracţiuni, de fapte reprobabile, nu mai operează nici o solidaritate, fiecare ministru răspunde pentru el însuşi. Dacă la nivel de guvern şi miniştri se ia o hotărâre şi se contrasemnează, ei răspund pentru hotărârea aceea contrasemnată de ei, în mod solidar, pentru că s‑a decis printr‑un act politic. Dar, pentru nişte fapte individuale, aceasta nu atrage răspunderea în solidar a guvernului. Legea răspunderii ministeriale nu sancţionează decât nişte fapte care nu pot fi făcute decât de miniştri (împiedicarea exerciţiului liber al dreptului de vot, informarea falsă a parlamentului referitoare la bugetul de stat). În ce priveşte celelalte fapte comise de miniştri, ei răspund ca orice muritor de rând, conform Codului penal român.

O realitate păgubitoare în cel mai înalt grad pentru societatea românească

 

A încetat să mai fie o noutate faptul că managerii multor întreprinderi au acţionat cu bună ştiinţă în direcţia falimentării acestora, astfel încât la ora privatizării să şi le poată însuşi pe mai nimic. Decapitalizarea este şi astăzi în floare, importurile şi exporturile continuând să fie realizate prin intermediul unor S.R.L-uri căpuşe, cu profituri inimaginabile. Este în sistem bine pus la punct, cu acoperire legală încă din 1990, când prin Parlament a fost trecută legea societăţilor comerciale. Mai târziu, pentru a se evita răspunderile falimentului, secţiunii corespunzătoare a Codului comercial i-a luat locul o caricatură de lege privind procedura lichidării judiciare, menită să-i scoată basma curată pe marii vinovaţi.

Am prezentat pe larg motivele (Cum să-i faci scăpaţi pe managerii corupţi) pentru care am sugerat Guvernului ca – printr-un act normativ clar – să interzică participarea la procesul de privatizare, direct sau prin interpuşi a directorilor (managerilor), membrilor consiliilor de administraţie şi ai adunărilor generale ale acţionarilor, care se fac răspunzători de situaţia financiară dezastruoasă sau chiar de falimentarea întreprinderilor în fruntea cărora s-au aflat. Situaţii create (deliberat) cu scopul de a-şi însuşi pe mai nimic, la ceasul privatizării, „rămăşiţele” propriei lor gestiuni.

Presupunând că înţelege şi împărtăşeşte îngrijorarea Alianţei pentru Lege şi Ordine din România şi că nu e dispus să camufleze procedeele mafioţilor din economie transmitem Guvernului proiectul actului normativ intitulat „Lege privind incompatibilităţile în procesul privatizării unor societăţi comerciale”.

Spaţiul nu-mi îngăduie să reproduc acum şi aici, textul acestei vitale reglementări, a cărei rapidă adaptare ar avea semnificaţia stopării hoţiei în atât de controversata zonă a privatizării, pentru a o aduce la nivelul onestităţii şi transparenţei mult dorite. În rezumat scopurile unei atare legi ar fi următoarele:

a) instituirea obligaţiei, în cazul în care o societate comercială cu capital majoritar privat depune o scrisoare de intenţie de cumpărare a acţiunilor emise de societăţi comerciale la care statul este acţionar majoritar şi care înregistrează pierderi şi datorii reprezentând cel puţin o treime din capitalul social, de a nu cumpăra acţiuni de la astfel de societăţi, în situaţia în care acţionarii şi persoanele care ocupă funcţii de conducere în societatea cu capital majoritar privat au raporturi personale cu reprezentantul FPS în AGA, precum şi cu persoanele care ocupă funcţii de conducere în societăţile comerciale la care statul este acţionar majoritar;

b) Excluderea de drept, din funcţiile de conducere ale unei societăţi comerciale la care statul este acţionar majoritar, dacă starea financiară a acesteia este critică sau a fost declanşată procedura de lichidare din cauza incompetenţei persoanelor aflate în administrarea şi conducerea societăţii;

c) Instituirea prezumţiei că persoanele care exercită funcţia de administrator sau director executiv al unei societăţi comerciale la care statul este acţionar majoritar şi ajunsă în situaţiile prevăzute la litera b) sunt culpabile de producerea situaţiei financiare critice a societăţii respective;

d) Instituirea unor sancţiuni aplicabile acţionarilor, administratorilor, directorilor generali şi cenzorilor societăţii comerciale la care statul este acţionar majoritar, aflate în situaţia prevăzută la litera b), dacă nu au luat măsuri pentru redresarea economică a societăţii comerciale.

Adoptarea unei asemenea vitale reglementări – după părerea mea, chiar şi sub forma unei ordonanţe de urgenţă (unde a mers mia, treacă şi suta) – ar fi cea mai mare lovitură dată mafiilor care vreme de peste douăzeci de ani au jefuit ca în codrul avuţia naţională. Până una alta, mai are nevoie de avizul ministrului Justiţiei şi, fireşte, de binecuvântarea echipei guvernamentale. Acum, când se face atâta zarvă pe tema corupţiei, promovarea unui asemenea act normativ testează buna-credinţă a puterii. 

Despre Legea lustraţiei

Interviul acordat – atenţie! – în anul 1999, reprodus sub titlul „Despre Legea lustraţiei”, nu şi-a propus să vă reamintească cine este autorul respectivei iniţiative legislative (a cărei paternitate a fost revendicată ulterior de politicianul, cu nume de cod, „Dana”) ori că recent a fost respinsă o „nouă” iniţiativă similară şi nici că în prezent nu există interes pentru interzicerea accesului foştilor demnitari comunişti la funcţiile publice.

Ceea ce am dorit să subliniez este că – ignorând „experienţa alegerilor anterioare, constatările mass-media şi sentimentul de revoltă faţă de faptul că în Parlament se strecoară fel de fel de personaje sub umbrela listelor de partid şi care nu ar avea ce căuta acolo, dat fiind statutul lor moral cel puţin discutabil” – Legea nr.35/2008 pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi a Senatului (modificată şi completată prin actele normative emise până la 1 ianuarie 2015) nu statuează interdicţia accesului la o funcţie publică a persoanelor cu „antecedente penale” (este vorba, desigur, de cei condamnaţi definitiv pentru „infracţiuni de drept comun”, şi nu condamnări politice ori condamnări politice mascate de presupuse delicte de drept comun), precum şi a celor care au avut calitatea de lucrători ai Securităţii ori colaborator al acesteia (care au instrumentat ori au denunţat activităţile sau atitudini potrivnice regimului totalitar comunist „şi care au vizat îngrădirea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului”).

Despre Legea lustraţiei

România Liberă – 17.11.1999

(a consemnat Mihai Ionescu) 

‑ Ce v-a determinat să veniţi cu această iniţiativă legislativă?

‑ Sunt mai multe motive: apropierea alegerilor, experienţa alegerilor anterioare, constatările mass-media şi sentimentul de revoltă faţă de faptul că în Parlament se strecoară fel de fel de personaje sub umbrela listelor de partid şi care n-ar avea ce căuta acolo, dat fiind statutul lor moral cel puţin discutabil.

‑ Aveţi sprijinul PNŢCD pentru propunerea dumneavoastră?

‑ N-am nici un semn că s-ar fi discutat această propunere legislativă la nivelul conducerii PNŢCD, dar personal cred că iniţiativa mea nu contravine în nici un fel partidului, pentru că ştiu că PNŢCD doreşte puritatea morală a membrilor săi şi a celor care doresc să acceadă la o funcţie publică - fie ea de parlamentar, ministru, magistrat sau funcţionar în administraţie.

‑ Există totuşi un proiect în administraţie privind lustraţia care aparţine senatorului Ticu Dumitrescu...

‑ Vreau să fac precizarea că propunerea mea nu s-ar numi o lege a lustraţiei, aşa cum era cea a dlui Ticu Dumitrescu şi care interzicea celor ce au deţinut demnităţi în statul comunist să candideze pentru funcţiile publice în noul stat de drept. Propunerea mea se referă doar la cei cu antecedente penale şi la colaboratorii şi agenţii poliţiei politice care au lezat drepturile fundamentale ale omului; este vorba deci despre statutul moral al celui care doreşte o demnitate publică. Am înţeles însă că iniţiativa dlui Ticu Dumitrescu a primit aviz negativ la nu ştiu ce nivel (Guvern - n.n.) şi nu ştiu de ce s-a întâmplat aşa...

‑ De ce dumneavoastră nu propuneţi bararea accesului la funcţii publice pentru foştii demnitari comunişti?

‑ Răspunsul la întrebarea dv. ar putea sugera şi motivele pentru care iniţiativa dlui Ticu Dumitrescu a primit aviz negativ. Eu nu cred că la ora actuală mai există interesul de a bara accesul foştilor demnitari comunişti la funcţiile publice, câtă vreme în primele două legislaturi (1990-1992 şi 1992-1996) Parlamentul a fost format prin excelenţă din aceste structuri. Am observat că această idee nu este agreată probabil din considerente biologice – îmbătrânirea atinge inexorabil pe oricine, deci şi pe vechea gardă comunistă. Este posibil de asemenea să nu se fi dorit atingerea altui subiect fierbinte şi crearea de animozităţi în partidele social-democrate. Sau poate nu s-a dorit influenţarea cursei prezidenţiale... Oricum, ideea aceasta se putea susţine cu brio în 1990, în 1992, până în 1996! Dar să vii acum, în anul 2000, să interzici unei fosile comuniste să candideze mi se pare că nu mai e oportun. Pe de altă parte, Parlamentul nu funcţionează cum trebuie din alt motiv, şi anume statutul moral al celor ce-l compun. Or, antecedentele penale şi faptele de opresiune nu se pot justifica aici peste 1000 de ani. În privinţa credinţei politice, omul se mai pocăieşte. Eu am văzut că cei mai buni vorbitori pe legile proprietăţii nu sunt cei din PNŢCD, ci toată Academia „Ştefan Gheorghiu”. Iată că oamenii reuşesc cu timpul, să-şi modifice concepţiile şi nu pot fi înlăturaţi din Parlament pe un astfel de motiv. Dar cei care au furat, au schingiuit şi au violat nu au ce căuta în Parlament.

‑ Aţi fi de acord să susţineţi armonizarea proiectului dv. cu cel al lui Ticu Dumitrescu?

‑ Cum să nu! Singura mea temere e însă că blocarea accesului foştilor demnitari comunişti la funcţiile politice vine prea târziu şi poate fi interpretată ca o vendetă. Dar n‑am nimic împotrivă ca această măsură să fie formulată ca un amendament la proiectul meu. Privesc cu toată simpatia o adăugire la acest proiect al meu de modificare a legii electorale. Totuşi nu pot crede că această măsură va beneficia de susţinerea majorităţii senatorilor, fiind vorba despre o lege organică. Sunt realist, ştiu că legea trebuie agreată de majoritate.

‑ Credeţi că sunt şanse ca propunerea dv. să fie adoptată până la viitoarele alegeri?

‑ Dacă propunerea merge aşa cum am formulat-o eu, fără măsurile privindu-i pe foştii demnitari comunişti, va trece, şi chiar destul de rapid. Dacă se va ataşa însă şi acea prevedere, cred că va trece abia în sesiunea din ... 2010.

‑ În opinia dv., după alegerile de anul viitor vom avea mai multă moralitate în viaţa politică?

‑ Pentru a avea o clasă politică morală există o singură soluţie: votul uninominal. Altă soluţie nu este, nici măcar propunerea mea. Votul uninominal va da măsura exactă a unei clase politice aşa cum şi-o doreşte electoratul, pentru că aleşii vor avea o responsabilitate mai mare, nu se vor mai putea ascunde de cei 80.000 de alegători după umbrela partidului. Nu se va mai putea întâmpla ca Parlamentarul să fie însoţit de tot partidul la Procuratura Generală (aşa cum s-a petrecut cu deputatul PDSR Gabriel Bivolaru – n.r.). Pentru că te ia de gât pe stradă electorul: „Dom’le, eu când te-am pus acolo nu te-am pus ca să furi!”. Revenind la propunerea mea legislativă, mai am de făcut două precizări. În primul rând ea nu se referă la toţi securiştii, ci doar la cei care au lezat drepturile fundamentale ale omului, la cei care au avut activităţi de poliţie politică. Eu nu mă refer la ţârcovnici, portari sau şoferi ai Securităţii... În al doilea rând, prin antecedente penale nu se înţeleg condamnările politice ori condamnările politice mascate de presupuse delicte de drept comun. Deci nici vorbă ca persoanelor care au suferit astfel de condamnări să li se interzică accesul la funcţiile publice. Eu îi am în vedere doar pe infractorii de drept comun.