La multi ani

 

CELE MAI BUNE URĂRI PENTRU UN AN NOU CU SĂNĂTATE, BELŞUG ŞI BUCURII!

 

"Un drept nu este ceva ce îţi dă cineva, este ceea ce nu îţi poate lua nimeni"

De ce a murit Ceauşescu pe limba lui – Partea a V-a

- Partea a V-a -

„Procesul procesului” s-a încheiat. De atunci a intrat în amintirea românilor ca o încercare inedită. Timpul va hotărî importanţa acestui proces. Dacă istoria îi va acorda vreo importanţă. Şi tot timpul va face să aflăm dacă demersul Curţii Morale a Revoluţiei va rămâne singular sau dacă el va fi urmat de un alt proces, eventual unul al comunismului.

OCTAVIAN PALER: „Scriu aceste rânduri înainte să înceapă rejudecarea procesului Ceauşescu… Constat că nu reuşesc să găsesc răspunsuri satisfăcătoare la multe întrebări. Cât de reală e o apărare, după ce inculpaţilor li s-a închis gura? Cât de legal este un rechizitoriu pronunţat după ce plutonul de execuţie a tras? Şi ce ar trebui să fie, la urma urmei, procesul de acum? Un proces penal? Sau un proces politic? Un proces în care să se judece săptămâna dintre 16-22 decembrie 1989? Sau un proces în care să se judece un sfert de veac de dictaturi? Un proces în care să fie judecat răul săvârşit de cuplul Ceauşescu? Sau un proces în care să fie judecat, totodată, sistemul care a permis cuplului Ceauşescu să săvârşească răul săvârşit? … Câţi dintre noi ar putea să jure că nu au dorit în decembrie 1989 moartea lui Ceauşescu? Bănuiesc că inclusiv avocaţii apărării din actualul proces au dorit-o. Din păcate, procesul de la Târgovişte a arătat cum a arătat. Cu excepţia celor interesaţi să justifice, nimeni nu se îndoieşte, cred, că el a fost o caricatură judiciară. Un tipic proces stalinist, cu sentinţa fixată dinainte. Din această cauză, în loc să fie o pedeapsă în numele Justiţiei, moartea soţilor Ceauşescu s-a transformat în asasinat politic. … Mascarada înscenată în cazarma de la Târgovişte s-a vrut învestită cu autoritatea actului judecat. De şase ani, organizatorii acestei parodii ne spun, cu alte vorbe decât Machiavelli, că scopul scuză mijloacele, că, atunci, la 25 decembrie 1989, scopul nu putea fi atins decât prin executarea rapidă a lui Ceauşescu. Dar care era scopul real? Să-i se închidă gura, cât mai iute, celui înlăturat de la putere, cum zic cei care susţin teza loviturii de stat? Sau să fie descurajaţi teroriştii, cum afirmă succesorii lui Ceauşescu? Şi încă ceva. Chiar scuză scopul orice mijloc? …

Nu românii, în general, au pus la cale simulacrul judiciar de la Târgovişte, ci doar câteva persoane. Noi, ca popor, nu avem ce spăla. Noi nu am ştiut în acele zile nici măcar că soţii Ceauşescu fuseseră prinşi de la 22 decembrie. Noi am crezut în basmele care ni s-au îndrugat despre urmărirea «odiosului dictator» şi a «sinistrei sale soţii», cum ne spuneau, invariabil, crainicii Televiziunii. După cum am crezut şi, exceptându-i pe cei care uită prea repede, credem mai departe în vinovăţia lui Ceauşescu… Într-un recent interviu, ministrul Justiţiei, dl. Iosif Gavril Chiuzbaian, zice, pudic, doar că «procesul lui Ceauşescu nu a fost un model într-un stat de drept». Dacă pentru ministrul actual al Justiţiei distanţa dintre «ruşine» şi «model» este atât de mică, nu văd ce şanse apropiate are justiţia să şteargă din memoria noastră imaginea unui tribunal grotesc în care avocatul apărării era mai furibund acuzator decât procurorul”. (Octavian Paler, Procesul lui Ceauşescu, în „România Liberă” din 12 ianuarie 1996)

SMARANDA DOBRESCU, deputat PDSR: „Cred că rejudecarea procesului Ceauşescu este un fapt pozitiv, şi nu din complezenţă spun acest lucru. Magistratura în totalitatea ei are nevoie de credibilitatea necesară în actele de justiţie şi de repunere în drepturi din acest punct de vedere. Prezenţa lui Turianu va da acestui proces un plus de credibilitate morală şi ţinută. Consider că procesul este binevenit pentru ca justiţia română să poată începe o viaţă nouă, spălată de blamurile care o acopereau”. (A.R., Rejudecarea procesului Ceauşescu bate la uşă, în „Ziua” din 8 ianuarie 1996)

CORNELIU TURIANU: „«Procesul Ceauşescu» trebuia să fi fost de fapt «procesul tuturor crimelor şi fărădelegilor comuniste», săvârşite în numele unei ideologii absurde şi al intereselor clicii ce a acaparat puterea prin fraudă şi abuz în urmă cu aproape 50 de ani. Or, un asemenea proces nu este şi nu va fi cu putinţă câtă vreme România nu va ajunge la o democraţie autentică”. (Dan Străuţ, Recursul Ceauşescu, în „Exclusiv”, din 11 ianuarie 1996)

Citiţi şi De ce a murit Ceauşescu pe limba lui Partea I, Partea a II-a, Partea a III-a şi Partea a IV-a

De ce a murit Ceauşescu pe limba lui – Partea a IV-a

Realităţi paralele din decembrie 1989

„Cel ales să prezideze acest proces, Corneliu Turianu, oferă, la rândul său, amănunte de ultimă oră despre această judecată insolită.

-În ce calitate veţi participa dumneavoastră în acest proces?

- Mie mi s-a cerut să prezidez această instanţă morală din punct de vedere tehnic. Va fi de fapt o Curte cu Juri, judecătorul este în afara Curţii. În funcţie de verdictul care se pronunţă, el îl va transpune în limbaj juridic. Eu nu am nici măcar un vot consultativ în deliberare. Deliberarea va aparţine Curţii Morale a Revoluţiei.

- Cine va face parte din această Curte Morală a Revoluţiei?

- Curtea va fi constituită din 12 revoluţionari (autentici!), reprezentând 12 oraşe-martir ale Revoluţiei române. Aşa au hotărât cele 54 de asociaţii de revoluţionari. Nu este vorba de rejudecarea procesului «Ceauşescu», fiindcă nu este posibil acest lucru. Nici nu ar fi de competenţa unei Curţi Morale. Ar însemna înfiinţarea unei instanţe extraordinare în afara sistemului juridic. Ar contraveni până si Constituţiei, care interzice expres constituirea unor tribunale excepţionale.

- Ce se urmăreşte prin această «judecată a judecăţii»?

- Procesul «Ceauşescu» nu reprezintă un proces etalon. Ca procesul «Ceauşescu», în decursul celor 45 de ani, au fost mii şi zeci de mii, în aceleaşi condiţii. Întâmplător, s-a început cu acest proces. Părerile sunt împărţite, dovada faptului că şi asociaţiile revoluţionarilor sunt împărţite. Unii susţin că acest proces a avut loc în condiţii de extremă legalitate. Alţii susţin că a fost vorba de o parodie judiciară. Curtea Morală vrea să stabilească dacă a avut loc un proces care s-a desfăşurat cu respectarea dispoziţiilor legale, în cadrul strict al legalităţii procedurale. Se doreşte a se constata – nu a se pronunţa o hotărâre! – a se pronunţa un act de constatare în care să fie prinse aceste ilegalităţi, pentru ca pe viitor să nu se mai repete aşa ceva. Doctrina comunistă nu poate fi judecată. Eventual, să fie sesizat Parchetul General. Acesta este adevăratul proces al comunismului. Procesul «Ceauşescu» este un caz tipic de recurs în anulare. Asociaţiile revoluţionare sunt acelea care fac sesizarea.

- Domnule judecător, veţi lua în discuţie şi varianta omorârii soţilor Ceauşsescu de Voican Voiculescu, înainte de a fi duşi în faţa plutonului de execuţie?

- Da, bineînţeles, eu am în vedere şi declaraţia lui Voican Voiculescu, din «Cronica Română». El recunoaşte că a fost o crimă. El a fost executantul, iniţiatorul. Voi avea în vedere şi acel interviu din ziarul «Ziua» al acelui procuror Dan Voinea. Pe mine m-a intrigat un lucru! Domnia sa susţine că a făcut rechizitoriul cu mâna dumnealui, şi eu aş vrea să îl întreb pe dl. Dan Voinea: De unde a luat dumnealui cifrele cu 60.000 de morţi? Cine i-a furnizat dumnealui conturile lui Ceauşescu? De unde a avut aceste date?... Eu nu îmi explic, ca judecător cu experienţă de 29 de ani, propoziţia următoare: «Inevitabil că s-a hotărât condamnarea la moarte…». Cum, dle procuror, faci rechizitoriul şi dai şi soluţia instanţei? De aici pot să deduc o serie de lucruri…”

Interviu „Vor apărea noutăţi în procesul Ceauşescu?”, consemnat de Dana Balint, în „Cotidianul”, din 10 ianuarie 1996

De ce a murit Ceauşescu pe limba lui (Partea a III-a)

- Partea a III-a -

 

„Noi, Curtea Morală a Revoluţiei, compusă din 15 juraţi desemnaţi de 54 de organizaţii revoluţionare, prezidată de doctor în drept Corneliu Turianu, constatăm următoarele:

Rejudecarea procesului Ceauşescu nu trebuie în nici un caz privită ca un proces propriu-zis, în cadrul şi condiţiile fixate de legea penală, ci ca un act cu valoare pur morală, prin care se urmăreşte restabilirea ideilor de legalitate şi justiţie, grav afectate de simulacru judiciar de la Târgovişte. Nu ne propunem absolvirea de răspundere a cuplului dictatorial, vinovat de încălcarea sistematică a drepturilor omului, de atmosfera de teroare propagată prin toate pârghiile statului comunist, de degradarea vieţii, de distrugerea patrimoniului spiritual al ţării şi, nu în cele din urmă, de reprimarea sângeroasă a oricărei mişcări de împotrivire, culminând cu masacrul ordonat la Timişoara şi Bucureşti în perioada 17-22 decembrie 1989. «Procesul Ceauşescu» trebuia să fi fost, de fapt, procesul tuturor crimelor şi fărădelegilor comuniste săvârşite în numele unei ideologii absurde şi al intereselor clicii ce a acaparat puterea prin fraudă şi abuz în urmă cu aproape 50 de ani. Ori, un asemenea proces nu este şi nu va fi cu putinţă câtă vreme România nu ajunge la o democraţie autentică.

Şi atunci ce a urmărit procesul care a avut loc astăzi, 11 ianuarie 1996? Un obiectiv important, şi anume dacă a fost îndeplinit actul de justiţie cu observarea strictă a tuturor drepturilor pe care le are oricine din cei ce compar în faţa completului de judecată! Procesul soţilor Ceauşescu a repetat, prin abuz şi ilegalitate «procesele» la a căror montare a contribuit din plin voinţa lor dictatorială, dispreţul lor suveran faţă de lege şi oameni. Procesul soţilor Ceauşescu se integrează perfect în suita nesfârşitelor abuzuri ale comunismului. Din acest punct de vedere el seamănă perfect cu înscenarea pusă la cale de către Gheorghiu Gheorghiu-Dej lui Lucreţiu Pătrăşcanu în scopul eliminării unui rival politic. Şi dacă ne-am oprit asupra lui, asta este din dorinţa Curţii Morale a Revoluţiei de a se pune capăt odată pentru totdeauna înscenărilor judiciare. Repetăm, nu reabilitarea soţilor Ceauşescu a fost pusă în cauză, ci reabilitarea ideii de dreptate şi justiţie.

Ascultând părţile şi consultând părţile existente, Curtea Morală a Revoluţiei reţine următoarele: 1) În ceea ce priveşte faza de urmărire penală au fost încălcate următoarele norme procedurale: nu a fost efectuată urmărirea penală; a fost încălcat principiul asigurării dreptului de apărare prin neparticiparea apărătorilor la prezentarea materialului de urmărire penală; instanţa a fost sesizată, prin rechizitoriu, fără a exista un dosar de urmărire penală, acţiunea penală fiind pusă în mişcare în lipsa unui atare material; 2) În ceea ce priveşte faza judecăţii: procesul s-a desfăşurat în condiţii nelegale de o instanţă înfiinţată în afara legii; a fost încălcat principiul dreptului la apărare; nu s-a dispus efectuarea expertizei psihiatrice obligatorie în cauzele care au ca obiect de judecată infracţiuni ce atrag pedeapsa cu moartea; 3) În ceea ce priveşte punerea în executare: a fost încălcată prevederea legală conform căreia punerea în executare se face numai după rămânerea definitivă a sentinţei judecătoreşti; a fost încălcată prevederea legală care precizează că hotărârea judecătorească rămâne definitivă numai după scurgerea a 10 zile de la pronunţare; a fost ignorat dreptul condamnaţilor de a face cerere de graţiere ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti; a fost încălcată prevederea legală conform căreia sentinţa nu poate fi executată decât după minimum 5 zile de la respingerea cererii de graţiere şi după rămânerea definitivă a hotărârii.

Ţinând cont de aceste grave încălcări ale Codului de procedură penală în vigoare la data de 25 decembrie 1989, dintre care multe atrag nulitatea absolută a sentinţei, Curtea Morală a Revoluţiei constată că procesul soţilor Ceauşescu nu s-a desfăşurat în condiţii de legalitate şi, în consecinţă, sesizează Parchetul General în vederea promovării recursului în anulare.

Membrii Curţii Morale a Revoluţiei: Claudiu Iordache, Lorin Fortuna, Dumitru Iuga, Adrian Dumitrescu, Gheorghe Pastor, Dorin Maxim, Ioan Demi, Radu Chesaru, Anghel Vasile, Viorel Tocan, Nica Leon”. 

Acesta a fost sfârşitul procesului.

Citiţi şi De ce a murit Ceauşescu pe limba lui (Partea I), (Partea a II-a)

De ce a murit Ceauşescu pe limba lui (Partea a II-a)

- Partea a II-a -

„Onorată Curte,

Doamnelor şi domnilor,

În calitate de om al legii, am fost invitat să prezidez dezbaterile Curţii Morale a Revoluţiei, care îşi propune rejudecarea procesului soţilor Ceauşescu.

Incontestabil că acest proces a reprezentat pentru viaţa juridică din ţara noastră un eveniment cu totul ieşit din comun. Motiv pentru care o bună parte a opiniei publice, naţionale şi internaţionale, acuză justiţia română că a organizat pe 25 decembrie 1989, nu un proces, ci o mascaradă judiciară. Se susţine în acest sens că, printr-o inversare a succesiunii fireşti din activitatea judiciară, hotărârea de condamnare a fost în realitate, anterioară dezbaterilor care nu au constituit decât o simplă formalitate lipsită de conţinut, menită să dea aparenţă juridică unui act discreţionar. Pe de altă parte, există personalităţi politice proeminente, reputaţi analişti politici, jurnalişti şi, nu în ultimul rând, jurişti care susţin teza că cele petrecute la Târgovişte şi execuţia soţilor Ceauşescu se înscriu într-un proces revoluţionar, fiind motivate prin logica momentului istoric.

De la bun început trebuie precizat că nu este vorba de o judecată în accepţiunea bine statornicită a cuvântului – acesta este şi motivul pentru care nu mă vedeţi în robă – ci, dacă îngăduiţi o exprimare oarecum neobişnuită de un «proces al procesului de la Târgovişte».

Rejudecarea procesului soţilor Ceauşescu nu trebuie în nici un caz privită ca un proces propriu-zis, în cadrul şi condiţiile fixate de legea penală, ci de un act cu valoare pur morală prin care se urmăreşte, nu absolvirea de vinovăţie a soţilor Ceauşescu, ci restabilirea ideilor de legalitate şi justiţie grav afectate, chiar anihilate, de-a lungul deceniilor comuniste.

Vă propun ca atare să analizaţi, pas cu pas, desfăşurarea procesului de la Târgovişte, în încercarea de a stabili dacă şi în ce măsură poate fi calificat drept act de justiţie subordonat legii sau mascaradă judiciară.

Instanţa chemată să se pronunţe în această privinţă este alcătuită din revoluţionari autentici, reprezentând oraşele martir ale Revoluţiei, care s-au ridicat de la început împotriva comunismului, şi nu numai împotriva clanului Ceauşescu.

În ce mă priveşte, cum spuneam, nu particip în calitate de judecător, ci în aceea de om al legii obligat la obiectivitate şi imparţialitate, situat în afara oricărui partizanat politic. În acest context, consider că trebuie să limpezim aspecte esenţiale: 1). Caracterizarea juridică dată faptelor imputate soţilor Ceauşescu este sau nu conformă conţinutului normelor legale?; 2). Sunt sau nu stabilite aceste fapte printr-o apreciere obiectivă a probelor?; 3). Au beneficiat sau nu soţii Ceauşescu de drepturile şi garanţiile procesuale necesare pentru apărarea intereselor poziţiei lor procesuale?; 4). Pedeapsa cu moartea aplicată celor doi a fost sau nu corect pusă în executare?

Acestea sunt, onorată Curte, probleme asupra cărora trebuie să decideţi. Ceea ce nu înseamnă că lista acestora nu ar putea fi completată cu cele ce se vor ivi în cursul dezbaterilor. Ca de pildă, aceea dacă a fost nu legală înfiinţarea tribunalului extraordinar? Dumneavoastră, domnilor, vă revine sarcina de a cântări lucrurile şi a decide prin vot, punct cu punct, concluziile la care veţi ajunge, sub forma unui act de constatare, ce urmează a fi înaintat Parchetului General în vederea promovării unui recurs în anulare.

Acestea fiind spuse, dau cuvântul celor ce consideră că pot contribui în mod esenţial la clarificarea punctelor enumerate”.

Acesta a fost începutul procesului.

- Va urma -

 Citiţi şi De ce a murit Ceauşescu pe limba lui (Partea I)

De ce a murit Ceauşescu pe limba lui (Partea I)

 

- Partea I - 

 

Interviu acordat cotidianului „Exclusiv” din 11 ianuarie 1996

(a consemnat Dan Străuţ)

„- Domnule Corneliu Turianu, sunteţi magistratul care va prezida rejudecarea procesului soţilor Ceauşescu. Aţi putea să ne spuneţi ce urmăreşte această reconsiderare a faptelor petrecute atunci, în decembrie 1989?

- Rejudecarea procesului soţilor Ceauşescu nu trebuie în nici un caz privită ca un proces propriu-zis, în cadrul şi condiţiile fixate de legea penală, ci ca un act cu valoare pur morală prin care se urmăreşte restabilirea ideilor de legalitate şi justiţie, grav afectate de mascarada judiciară de la Târgovişte. Nu ne propunem – şi subliniez acest lucru din capul locului – absolvirea de răspundere a cuplului dictatorial vinovat de încălcarea sistematică a drepturilor omului, de atmosfera de teroare propagată prin toate pârghiile statului comunist, de degradarea calităţii vieţii, de distrugerea patrimoniului spiritual al ţării şi, nu în cele din urmă, de reprimarea sângeroasă a oricărei mişcări de împotrivire, culminând cu masacrul ordonat la Timişoara şi Bucureşti în perioada 17-22 decembrie 1989. Pentru toate acestea meritau să fie judecaţi şi condamnaţi.

- Cum credeţi că şi-ar fi interpretat Nicolae Ceauşescu propriul proces, dacă i s-ar fi asigurat toate drepturile?

- Este interesant de reţinut că Ceauşescu, dispus oricând să-i judece pe cei din jurul lui, se considera, în cel priveşte, mai presus de orice lege, beneficiar al unei imunităţi generale şi absolute, fiind pur şi simplu incapabil să se vadă adus vreodată în faţa unei instanţe judecătoreşti. Această mentalitate nu a dispărut, din păcate, odată cu el. Procesul soţilor Ceauşescu a repetat, prin abuz şi ilegalitate, «procesele» la a căror montare a contribuit din plin voinţa lor dictatorială, dispreţul lor suveran faţă de lege şi oameni. Cele ce s-au întâmplat în procesul de la Târgovişte nu sunt, aşa cum s-ar putea crede, o execuţie nefericită, ci ritualul bine pus la punct al represiunii comuniste şi astfel de procese au avut loc cu zecile de mii în anii comunismului. Putem da oare uitării procesele din anii 1950, când oamenii erau condamnaţi la moarte sau la ani grei de puşcărie pe baza unor învinuiri imaginare, lipsiţi de dreptul elementar de a se apăra, cu sentinţe decise dinainte de către organele securităţii?

- Cum se raportează acest proces la înscenările pe care le făceau comuniştii?

- Întotdeauna comuniştii au ţinut să dea aparenţă de legalitate represiunii, terorii şi crimei. Să nu uităm că legea în comunism era impregnată de interesele luptei de clasă şi aşa-zisa legalitate a avea aceeaşi sorginte. Să nu omitem apoi miile de execuţii fără nici măcar un simulacru de proces, să nu omitem iarăşi anii de închisoare în baza unor decizii pur administrative care nu aveau nici o tangenţă cu ideea de justiţie. În lumina acestei priviri de ansamblu, procesul soţilor Ceauşescu se integrează perfect în suita nesfârşitelor abuzuri ale comunismului. Din acest punct de vedere, el seamănă perfect cu înscenarea pusă la cale de către Gh. Gheorghiu-Dej lui Lucreţiu Pătrăşcanu în scopul eliminării unui rival politic. Şi dacă ne oprim asupra lui, asta este din dorinţa noastră de a se pune capăt o dată pentru totdeauna înscenărilor judiciare. Repet, nu de reabilitarea soţilor Ceauşescu este vorba, ci de reabilitarea ideii de dreptate şi justiţie. Aşa stând lucrurile, ne propunem să examinăm cu toată detaşarea felul în care a fost pus la cale, ca multe altele, acest simulacru de proces în care au fost grosolan încălcate cele mai elementare principii ale dreptului”.

„I-o dăm, i-o luăm, i-o ridicăm” sau imunitatea la români

Acum aproape 22 ani de zile, trebuia ca românii să-şi obişnuiască auzul cu noi cuvinte pe care majoritatea dintre ei nu le mai auziseră niciodată: implementare, consens, imunitate şi aşa mai departe. Între toţi aceşti termeni, doar imunitatea pare să fi rămas la modă. Şi este normal, din moment ce ea defineşte dreptul democratic al parlamentarilor la liberă exprimare în exercitarea atribuţiilor acestora. Justificarea acestei imunităţi derivă din ideea că puterea legiuitoare trebuie să fie independentă faţă de celelalte puteri în stat, ceea ce nu se poate obţine decât prin asigurarea celei mai complete libertăţi în exprimarea voturilor şi a opiniilor membrilor Parlamentului. De aceea, această imunitate este admisă în toate ţările cu regim parlamentar, fără nici o excepţie.

Dar, pentru că la noi, ca la nimeni, deşi lucrurile ar trebui să fie cât se poate de clare, conceptul de imunitate continuă să fie un adevărat măr al discordiei pentru clasa politică românească (…). Absolut toată lumea îşi dă cu părerea – „i-o luăm, i-o dăm, i-o ridicăm” – dar, din păcate, cam puţintei ştiu ce înseamnă cu adevărat imunitatea parlamentară, iar pentru a afla, nu este necesar decât simpla citire a art. 72 alin. 1 din Constituţia României:

„Deputaţii şi senatorii nu pot fi traşi la răspundere juridică pentru voturile sau pentru opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului”.

Textul defineşte cum nu se poate mai bine imunitatea parlamentară. Cum precizam, „Imunitatea parlamentară garantează numai libertatea de expresie”. Într-un cuvânt, imunitatea nu-l protejează pe parlamentar la modul absolut decât în ceea ce priveşte opiniile şi voturile exprimate în exercitarea mandatului ce i-a fost dat (încredinţat) în mod democratic de către alegători. Expresia „exercitarea mandatului” trebuie înţeleasă în sensul de îndeplinire a mandatului, deci, numai opiniile sau voturile exprimate în cursul acestei îndepliniri vor beneficia de imunitate.

Imunitatea prevăzută de art.72 alin.1, după câte rezultă din cele ce preced, este specială, fiindcă se rezumă numai la acele fapte ilicite (calomnie, insultă, ultraj) comise în febra dezbaterilor parlamentare. Dar ea este şi relativă, fiindcă nu se aplică decât în anumite condiţii. Dacă – fie-mi iertată expresia – un parlamentar îl face bou pe un alt coleg de la tribuna Parlamentului, celui dintâi nu i se poate ridica imunitatea. Dacă îl face din nou bou la o întâlnire cu alegătorii săi, imunitatea lucrează din plin. Nu i se poate face nimic.

Imunitatea durează pe tot timpul mandatului pentru faptele – expres arătate mai sus – săvârşite în timpul exercitării acestuia. Nici senatorul ori deputatul, nici corpul legiuitor din care el face parte nu pot renunţa sau încuviinţa renunţarea la această imunitate, fiindcă ea este dictată de un interes public şi, deci, este de ordine publică.

Aşadar, imunitatea consacrată în art.72 alin.1, purtând asupra acelor fapte ilicite rezultând din exprimarea voturilor sau opiniilor în cursul îndeplinirii mandatului parlamentar, are ca efect înlăturarea de plano a oricărei urmăriri şi operează, automat, în sensul că nu trebuie să intervină nici un fel de constatare juridică pentru constatarea ei.

Desigur, dacă aflat la o recepţie, la o conferinţă sau în oricare alt loc public, parlamentarul nostru îşi gratulează colegul în aceeaşi manieră ca în exemplele de mai sus, atunci aceasta se numeşte insultă sau calomnie şi poate fi tras la răspundere juridică (civilă ori disciplinară). Căci, în aceste din urmă situaţii, nu se mai poate susţine că respectivul parlamentar este în exercitarea mandatului său. Mai mult chiar, atunci când un membru al Parlamentului, abuzând de imunitatea sa, calomniază, insultă sau instigă pe altul prin opiniile exprimate chiar în Parlament, este posibilă sancţionarea lui prin măsuri disciplinare pe care comisia de disciplină a corpului legiuitor le poate lua, conform regulamentului, contra acelui parlamentar.

Dar, de aici nu se poate însă deduce că art.72 alin.2 şi 3 – în cadrul aceluiaşi textul constituţional intitulat „Imunitatea parlamentară” – ar acorda membrilor corpurilor legiuitoare o imunitate de-a dreptul generală şi absolută, în sensul că parlamentarul nostru, indiferent în ce condiţii şi oriunde ar săvârşi vreo infracţiune, indiferent de infracţiune şi de gravitatea ei, el ar scăpa incidenţei legii penale. Textul în discuţie dispune doar că: „Deputaţii şi senatorii pot fi urmăriţi şi trimişi în judecată penală pentru fapte care nu au legătură cu voturile sau cu opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului, dar nu pot fi percheziţionaţi, reţinuţi sau arestaţi fără încuviinţarea Camerei din care fac parte, după ascultarea lor. Urmărirea şi trimiterea în judecată penală se pot face numai de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Competenţa de judecată aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie” (alin.2); „În caz de infracţiune flagrantă, deputaţii sau senatorii pot fi reţinuţi şi supuşi percheziţiei. Ministrul Justiţiei îl va informa neîntârziat pe preşedintele Camerei asupra reţinerii şi a percheziţiei. În cazul în care Camera sesizată constată că nu există temei pentru reţinere, va dispune imediat revocarea acestei măsuri” (alin.3).

Ceea ce nu înseamnă decât că pentru faptele prevăzute de legea penală ca infracţiuni, străine exercitării mandatului, parlamentarul răspunde ca oricare alt cetăţean, singurele înlesniri fiind de ordin procedural (art.72 alin.2 şi 3).

Aşadar, în astfel de cazuri imunitatea – sub forma imunităţii procedurale – are ca scop să împiedice ca un deputat sau senator să fie privat de posibilitatea de a-şi exercita funcţia ca urmare a unor urmări represive sau abuzive, inspirate din presupuse motive politice. Cu alte cuvinte, imunitatea procedurală nu suprimă represiunea penală, ci întârzie momentul trimiterii în judecată, momentul urmăririi penale sau cercetării judecătoreşti pentru faptele cu caracter penal străine exercitării mandatului. Aceasta este deci o consecinţă procedurală, iar nu substanţială, derivată nu din întinderea imunităţii parlamentare (imunitate substanţială – art.72 alin.1), ci din cauza raţiunii sale (imunitate procedurală – art.72 alin.2 şi 3).

Este deci limpede că „imunitatea” la care se referă art.72 alin.2 şi 3 din Constituţie – sub forma imunităţii procedurale – nu constă în aceea că deputatul sau senatorul să nu poată fi urmărit, privat de libertate, percheziţionat sau trimis în judecată, ci în aceea că nu poate fi pus în aceste situaţii fără autorizarea Camerei de care aparţine.

Într-adevăr, pentru a se evita consecinţele înscenărilor ce-l pot viza cu precădere pe omul politic, Constituţia pretinde autorizarea (încuviinţarea) Camerei din care face parte parlamentarul, acesta neputând fi reţinut, arestat, percheziţionat sau trimis în judecată fără o prealabilă examinare a cazului de către corpul legiuitor, cu dreptul de a fi ascultat (art.72 alin.2). Dar această favoare de ordin procedural – atenţie! – operează numai dacă parlamentarul nu a fost surprins asupra faptului. Căci, „În caz de infracţiune flagrantă, deputaţii sau senatorii pot fi reţinuţi şi supuşi percheziţiei” (art.72 alin.3). În acest caz, „Ministrul Justiţiei îl va informa neîntârziat pe preşedintele Camerei asupra reţinerii şi a percheziţiei. În cazul în care Camera sesizată constată că nu există temei pentru reţinere, va dispune imediat revocarea acestei măsuri” (alin.3).

Este însă de la sine înţeles că, până în momentul revocării acestei măsuri pentru infracţiunea flagrantă nu implică anularea imunităţii absolute de care se bucură parlamentarul în virtutea art.72 alin.1 din Constituţie.

În concluzie, într-o zicere mai puţin academică, „în afară de imunitatea pliscului, parlamentarul este responsabil pentru orice”. Pentru infracţiunile ce nu au legătură cu îndeplinirea mandatului, parlamentarul răspunde ca oricare alt cetăţean, singurele înlesniri fiind de ordin procedural (art.72 alin.2 şi 3).

Scopul "imunităţii" este de a nu priva un parlamentar de posibilitatea de a-şi exercita funcţia, ca urmare a unor urmăriri represive sau abuzive, inspirate din presupuse motive politice. Este deci limpede că imunitatea procedurală la care se referă art.72 alin.2 şi 3 din Constituţie nu constă în aceea că deputatul sau senatorul să nu poată fi urmărit, privat de libertate, perchiziţionat sau trimis în judecată, ci în aceea că nu poate fi pus în aceste situaţii fără autorizarea (încuviinţarea) Camerei de care aparţine. Această autorizare (încuviinţare), care intervine în urma unei proceduri speciale, a fost botezată de bravii noştri parlamentari ca fiind procedura „ridicării imunităţii parlamentare”.

Precizare necesară

Răspunzând întrebărilor formulate de cititori referitoare la articolul Ce are imunitatea cu hoţia şi accidentele rutiere?, facem următoarele precizări:

Imunitatea prevăzută de art.71 alin.1 din Constituţie este specială, fiindcă se rezumă numai la acele fapte ilicite care sunt comise în cursul exercitării mandatului de parlamentar (inerente dezbaterilor: calomnie, insultă, ultraj, în febra dezbaterilor parlamentare). Justificarea acestei imunităţi derivă din ideea că puterea legiuitoare trebuie să fie perfect independentă faţă de celelalte puteri în stat, ceea ce nu se poate obţine decât prin asigurarea celei mai complete libertăţi în exprimarea voturilor şi opiniilor membrilor Parlamentului. Dar ea este şi relativă, fiindcă nu se aplică decât în anumite condiţii. Dacă, de pildă, un parlamentar acuză de corupţie un prefect de la tribuna Parlamentului, celui dintâi nu i se poate ridica imunitatea. Dacă îl acuză, din nou, la o întâlnire cu alegătorii săi, la o recepţie sau la o conferinţă de presă, imunitatea lucrează din plin. Nu i se poate face nimic. Dar dacă, aflat într-un restaurant sau într-un oricare alt loc public, reiterează aceleaşi acuze, atunci aceasta se numeşte insultă sau calomnie şi poate fi tras la răspundere juridică.

Pentru infracţiunile ce nu au legătură cu îndeplinirea mandatului, parlamentarul răspunde ca oricare alt cetăţean, singurele înlesniri fiind de ordin procedural (art.72 alin.2 şi 3). Cu alte cuvinte, inviolabilitatea parlamentară („imunitatea procedurală”) referitoare la fapte ilicite străine mandatului nu suprimă în nici un caz represiunea penală, ci doar întârzie momentul trimiterii în judecată, momentul urmăririi penale sau al cercetării judecătoreşti. Scopul acestei inviolabilităţi (imunităţi procedurale) este de a nu priva un parlamentar de posibilitatea de a-şi exercita funcţia, ca urmare a unor urmăriri represive sau abuzive, inspirate din presupuse motive politice. Este deci limpede că imunitatea procedurală la care se referă art.72 alin.2 şi 3 din Constituţie nu constă în aceea că deputatul sau senatorul să nu poate fi urmărit, privat de libertate, percheziţionat sau trimis în judecată, ci în aceea că nu poate fi pus în aceste situaţii fără autorizarea Camerei de care aparţine.

Ce are imunitatea cu hoţia şi accidentele rutiere?

Se spune că multe dosare ale corupţiei au fost muşamalizate şi aproape că nu se mai ştie nimic de ele. Să fie vorba de inactivitatea, ca să nu zic incompetenţa, organelor abilitate să se ocupe cu această problematică, ori de girul pe care această indiferenţă l-a avut din partea guvernanţilor?

Guvernul a declarat că va adopta un pachet de măsuri concrete de luptă împotriva fenomenului corupţiei. Eu unul nu percep în niciun fel aceste măsuri concrete pe care guvernul le-ar fi întreprins de la începutul mandatului şi aceasta din cel puţin trei motive. Mai întâi, nu ştiu dacă, pe parcursul lunilor ce au trecut de la instalarea sa, actualul guvern a adoptat şi a pus în aplicare vreo măsură „concretă” pentru combaterea corupţiei. Apoi, oricum, chiar dacă asemenea măsuri au fost iniţiate – evident, pe planul intensificării acţiunilor de depistare şi cercetare a faptelor de corupţie – efectul acestora nu s-a reflectat, până acum, în activitatea instanţelor judecătoreşti. În fine, de câtva timp, probabil pentru a se degaja de multiplele-i şi gravele-i răspunderi, executivul şi-a adus aminte că suntem paralizaţi de corupţie şi s-a hotărât să declanşeze ostilităţile. Dar, după câte ştiu, cele câteva acuzaţii de luare de mită ce constituie obiectul proceselor în curs de judecată se referă la fapte mărunte, imputate unor persoane mai puţin importante: paznici care au primit bani pentru a permite unor persoane să comită furturi din unităţi; revizori contabili care, în schimbul unor avantaje materiale, au omis să înregistreze plusuri constatate cu ocazia verificărilor; conducători de tren cărora li s-au dat bani de către călători găsiţi fără bilet etc. Ceea ce este foarte departe de a exprima realitatea, pe care o cunoaştem cu toţii din viaţa de zi cu zi şi din dezvăluirile făcute de presă.

Pe primul loc în topul corupţiei se află, aş zice firesc, evaziunea fiscală ale cărei proporţii încep să depăşească imaginaţia. Se vehiculează sume astronomice, de ordinul a miliarde de euro! Personal nu mă îndoiesc că aşa stau lucrurile. Numai că preconizatele acte normative vor putea fi iniţiate abia după alegeri. Afară doar dacă nu se va apela, în scop electoral, la cunoscuta şi verificata „tehnică” a ordonanţei guvernamentale…

Cauzele acestei situaţii se află, în mod exclusiv, în activitatea nesatisfăcătoare a organelor de urmărire penală – am în vedere poliţia şi, în primul rând, parchetul –, singurele abilitate, potrivit competenţei lor, să descopere şi să cerceteze infracţiunile, precum şi să dispună trimiterea în judecată a infractorului? Categoric, nu!  Nu contest că infractorii sunt abili, că săvârşirea faptelor de corupţie are loc în mod ocult, că cei care le săvârşesc se înconjoară de măsuri de prevedere din cele mai ingenioase pentru a împiedica depistarea lor, dar nici profesionalismul organelor de urmărire penală, dovedit în atâtea alte împrejurări, nu poate fi subestimat. Atunci de ce, în domeniul la care ne referim, activitatea lor este atât de puţin productivă? De ce nici cel puţin cazurile devenite notorii – mai ales prin intermediul mass-media – nu sunt cercetate şi nu se soldează, dacă bineînţeles învinuirile se confirmă, cu trimitere în judecată?

Răspunsul a fost dat implicit de înşişi parlamentarii coaliţiei majoritare, care „uniţi în cuget şi în muget” – vorba liberalului Dinu Patriciu – cheamă la ordine procurorii desemnaţi să cerceteze pretinsele fraude electorale cu prilejul referendumului pentru demiterea Preşedintelui României. Fraude electorale, adică „orice acţiune ilegală care are loc înaintea, în timpul sau după încheierea votării ori în timpul numărării voturilor şi încheierii proceselor-verbale şi care are ca rezultat denaturarea voinţei alegătorilor şi crearea de avantaje concretizate prin mandate în plus…” (art.30), respectiv anchetarea infracţiunilor prevăzute în art.52-61 din Legea nr.35/2008. Şi aceasta – vezi Doamne! – în lumina principiului separaţiei puterilor în statul de drept?! Ar fi un vis prea frumos să priveşti şiruri de corupţi aşteptând pe treptele Parchetului sosirea şefului DNA… ce urmează a fi numit, ca să îi trimită pe mieluşeii spovediţi la instanţa competentă.

De asemenea, consecvenţi ideii că parlamentul este cel care „are ultimul cuvânt” în raport cu Curtea Constituţională a României (garantul supremaţiei Constituţiei – art.142), cu Consiliul Superior al Magistraturii (garantul independenţei justiţiei – art.133) şi cu oricare altă componentă aparţinând „Autorităţii judecătoreşti”, aceiaşi parlamentari – şi, din păcate, nu numai domniile lor – continuă să susţină că imunitatea parlamentară ar acorda senatorilor şi deputaţilor o imunitate de-a dreptul generală şi absolută, în sensul că parlamentarul nostru, indiferent în ce condiţii şi oriunde ar săvârşi vreo infracţiune, indiferent de infracţiune şi de gravitatea ei, el ar scăpa incidenţei legii penale.

Mă văd nevoit să sintetizez în ce constă realmente „imunitatea parlamentară” consacrată în art.71 alin.2 din Constituţia României. Cum precizam, „Imunitatea parlamentară garantează numai libertatea de expresie”. Într-un cuvânt, imunitatea nu îl protejează pe parlamentar la modul absolut decât în ceea ce priveşte opiniile şi voturile exprimate în virtutea mandatului ce i-a fost încredinţat în mod democratic de alegători. Aşadar, imunitatea parlamentară nu adună sub poalele ei orice fapte infracţionale ce ar fi putut fi comise de un parlamentar, ci ea se rezumă numai la acele infracţiuni care sunt comise în legătură cu exercitarea mandatului de parlamentar (infracţiuni inerente dezbaterilor: calomnie, insultă, ultraj, în febra dezbaterilor parlamentare). Expresia exercitarea mandatului trebuie înţeleasă în sensul de îndeplinire a mandatului, deci numai opiniile sau voturile emise în cursul acestei îndepliniri vor beneficia de imunitate. Ea nu îl protejează la modul absolut decât în ceea ce priveşte opiniile şi voturile exprimate în virtutea mandatului ce i-a fost încredinţat în mod democratic de către alegători (art.71 alin.1 din Constituţie).

Pentru infracţiunile ce nu au legătură cu îndeplinirea mandatului, parlamentarul răspunde ca oricare alt cetăţean, singurele înlesniri fiind de ordin procedural (art.72 alin.2 şi 3). Ori, altfel spus, „În afara de imunitatea pliscului, parlamentarul este responsabil pentru orice”. Într-un cuvânt, inviolabilitatea parlamentară („imunitatea procedurală”), referitoare la fapte penale străine mandatului, nu suprimă în nici un caz represiunea penală, ci doar întârzie momentul trimiterii în judecată, momentul urmăririi penale sau al cercetării judecătoreşti.

Imunitatea parlamentară garantează numai libertatea de expresie

În ceea ce priveşte imunitatea parlamentară („iresponsabilitatea politică specială”), Constituţia admite în cuprinsul art. 72 alin.1 că: „Deputaţii şi senatorii nu pot fi traşi la răspundere juridică pentru voturile sau pentru opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului”. Într-un cuvânt, imunitatea nu conferă parlamentarului privilegii absurde în raport cu cerinţele legii penale. Ea nu îl protejează la modul absolut decât în ceea ce priveşte opiniile şi voturile exprimate în virtutea mandatului ce i-a fost încredinţat în mod democratic de către alegători.

Imunitatea, după cum rezultă din cele ce preced, este specială, fiindcă se raportează numai la anumite delicte inerente dezbaterilor (calomnie, insultă, ultraj). Imunitatea se aplică chiar dacă opinia din care a rezultat fapta ilicită nu era în legătură cu chestiunea ce se dezbătea şi chiar dacă a fost formulată cu intenţia de a calomnia, insulta sau ofensa pe cineva. Când un membru al Parlamentului, abuzând de imunitatea sa, calomniază sau insultă ori instigă pe altul etc. prin opiniile exprimate în Parlament, singura sancţiune posibilă este aceea a măsurilor disciplinare pe care comisia corpului legiuitor le poate lua, conform regulamentului, contra acelui parlamentar.

Aşadar, imunitatea consacrată în articolul 72 alin.1, purtând asupra acelor fapte ilicite rezultând din exprimarea voturilor sau opiniilor în cursul îndeplinirii mandatului, are ca efect înlăturarea de plano a oricărei urmăriri şi operează automat, în sensul că nu trebuie să intervină nici un fel de constatare judiciară pentru existenţa ei.

 De aici nu se poate deduce însă că articolul 72 alin.2 şi 3 din aceeaşi Constituţie – care tratează imunitatea procedurală („inviolabilitatea parlamentară”) – ar acorda membrilor corpurilor legiuitoare imunitate de-a dreptul generală şi absolută, în sensul că parlamentarul nostru, indiferent în ce condiţii şi oriunde ar săvârşi vreo infracţiune, indiferent de infracţiune şi de gravitatea ei, el ar scăpa incidenţei legii penale.

Potrivit art.72 alin.2: „Deputaţii şi senatorii pot fi urmăriţi şi trimişi în judecată penală pentru fapte care nu au legătură cu voturile sau cu opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului, dar nu pot fi percheziţionaţi, reţinuţi sau arestaţi fără încuviinţarea Camerei din care fac parte, după ascultarea lor. Urmărirea şi trimiterea în judecată penală se pot face numai de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Competenţa de judecată aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie”. Ceea ce nu înseamnă decât că pentru infracţiunile ce nu au nici o legătură cu îndeplinirea acestui mandat, parlamentarul răspunde juridic ca orice alt cetăţean, singurele înlesniri ce i se recunosc fiind de ordin procedural. În astfel de cazuri, imunitatea – sub forma inviolabilităţii parlamentare – are ca scop să împiedice ca un deputat sau senator să fie privat de posibilitatea de a-şi exercita funcţia ca o consecinţă a urmăriri represive sau abuzive, inspirate de presupuse motive politice.

Cu alte cuvinte, imunitatea procedurală („inviolabilitatea parlamentară”) nu suprimă în nici un caz represiunea penală, ci doar întârzie momentul urmăririi penale, momentul trimiterii în judecată sau al cercetării judecătoreşti pentru faptele cu caracter penal ori contravenţional străine exercitării mandatului. Aceasta este deci o consecinţă procedurală, iar nu substanţială, derivată nu din întinderea imunităţii parlamentare, ci din cauza raţiunii sale.

Este deci limpede că imunitatea la care se referă art.72 alin.2 din Constituţie – sub forma inviolabilităţii parlamentarului – nu constă în aceea că deputatul sau senatorul să nu poată fi urmărit, privat de libertate, percheziţionat sau trimis în judecată, ci în aceea că nu poate fi pus în aceste situaţii fără autorizarea Camerei de care aparţine. Această autorizare (încuviinţare) este cunoscută sub numele de „ridicarea imunităţii parlamentare” şi intervine în urma unei proceduri speciale.

Aşadar, pentru a se evita consecinţele înscenărilor cel pot viza cu precădere pe omul politic, Constituţia pretinde autorizarea (încuviinţarea) Camerei din care face parte parlamentarul, acesta neputând fi reţinut, arestat, percheziţionat sau trimis în judecată fără o prealabilă examinare a cazului de către corpul legiuitor, cu dreptul de a fi ascultat. Dar această favoare de ordin procedural – atenţie! – intervine numai dacă parlamentarul nu a surprins asupra faptului. Căci, „în caz de infracţiune flagrantă deputatul sau senatorii pot fi reţinuţi şi supuşi percheziţiei. Ministrul Justiţiei îl va informa neîntârziat pe preşedintele Camerei asupra reţinerii şi a percheziţiei. În cazul în care camera sesizată constată că nu există temei pentru reţinere, va dispune imediat revocarea acestei măsuri” (art.72 alin.3). Este însă de la sine înţeles că, până în momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare pentru o faptă străină exercitării mandatului, această restrângere a imunităţii – sub forma inviolabilităţii – nu semnifică anularea imunităţii de care se bucură parlamentarul în virtutea art.72 din Constituţie.

Unele „mişculaţii” financiare ale Parlamentului

 

Deunăzi s-a făcut o tentativă de reincludere pe ordinea de zi a iniţiativei legislative privind stabilirea coeficienţilor de salarizare a personalului bugetar, în categoria cărora intră corectări salariale, printre care se numără şi parlamentarii din Senat şi Camera Deputaţilor.

Ceea ce m-a frapat de la bun început a fost atmosfera de şuşoteală, practic de clandestinitate prin care au înţeles unii dintre noi să susţină această iniţiativă, de parcă ar fi vorba de cine ştie ce mare secret de stat pe care nu trebuie să-l afle nimeni.

Eu unul, vă spun sincer, nu înţeleg care este baiul, de ce trebuie să ne ascundem şi, mai ales, de cine? De presă, de electorat? Din contră, această „blătuire” legislativă nu poate decât să dăuneze imaginii publice a Parlamentului României.

Lucrurile sunt cât se poate de clare, cel puţin în ceea ce îi priveşte pe senatori. Şi, cu toate acestea, am auzit niscai voci care, din băncile Senatului, au anunţat indignaţi că se opun „îmbuibării” salariale, de parcă respectivii colegi au fost loviţi brusc de sindromul masochismului patriotard.

Şi nu mă pot opri să fac o paralelă cu cazul preşedintelui cubanez Fidel Castro, care, aflat în vizită oficială undeva în Vest, a tras la cel mai luxos hotel, în schimb, coborând la prânz spre a servi masa, a cerut chelnerilor – fireşte, zâmbind bliţurilor – „fasole fără cârnaţi, că sunt venit pe banii bravului popor cubanez”. Aşa că mai încet cu această falsă „mândrie patriotică”, pentru că, să fiţi siguri, domnilor, nu ne aude nimeni.

Şi atunci, unde este „îmbuibeala”? Este clar că această situaţie, această păguboasă aparenţă, se datorează de fapt inovaţiilor făcute de cei care au întocmit şi au votat Regulamentul Camerei Deputaţilor. Pentru că nu are nici un rost să ne ascundem după degete, s-o spunem limpede: îngrijorarea presei şi a opiniei publice, faţă de unele posibile „mişculaţii” financiare ale parlamentarilor, se datorează exclusiv politicii de forfetare practicată de Camera Deputaţilor.

Presa a tras un cât se poate de bine venit semnal de alarmă privind acest inedit aspect, dar nu a ştiut că, de această plată în devălmăşie, beneficiază doar colegii deputaţi. Concret. Eu, ca senator, primesc doar salariul la care mă refeream. Restul plăţilor, privind chiria Biroului senatorial şi salarizarea dactilografei, a şoferului şi a şefului de cabinet şi – când este cazul – plata hotelului, le face direct Senatul. În cealaltă Cameră, lucrurile stau cu totul altfel. I se pun deputatului în braţe nişte milioane, nu ştiu exact câte, şi se descurcă omul cum poate; îşi plăteşte singur hotelul şi se achită şi faţă de subordonaţi. De aici şi posibilitatea de a se mai merge la „mica înţelegere”, de a mai locui la rude, de a-şi mai angaja vreo nepoată drept dactilografă, ginerele pe post de şofer şi nevasta şef de cabinet. Aceasta, subliniez, în cazul în care semnalele apărute în presă sunt veridice.

Deci, lucrurile stau cu totul altfel în cele două Camere. Şi, deşi este clar în favoarea cui, iată că, în timp ce la deputaţi respectivul proiect de majorare a trecut ca expresul prin haltă, la noi ca la nimeni. Pe de altă parte, se introduce legea pe ordinea de zi aşa, mai pe ascuns, clamăm populisme ieftine, refuzând, cu o încăpăţânare demnă de o cauză mai bună, o eventuală corectare salarială.

În concluzie, cred că adevărata problemă este ca alegătorii noştri să ştie exact cum stau lucrurile.

(Monitorul Oficial nr. 224 din 23 decembrie 1997, Partea a II-a, Dezbateri parlamentare, Senatul, Sesiunea I Ordinară)

ROLUL VOTULUI UNINOMINAL ÎN CONSOLIDAREA DEMOCRAŢIEI

«Prof. univ. dr. Corneliu Turianu a intrat în conştiinţa publică drept o personalitate cu o rectitudine neobişnuită în viaţa noastră politică şi tocmai de aceea incomodă prin ostilitatea arătată spiritului superficial, conjunctural, gregar, pus pe căpătuiala obţinută în dispreţul oricărei legi. Intervenţiile sale din Parlament, din viaţa publică, sunt de fiecare dată la obiect, exprimă idei trăite integral, deţin o decizie şi o naturaleţe a demonstraţiei care dezarmează dintr-un început adversarii. Aşa se şi explică faptul că, în vremea din urmă, aceştia nici nu mai încearcă să-l combată, ci se mulţumesc să conspire împotrivă-i, fie din umbră, fie prefăcându-se că îl aplaudă la scenă deschisă, dar – să reţinem – coalizaţi adesea în subteran, chiar dincolo de limitele organizatorice ale unui singur partid. Tocmai această solidaritate negativă a adversarilor de toate culorile, din toate partidele şi legislaturile, arată că opiniile prof.univ.dr. Corneliu Turianu nu aparţin unui curent – şi cu atât mai puţin unei grupări! – ci fac parte din fundamentele morale ale juristului, ale omului public, ale oricărei existenţe demne, cinstite, pentru care interesul naţional se situează deasupra oricărui interes privat.

Expresie a acestei priorităţi arătate interesului naţional este şi constituirea Alianţei pentru Lege şi Ordine din România (A.L.O.R.) sub preşedinţia prof.univ.dr. Corneliu Turianu. Prin însuşi statutul său, A.L.O.R. are drept scop promovarea, la nivel naţional, a unui cadru juridic elaborat, coerent, democratic şi care să fie integral respectat. Iar o primă condiţie pentru ca legea să fie lege, adică să fie corect aplicată şi respectată, să identifică în creşterea responsabilităţii cetăţeneşti, în primul rând a responsabilităţii personale a oamenilor politici. Ştiut fiind că respectul pentru lege se bazează nu doar pe coerciţie, ci şi pe puterea exemplului, iar un asemenea exemplu trebuie să vină de sus în jos.

Consecventă acestor principii, A.L.O.R. nu îşi propune să preia atribuţiile organelor menite să împartă dreptatea şi nici pe ale celor care au datoria să investigheze încălcările legii. „Ceea ce îşi propun membrii A.L.O.R. – citim în Statutul Alianţei – nu este nici pe departe transformarea lor în nişte justiţiari, ci doar să sesizeze organele competente în legătură cu fapte concrete de încălcare a legii. A.L.O.R. îşi propune, de asemenea, să sesizeze existenţa unor eventuale anomalii juridice, dar şi să sprijine, în special prin sensibilizarea opiniei publice şi a instituţiilor vizate, promovarea unor iniţiative legislative benefice. Aceasta este modalitatea prin care înţelege societatea civilă să sprijine activ procesul naţional de reînnoire a României, dar să-şi exercite, în acelaşi timp, dreptul democratic la control asupra instituţiilor existente într-un stat de drept”.

Din această perspectivă, senatorul Corneliu Turianu, preşedintele A.L.O.R., a avut iniţiativa organizării unei foarte interesante dezbateri cu tema „Rolul votului uninominal în consolidarea democraţiei”. Au participat reprezentanţi ai Forumului Civic Naţional, ai tuturor asociaţilor şi ligilor studenţeşti din capitală, profesori universitari şi cercetători ştiinţifici, analişti politici, reprezentanţi ai unor importante publicaţii. Participanţii s-au regăsit integral în concluzia că acum, în plin an electoral, există o presiune crescândă a alegătorilor pentru introducerea votului uninominal. Acest demers este sprijinit de toate asociaţiile şi organizaţiile reprezentative ale societăţii civile, de la centralele sindicale şi până la ligile studenţeşti. Pentru că ceea ce acuză insistent societatea civilă este tocmai lipsa responsabilităţii personale a oamenilor politici pentru acţiunile lor şi ea solicită renunţarea la păguboasa metodă atotprotectoarei „umbrelei” de partid.

În legătură cu aceste aspecte, s-a precizat că demersuri în sensul introducerii votului uninominal există de mai multă vreme din partea societăţii civile româneşti. Cei ce se opun sunt şefii de formaţiuni politice care, prin votul uninominal, ar pierde controlul dirijat asupra propriilor parlamentari, iar opţiunile electoratului le-ar da peste cap ierarhiile politice prestabilite. Aşa se face că, de fiecare dată când se discută această problemă, pe faţă ei îşi declară adeziunea, dar, în subteran, obstrucţionează introducerea votului uninominal. Şi, drept urmare, prin metoda „umbrelei” de partid, ajung în Parlament, de multe ori, rubedenii ale conducătorilor de formaţiuni politice, ca şi tot felul de oameni fără personalitate, incompetenţi, corupţi până în măduva oaselor. Dintre aceştia se recrutează celebrii „butonarzi”, parlamentari care, la comanda şefului de partid, apasă automat pe butonul votului electronic, al lor, dar şi al altor colegi ce lipsesc sistematic de la şedinţele parlamentare. Alte propuneri interesante au vizat eliminarea îngrădirilor artificiale la care sunt supuşi candidaţii independenţi. Cu atât mai mult cu cât Curtea Constituţională a decis recent că este corectă candidatura independenţilor. Importantă ni se pare şi opinia participanţilor potrivit căreia societatea civilă trebuie să fie mai bine sprijinită în aspiraţiile sale democratice. »

Opinia naţională din 5 iunie 2000

(a consemnat Mihai Iordănescu)

Citiţi şi Speranţa votului uninominal

 

Conţinutul ofertei electorale

fragment din interviul acordat Top Business nr.6/2000

(a consemnat Constantin Dumitru)

Top Business: Dle senator, pentru început am vrea să schiţaţi o radiografie a contextului politic actual în perioada preelectorală, din perspectiva realizării unor oferte politice pentru mileniul trei. Cum credeţi că e pregătită clasa politică să participe la alegeri? Dar electoratul român poate opta, dacă nu corect, cel puţin mai profitabil şi performant?

‑ Corneliu Turianu: Eu cred că, la început de mileniu trei, s‑a făcut tot ce e posibil ca electoratul român să fie şi mai mult băgat în ceaţă. Astăzi se mai vorbeşte de vreo 20-30 de partide ale căror doctrine nu se mai cunosc pentru că politicienii, indiferent de poziţia lor pe eşicherul politic, nu prea cunosc principiile care guvernează formaţiunea politică din care face parte. Se ştie, în mare, că partidele de stânga, social democrate, vizează latura socială, că partidele liberale încurajează capitalismul, numai că, din punctul meu de vedere, liberalismul, aşa cum arată el în România, nu prea are succes deoarece e creat pentru bogaţi. Nu poţi să faci liberalism cu oameni care mor de frig şi foame. Liberalismul se referă la o clasă socială cel puţin mijlocie, la mici industriaşi care deţin o stare materială bună ce le permite să facă o politică liberală. Creştin democraţia este o altă orientare, înţeleasă prost de actualii lideri ai P.N.Ţ.C.D. Nu e suficient să te axezi numai pe probleme de retrocedare a pământurilor, lege care şi aşa a suferit numeroase propuneri şi arogări la dreptul de autor. În fond, legile reprezintă o operă colectivă, deoarece sunt iniţiate de unii, dar lucrăm toţi la îmbunătăţirea lor. De exemplu, la Legea 18 a fondului funciar, care era un simulacru de lege, am propus modificări la un număr de 48 de articole, iniţiativă pentru care am fost sfătuit să trimit materialul la Camera Deputaţilor. Acolo, unii domni deputaţi au fost intrigaţi de propunerea mea, dar surpriză, modificările au apărut în forma propusă de mine în Monitorul Oficial. Deci, trebuia schimbat doar autorul propunerilor. Este un lucru meschin pe care nu-l voi înţelege niciodată. Mai mult, mi s-a sugerat ca orice iniţiativă legislativă să fie semnată şi de colegii de grup şi, iar surpriză, la vot era susţinută de toate celelalte grupuri parlamentare minus ţărăniştii, adică mai puţin de colegii de partid. Nici acum nu îmi explic obstrucţia acestor termite politicianiste.

T.B.: În mileniul trei, clasa politică e pregătită să pună competenţa deasupra orgoliilor şi a interesului partizan?

C.T.: Trebuie să se accepte mai întâi ideea votului de persoană. Indiferent că este uninominal sau o combinaţie de vot uninominal cu vot pe listă.

T.B.: Credeţi că votul uninominal ar putea să tempereze reacţiile de orgoliu tocmai pentru faptul că acest vot ar constitui o grilă, o sită care ar cerne astfel oamenii, adică ar fi promovate persoanele competente care nu au nevoie de orgoliu?

C.T.: Da, s-ar schimba criteriul folosit astăzi, acela de a te include în lista de partid, cu cel de competenţă. Avem sute de mii de oameni competenţi care ar face faţă cu brio oricărei structuri parlamentare. Dar, din păcate, mulţi dintre ei sunt scârbiţi de evoluţia politică, alţii nu îndrăznesc să se implice, iar partidele îşi pierd creativitatea prin constituirea unor BCCC-uri unde se concentrează toată gândirea unui partid.

T.B.: Dacă politicul nu are o oarecare coerenţă, nici economicul nu poate fi controlat şi echilibrat. Credeţi că această realitate impune şi managementului politic o schimbare de atitudine?

C.T.: În viaţa social-economică, bătălia e între performanţă şi contraperformanţă, între succese şi eşecuri; în plan politic bătălia se duce între competenţă şi incompetenţă. În condiţiile în care România a acces la structurile europene, iar Uniunea Europeană nu mai lasă lucrurile chiar de capul lor şi, aşa cum constatăm cu toţii, există un control, o monitorizare pe care noi înşine am cerut-o, până la urmă, acestor foruri. Problema este că nu ai cum să funcţionezi în aceste structuri europene cu gândirea anilor ’60. Dacă se crede că politicul nu are nici o influenţă asupra economicului, atunci trebuie să se meargă pe ideea constituirii unor guverne de tehnocraţi şi să se renunţe la clamarea unor principii de dreapta, stânga sau de centru.

T.B.: Electoratul însuşi este pregătit să primească o nouă ofertă politică sau va fi încântat, ca mai deunăzi, de vorbe frumoase şi promisiuni deşarte?

C.T.: În primul rând, clasa politică ar trebui să-şi schimbe manierele sau să-şi reducă rolul social în favoarea tehnocraţilor. Dar eu cred că electoratul este singurul în măsură să selecteze acel colectiv pe criterii de competenţă, pentru că acum ştie să sancţioneze toate eşecurile politice. De asemenea, sunt convins că anul acesta nu se va merge pe votul uninominal, dar partidul care‑şi va promova pe liste oameni cu o imagine discutabilă şi care activează acum pe scena politică, cu siguranţă este un partid mort, fără şanse. Nu mai contează că e istoric sau că are în componenţă 15 milioane de oameni. Electoratul nu mai e cel pe care‑l ştiam şi va promova votul uninominal în mod inedit, alegând nu doar semne electorale ci şi conţinutul listelor.

T.B.: România ar trebui să traverseze reforma economică şi socială spre capitalism. Acest program este unul naţional general, poate fi însuşit de orice partid care succede la guvernare? Există o anumită spaimă într-un segment al electoratului că dacă vin ceilalţi strică tot ce au început predecesorii săi. Este posibilă o coerenţă politică, dincolo de promisiunile electorale?

C.T.: Coerenţa politică trebuie să existe obligatoriu. Nu poţi să accezi la ceva dacă nu urmezi anumite obiective care interesează întreaga Europă. Deci, dincolo de culoarea politică a partidelor care preiau puterea, programele de interes naţional necesită în mod imperios continuitate. Am asistat la o bătălie de principii, a unei opţiuni politice şi nu e vorba numai de cea europeană ci de cea lăuntrică. În mare parte, se poate accepta ideea că atât clasa politică, pe de o parte, cât şi electoratul au înţeles că avem un anumit drum de parcurs, dar au reuşit să înţeleagă acest lucru numai cei care s-au desprins de interese mărunte, meschine, de zi cu zi.

T.B.: Care credeţi că ar trebui să fie rolul societăţii civile, tocmai pentru că atât clarificările din interiorul clasei politice cât şi necesarele schimbări de mentalitate ale electoratului, ale întregii societăţi, presupun o adevărată muncă de educaţie, de informare?

C.T.: Până şi în domeniul societăţii civile s-a făcut o împărţire de către clasa politică. Unii consideră că reprezintă un segment al societăţii civile, alţii altul. Au politizat până şi electoratul. Este inadmisibil.

T.B.: Într-o societate matură, coerentă, democratică, oamenii competenţi care nu fac politică, mai exact, care nu devin miniştri sau senatori, intervin în cadrul sistemului societăţii civile prin fundaţii, asociaţii culturale, deci creează o atitudine cu efecte electorale, pentru că ei sunt cei care formează opinia publică.

C.T.: De exemplu, Alianţa pentru Lege şi Ordine este o asociaţie a societăţii civile şi care şi-a propus să facă nu operă justiţiară sau să joace rolul procurorului sau judecătorului, ci pur şi simplu să strângă idei pentru a crea iniţiative legislative interesante pentru segmente mari de oameni.

T.B.: Cum apreciaţi construirea unui feed-back, respectiv cum poate fi promovată o idee astfel încât oamenii să ştie dacă sunt sau nu păcăliţi? Şi nu din patru în patru ani, ci în fiecare zi?

C.T.: Asistăm acum la câteva paradoxuri. Cele câteva priorităţi economice care tacit sunt acceptate de toate forţele politice au nevoie de un suport social şi, implicit, de o afirmare clară în oferta electorală. Am în vedere performanţa în industrie, tehnologizarea adevărată, refacerea agriculturii pe criterii moderne, în plan cultural să reformăm învăţământul, în plan politic să facem reformă în Justiţie. La aceste obiective trebuie să se implice puternic şi societatea civilă, iar factorii politici trebuie să ţină cont şi să promoveze astfel de idei. Nu trebuie să se numească Legea Popescu sau Ionescu ci, mai degrabă, persoanele respective să vină cu sugestii din electorat dacă vor să câştige alegerile şi să se ţină de ele. Problemele mari ale electoratului vor avea susţinere necondiţionată cu siguranţă. Iniţiativele care vin la Senat trebuie să capete forma juridică, o înfăţişare care să satisfacă interesele celor interesaţi.