Discutarea cererilor de „ridicare” a imunităţii

Trebuie să vă spun de la bun început că nu împărtăşesc iniţiativa soluţionării cererilor de „ridicare a imunităţii” inclusă în proiectul de modificare a Statutului parlamentarilor. Potrivit acestei iniţiative – după cum reţine jurnalista Rodica Ciobanu (în Gândul din 17.01.2013) – „parlamentarii/miniştrii vor fi judecaţi, întâi, de Parlament, iar cererea de declanşare a urmăririi penale împotriva acestora adresată de ministrul Justiţiei trebuie însoţită de probele relevante, puse la dispoziţie de Parchet, raportul comisiei parlamentare urmând să facă referire la acestea, precum şi la temeiul legal şi motivele invocate de procurori. Cu alte cuvinte, comisia de imunităţi, care solicită dosarul doar în cazul percheziţiei şi arestării, nu-l dă pe mâna Parchetului pe respectivul decât după ce-l judecă pe baza dovezilor, substituindu-se, astfel, justiţiei. Mai mult, în cazul în care constată că nu există temei pentru reţinerea unui parlamentar/ministru, Camera ar putea trimite hotărârea sa la CSM pentru a lua măsurile care se impun trecându-şi, aşadar, în statut o acţiune de intimidare a procurorilor”.

Comisia de statut a menţinut forma iniţiatorilor proiectului de modificare a Statutului parlamentarilor în cazul solicitărilor de arestare, reţinere sau percheziţie a acestora, făcându-se referire la „motivele concrete şi temeinice” ale cererii procurorilor. Astfel, în proiectul de lege adoptat de Comisia de statut se menţionează că solicitarea de reţinere, arestare sau percheziţie „trebuie să conţină indicarea cazului prevăzut de Codul de procedură penală şi motivele concrete şi temeinice, care justifică, luarea măsurii preventive sau dispunerea percheziţiei”. În baza acestei solicitări parlamentarii pot decide la nivelul comisiei de specialitate în cel mult 3 zile recomandarea pe care o fac plenului respectivei Camerei Parlamentului.

Cred că, în prealabil adoptării acestui mutant legislativ era necesar, se impunea nu numai revizuirea art.72 din Constituţie, titrat „Imunitatea parlamentară”, dar şi a cazurilor şi condiţiilor prevăzute de legea penală care justifică restrângerea drepturilor şi libertăţilor fundamentale consacrate de Constituţie, de care beneficiază orice cetăţean dar, în acelaşi timp, şi rediscutarea acestei instituţii – imunitatea parlamentară. Mărturisesc că am fost preocupat de această problemă şi, de câte ori am avut ocazia, mi-am exprimat punctul de vedere (Imunitatea parlamentară şi protecţia drepturilor şi libertăţilor fundamentale).

Acum, pentru a nu vă mai reține atenția cu chestiuni juridice și pentru a fi pe înțelesul celor ce nu au pregătire în domeniu, am să mă refer strict la înțelesul celor trei alineate ale art.72 din Constituție, care, redactate în cadrul aceluiași articol titrat „Imunitatea parlamentară” a dat naștere ideii greșite că parlamentarii s-ar bucura de impunitate, respectiv de o veritabilă imunitate generală și absolută, în virtutea căreia făptuitorul nu poate deveni subiect de drept penal oricare fapta comisă și oricare ar fi circumstanțele sale.

În primul rând, trebuie să facem unele clarificări în această problemă. Căci parlamentarii au dat cu totul alt sens imunității de care se bucură ei în temeiul art.72 alin.1 din Constituție. Unii au înțeles că indiferent în ce condiții și oriunde ar săvârși o infracțiune, indiferent de infracțiune de infracțiune și de gravitatea ei, ar scăpa incidenței legii penale, ceea ce e inadmisibil.

1. În ceea ce priveşte solicitările de arestare, reţinere sau percheziţie pe baza cărora Parlamentul urmează a încuviinţa trimiterea în judecată penală a deputaţilor ori senatorilor

Cum arătam, pentru infracţiunile ce nu au nici o legătură cu îndeplinirea mandatului, parlamentarul răspunde penal ca oricare alt cetăţean, singurele înlesniri ce i se recunosc fiind de ordin procedural. În acest sens art.72 alin.2, în prima sa parte, precizează că „Deputaţii şi senatorii pot fi urmăriţi şi trimişi în judecată penală pentru fapte care nu au legătură cu voturile sau cu opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului, …”. În partea finală a aceluiaşi text, legiuitorul constituant găseşte de cuviinţă să adauge: „…dar nu pot fi percheziţionaţi, reţinuţi sau arestaţi fără încuviinţarea Camerei din care fac parte, după ascultarea lor”, adăugire pe care unii s-au grăbit să o califice – greşit! – ca fiind o prelungire a imunităţii parlamentare.

„Protecţia” la care se referă art.72 alin.2 din Constituţia României, sub forma garanţiilor procedurale ale libertăţii individuale, nu constă în aceea că deputatul sau senatorul să nu poată fi urmărit, privat de libertate, percheziţionat sau trimis în judecată, ci în aceea că nu poate fi pus în aceste situaţii fără „încuviinţarea” Camerei din care face parte. Această garanţie este menită să împiedice ca un parlamentar să fie privat de posibilitatea de a-şi exercita funcţia ca urmare a unor urmăriri represive sau abuzive, inspirate din presupuse motive politice. Ea nu suprimă represiunea penală, ci doar întârzie momentul judecăţii, în scopul de a nu abate un parlamentar de la exerciţiul funcţiei sale. Mai exact spus, întârzie momentul trimiterii în judecată, momentul urmăririi penale sau cercetării judecătoreşti. 

Iar „încuviinţarea” – în concepţia iniţiatorilor modificării Regulamentului Camerelor – „trebuie însoţită de probele relevante, puse la dispoziţie de Parchet”. Cu alte cuvinte, Comisia de imunităţi nu l-ar da pe mâna Parchetului pe respectivul parlamentar, citez: „decât după ce îl judecă pe baza dovezilor”. Greşit! Căci aceasta ar însemna că respectiva comisie parlamentară se substituie astfel justiţiei, ceea ce reprezintă o grosolană încălcare a principiului separaţiei puterilor în stat. Căci, potrivit Constituţiei, „Urmărirea şi trimiterea în judecată penală se pot face numai de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Competenţa de judecată aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie”.

Aşadar, Parlamentul nu este chemat să „judece” fapta ilicită aflată în cursul urmăririi penale, ci doar să „încuviinţeze” percheziţionarea, reţinerea sau arestarea preventivă a învinuitului, dacă există vreunul dintre cazurile prevăzute în art. 148 Cod procedură penală şi numai după ascultarea acestuia.

2. Este posibilă „ridicarea” imunității parlamentare?

Imunitatea menționată în art.72 alin.1 din Constituție, denumită și cauză de iresponsabilitate politică, poartă numai asupra acelor fapte ilicite care rezultă din voturile și opiniile politice exprimate în virtutea mandatului ce i-a fost încredințat în mod democratic de către alegători. Imunitatea parlamentară durează pe tot timpul mandatului parlamentar pentru faptele ilicite săvârșite în timpul exercitării acestuia. Nu trebuie să fii expert în materie pentru a înțelege că acest articol, art.72 alin.1, reprezintă esența imunității parlamentare, care trebuie să apere nu persoana, ci calitatea acesteia.

Textul constituțional nu face decât să circumstanțieze conținutul concret al cauzei de iresponsabilitate politică specială la care ne-am referit. Deci, imunitatea nu poate funcționa ca o „umbrelă” sau, dacă vreți, ca o pavăză împotriva legii penale. Nu s-a dorit sustragerea parlamentarului, indiferent cărui partid ar aparține, de la răspunderea penală, ci doar deplina libertate a opiniei sale politice, subliniez din nou, a opiniei politice, fără teama că cineva ar avea posibilitatea să-l supună la presiuni sau împotriva sa să se comită abuzuri.

Din păcate, lucrurile s-au extrapolat și, indiferent dacă faptele ilicite săvârșite în cursul exercitării mandatului derivă din voturile sau opiniile politice emise în timpul îndeplinirii acestuia (calomnie, insultă, în febra dezbaterilor parlamentare și care, potrivit art.72 alin.1, pot atrage răspunderea juridică, respectiv civilă, disciplinară ori contravențională), ori care nu au nici o legătură cu voturile sau cu opiniile politice exprimate în cursul îndeplinirii mandatului (fapte infracționale), parlamentarul respectiv se grăbește să fluture, zor nevoie, steagul imunității.

Așadar, imunitatea parlamentară nu se aplică decât în sfera politică. Ea nu poate fi ridicată printr-o hotărâre a parlamentului, fiindcă ea nu îi aparține parlamentarului. Ea poate fi ridicată numai de alegători (nealegându-l și a doua oară). Nici senatorul ori deputatul, nici Camera din care el face parte nu pot renunța sau încuviința renunțarea la această imunitate, fiindcă ea este dictată de un interes public și, deci, este de ordine publică.

Anihilarea statului de drept

Discurs parlamentar

"Trăim o perioadă în care problemele cu cât sunt mai multe, mai mari şi mai grave, cu atât sunt mai uşor de bagatelizat. La fel este tratată şi nesfârşita serie de încălcări flagrante ale Constituţiei României. Trebuie să spun, deşi cu părere de rău, că în România statul de drept şi ordinea constituţională au fost cu dibăcie anihilate. Echilibrul puterilor în stat a fost pur şi simplu fracturat. Şi, culmea tupeului politic, cei care au transformat România într-o republică guvernamentală tot bat monedă pe măreaţa idee a înfăptuirii unei democraţii reale. O gogoriţă. Nu poţi face democraţie prin dictatura legislativă a Guvernului. Nu poţi face reforma justiţiei călcând în picioare orice principiu de drept. Nu poţi vorbi de asanarea morală a clasei politice, atâta timp cât permiţi accederea în Parlament a infractorilor de drept comun şi a foştilor torţionari.

Deşi, prin Constituţie, delegarea legislativă este o excepţie, la noi, ordonanţele de urgenţă au devenit mai sfinte ca Biblia, iar Parlamentul s-a transformat într-o simplă anexă guvernamentală. Ne aflăm totuşi, domnilor, în „fabrica de legi” a României, şi nu la Teatrul Ţăndărică. Şi, totuşi, aceste „giumbuşlucuri legislative” sunt tolerate cu o condamnabilă şi inexplicabilă largheţe.

Mai întâi, art. 73 din Constituţie prevede că primul domeniu care se reglementează prin lege organică este sistemul electoral (lit.a). Şi mai mult, potrivit aceluiaşi art. 73, organizarea şi desfăşurarea referendumului se reglementează prin lege organică (lit.d).

Apoi, potrivit art. 115 din legea fundamentală, Parlamentul poate adopta o lege specială de abilitare a Guvernului pentru a emite ordonanţe, dar numai „în domenii care nu fac obiectul legilor organice” (alin. 1). şi aceasta nu de pe o zi pe alta, ci în condiţiile riguros stabilite în textul constituţional, şi anume: „Guvernul poate adopta ordonanţe de urgenţă numai în situaţii extraordinare a căror reglementare nu poate fi amânată, având obligaţia de a motiva urgenţa în cuprinsul acestora” (alin. 4). „Ordonanţa de urgenţă intră în vigoare numai după depunerea sa spre dezbatere în procedură de urgenţă la Camera competentă să fie sesizată şi după publicarea ei în Monitorul Oficial al României… Ordonanţa de urgenţă cuprinzând norme de natura legii organice se aprobă cu majoritatea prevăzută la art. 76” (alin. 5). „Ordonanţele de urgenţă nu pot fi adoptate în domeniul legilor constituţionale, nu pot afecta regimul instituţiilor fundamentale ale statului, drepturile, libertăţile şi îndatoririle prevăzute de Constituţie, drepturile electorale…” (alin. 6)."

Monitorul Oficial nr. 49 din 21 aprilie 2000, Partea a II-a (Dezbateri parlamentare, Senatul, Sesiunea I Ordinară)

Ultraj prin presă nu există

Ameninţarea de către un ziarist a unui demnitar cu un rău, cum ar fi: darea publicităţii de către ziarist a rezultatului demersului jurnalistic, ar putea atrage răspunderea acestuia pentru săvârşirea infracţiunii de „ultraj prin presă”. Altfel spus, se pune problema de a şti dacă în principiu ameninţarea ori ultrajul ar putea fi săvârşite prin presă.

Potrivit art.206 din Codul penal, „(1)Fapta de a ameninta o persoana cu savarsirea unei infractiuni sau a unei fapte pagubitoare indreptate impotriva sa ori a altei persoane, daca este de natura sa ii produca o stare de temere, se pedepseste cu inchisoare de la 3 luni la un an sau cu amenda, fara ca pedeapsa aplicata sa poata depasi sanctiunea prevazuta de lege pentru infractiunea care a format obiectul amenintarii.

(2)Actiunea penala se pune in miscare la plangerea prealabila a persoanei vatamate.”

Definind infracţiunea de ultraj, art.257 din Codul penal se exprimă în felul următor: „Amenintarea savarsita nemijlocit sau prin mijloace de comunicare directa, lovirea sau alte violente, vatamarea corporala, lovirile sau vatamarile cauzatoare de moarte ori omorul savarsite impotriva unui functionar public care indeplineste o functie ce implica exercitiul autoritatii de stat, aflat in exercitarea atributiilor de serviciu sau in legatura cu exercitarea acestor atributii, se sanctioneaza cu pedeapsa prevazuta de lege pentru acea infractiune, ale carei limite speciale se majoreaza cu o treime.”

Deci, săvârşirea trebuie să aibă loc nemijlocit sau prin mijloace de comunicare directă. Ameninţarea se săvârşeşte nemijlocit atunci când se produce în prezenţa fizică a funcţionarului ultragiat. Ea se săvârşeşte prin mijloace de comunicare directă în situaţii echivalente prezenţei fizice, adică prin mijloace de a comunica direct şi exclusiv cu funcţionarul, cum ar fi telefonul, telegrama, scrisorile. În esenţă, infracţiunea de ultraj implică un contact direct între făptuitor şi victimă – funcţionarul lezat. Acest contact se realizează prin prezenţa ambelor părţi în momentul fierbinte al săvârşirii faptei şi prin adresarea ameninţării direct funcţionarului. El se mai poate realiza şi printr-o comunicare directă a acestor cuvinte de către făptuitor printr-unul dintre mijloacele – telefon, telegramă, scrisoare – de natură a limita contactul numai la cele două persoane. În acest mod şi numai în acest mod poate avea loc săvârşirea infracţiunii de ultraj.

Dar cuvintele scrise în presă – oricare ar fi acestea – nu implică nici prezenţa ambelor părţi, nici adresarea directă de către ziarist către funcţionar a ameninţării şi nici comunicarea acesteia printr-un mijloc care să creeze un contact limitat la cele două persoane. Presa se caracterizează tocmai prin difuzarea ei la masa în masa de cititori. Ea nu este ca telefonul, scrisoarea, telegrama, un mijloc de comunicare între două persoane, ci un mijloc de informare a unei mulţimi de cititori. Este cu totul altceva decât acel mijloc de comunicare directă la care se referă art. 257 din Codul penal. Ceea ce înseamnă că atât infracţiunea de ultraj, cât și cea de amenințare nu se pot săvârşi prin presă.

În această situaţie – a incompatibilităţii dintre condiţiile cerute de legea penală pentru existenţa infracţiunilor de ultraj ori de ameninţare şi posibilitatea săvârşirii acestor infracţiuni prin presă – nici când nu va putea fi adus un jurnalist în faţa instanţei penale pentru ameninţare ori ultraj „prin presă” aşa cum, nici până în prezent, în practica instanţelor judecătoreşti, nu este cunoscut vreun caz de condamnare pentru astfel de infracţiuni săvârşite prin presă. Un asemenea caz, dacă ar fi existat, ar fi nesocotit şi litera şi spiritul textului incriminator.

Anomalii ale procesului legislativ

„Săptămâna trecută am fost puşi, după cum bine ştiţi, într-o situaţie inedită: ni s-a cerut să votăm Legea privind protecţia tranzitorie a brevetelor de invenţie – adoptată deja de Camera Deputaţilor în procedură de urgenţă – şi aceasta, concomitent cu dezbaterea unei ordonanţe de urgenţă având acelaşi conţinut. Dacă vă amintiţi, toamna trecută, cu prilejul adoptării legilor de salarizare a magistraţilor, am mai fost puşi în situaţia ciudată de a ni se cere să votăm, în aceeaşi zi, o ordonanţă de modificare a altei ordonanţe. Fără nici o exagerare, era vorba de o „modificare a modificării”. Sunt anomalii ale procesului legislativ ce nu mai pot fi în nici un caz privite cu îngăduinţă. La un moment dat, eu însumi, de la acest microfon, am cerut să se pună capăt legiferării prin ordonanţe, fie ele simple sau de urgenţă. Tardiv, mărturisesc că atunci, lăsându-mă purtat de un curent de opinie cvasigeneralizat, mă bătea gândul că principalul vinovat era primul-ministru, răspunderile celorlalţi miniştri considerându-le, în sinea mea, ca ceva periferic. Am făcut, din curiozitate, o verificare a celor care contrasemnează aceste ordonanţe, a celorlalţi miniştri, şi vă sfătuiesc să faceţi şi dumneavoastră aceeaşi verificare şi o să ajungeţi la alte concluzii.

Ei bine, domnilor colegi, acum am toate motivele să văd altfel lucrurile. Sunt înclinat să cred că cel puţin doi factori alimentează această situaţie.

Un prim factor îl constituie birocraţia scăpată de sub control. În acest sens, ilustrativ este cazul dublării cu o ordonanţă a unei legi deja votate de Camera Deputaţilor. Să nu fi ştiut miniştrii care contrasemnează respectiva ordonanţă că protecţia brevetelor de invenţie făcea deja obiectul unei legi în fază finală?

Cel de-al doilea factor ar fi, după părerea mea, nereprimarea tentaţiei miniştrilor de a soluţiona prin ordonanţe simple sau de urgenţă situaţii ce nu reclamă urgenţa legislativă. Şi tot aici se cuvine a fi remarcată inconsistenţa multor iniţiative promo­vate ca ordonanţe.

Oricum ar fi, trebuie să admitem că ordonanţele nu sunt de natură să transforme Parlamentul – aşa cum se susţine deseori – într-o anexă a Executivului. Şi aceasta, pentru bunul motiv că nimic nu ne împiedică să examinăm în detaliu conţinutul normativ al fiecărei ordonanţe, aducându-i modificările necesare. După cum nimic nu ne împiedică să respingem, desigur motivat, o ordonanţă, în interesul ei.

Singurul impediment – este adevărat – îl constituie faptul că ordonanţele de urgenţă, potrivit Constituţiei, intră în vigoare la data depunerii lor spre aprobare şi, prin chiar aceasta, se creează riscul ca ele să producă unele efecte nedorite până în momentul corectării cutărei sau cutărei dispoziţii.

Spunând aceasta, am ajuns, de fapt, la miezul lucrurilor. Mă întreb şi vă întreb dacă nu cumva sursa neînţelegerilor rezidă în chiar prevederile Constituţiei. Mai exact în ambiguitatea lor.

De ce s-a admis recursul la ordonanţe chiar pe durata sesiunii parlamentare? De ce să-i fie delegată Guvernului legiferarea, când noi ne aflăm în plină activitate?

Apoi, de ce nu defineşte Constituţia conţinutul noţiunii de „cazuri excepţionale”? Să se limiteze, oare, acestea numai la situaţiile de forţă majoră? Să nu intre aici urgenţele perioadei de tranziţie în care ne aflăm?

Iată numai câteva dintre întrebările ce-şi aşteaptă răspuns. Până atunci însă doresc să reafirm că nu agreez legiferări prin ordonanţe”.

(Monitorul Oficial nr. 21 din 3 martie 1998, Partea a II-a, Dezbateri parlamentare, Senatul, Sesiunea I Ordinară)

Numai „veşti bune” despre agricultura românească

Iată că a fost nevoie de o nouă intervenţie energică externă pentru ca să ne aducă aminte de reforma din agricultură, care este atât de sublimă încât nu mai prezintă interes, din păcate, nici măcar ca temă de dezbatere în talk‑show‑uri. Nu mai este de mirare deci că suntem codaşii de necontestat ai derulării fondurilor primite de la Uniunea Europeană pentru sprijinirea agriculturii. Iar pentru a înţelege mai bine cât de mult se abate Guvernul de la implementarea reformei în domeniu, să vedem ceea ce s‑a făcut concret în acest sens.

Astfel, la sfârşitul anului 2003, ţăranii care nu ştiu cum să‑şi mai ducă traiul de la o zi la alta, au aflat că Guvernul s‑a gândit şi la ei şi a simplificat cât se poate de mult posibilitatea de a primi aceste fonduri europene. Probabil că nea Ion din Văscăuţii de Deal şi‑a frecat mulţumit mâinile bătătorite de atâta muncă şi şi‑a zis că, în sfârşit, va primi şi el ceva bani să iasă din iarnă. Numai că, pentru aceasta, este necesar să întocmească un banal proiect de derulare a investiţiilor ulterioare pe care să‑l susţină la un aşa‑numit Centru Regional. Vestea şi mai bună este că va putea depune acest proiect şi sub forma unei dischete pentru computer. Ei, ăsta da sprijin pentru ţărănimea română! Să vezi acum accelerare a reformei: îl şi vedem pe ţăranul nostru luând grabnic „Săgeata Albastră” spre Centrul Regional, timp în care îşi creionează pe „lap‑top”‑ul personal planul de afaceri. Să fim serioşi: asta poate doar, cel mult, dacă respectivul agricultor este din „mica Elveţie” a României. Adică legendara comună Cornu, localitatea cu cea mai mare densitate de computere pe cap de „ţăran”. Dar aşa...

Şi iată că la fel cum au sfârşit anul trecut, adică „în forţă”, autorităţile de la Bucureşti aşa au început şi noul an. După ce i‑a reformat pe ţăranii din ţară, fani declaraţi ai perfor­mantei tehnologii informaţionale, responsabilii guver­namentali au trecut şi la „liniştirea apelor în afară”. Probabil ca să închidă gura „cârcotaşilor” din UE că nu accelerează cât se poate pedala reformei, Ministerul Agriculturii „a comis‑o” cu o nouă hotărâre istorică. Din ciclul deschis cu numărarea delfinilor din Marea Neagră şi subvenţionarea gogoşilor de mătase. De această dată s‑a comunicat public că pentru tăierea urechii unui animal tariful minim practicat de un veterinar va fi de 60.000 de lei. Pentru operarea tumorii unei pisici, preţul de pornire va fi de 80.000 de lei. În fine, toată ţara a luat act că în timp ce preţul pentru asistenţa la fătare a unei vaci este de 75.000 de lei, în cazul unei iepe este de 100.000 de lei. Adică, tot atât cât pentru tăierea cozii unui animal mare. Acum, nu spune nimeni că acest mercurial nu îşi are rostul lui. Totuşi, chiar acestea să fie măsurile prin care se încearcă scoaterea agriculturii româneşti din dezastrul în care se află? Căci, în fond, ce este mai important? Căutarea de soluţii pentru irigaţii şi diminuarea efectelor secetei care ne afectează tot mai grav? Sau cât costă pedichiura făcută unui hamster de campanie?

Istoria se repetă?

Îmi amintesc că, după ce a regizat – fără prea mare succes, ce-i drept – mascarada „demisionarilor demişi”, premierul Adrian Năstase şi-a încearcat din nou talentele teatrale. Astfel, în cadrul unei videoconferinţe cu prefecţii, prim‑ministrul de atunci al României îşi anunţa reprezentanţii din teritoriu că vor urma puzderie de schimbări printre capii ministerelor. Bineînţeles, anunţul „a fost scăpat” cât se poate de transparent către presă, ca să afle deîndată întreaga ţară cum luptă premierul cu incapabilii, mai ceva ca Rambo cu teroriştii din filmele americane. Este treaba oricărui şef de Cabinet barem să declare că nu va pune geană pe geană până nu va îmbunătăţi situaţia din ţară. Dar ceea ce nu mai era de înţeles era faptul că premierul îi anunţa pe prefecţi, zâmbind bliţurilor, că îi va schimba pe miniştri. Chiar să nu i se fi ivit ocazia să dea, fie şi întâmplător, nas în nas cu colegii de Guvern pentru a le spune, pe un ton amical sau unul oficial, că nu este mulţumit de activitatea unora dintre ei? Greu de crezut! Astfel că această aparent ilogică spălare a rufelor guvernamentale în văzul întregii ţări îşi avea totuşi rostul său: acela de a inocula populaţiei imaginea de justiţiar cu mâini de fier a premierului. Un premier care declara că „următoarele schimbări importante de la nivelul ministerelor pornesc din dorinţa de a asigura o foarte bună activitate, prin găsirea locului potrivit pentru fiecare, în funcţie de experienţă şi de angajare”.

Lăsând la o parte exprimarea specifică păgubosului limbaj de lemn, deşi într-o manieră vădit stilizată, într‑adevăr, Adrian Năstase dădea şi asigurări prefecţilor că nu vrea să bage spaima înlocuirii în secretarii de stat: „Nu vreau să creez panică, dar vor avea loc schimbări pentru că a apărut o anumită blazare”. Totul se desfăşoara deci după un scenariu scris de panicatul profesor Hâncu, cel care tot declara că nu vrea să sperie pe nimeni, dar vor avea loc niscai cutremure.

Iar în ceea ce priveşte „blazarea” pe care şeful Guvernului o observa pe chipurile subordonaţilor săi, ea era cât se poate de înţeles, mai ales dacă ne amintim de o declaraţie dată de Mircea Dinescu, în martie 1989, prestigiosului cotidian francez „Liberation”. Întrebat de ce nu merg lucrurile în România, imprevizibilul scriitor a răspuns printr-o inedită fabulă. Şi cât adevăr conţinea ea. Zicea scriitorul că s-a făcut un sondaj de testare a trei şoricei: unul ţăran, altul muncitor şi cel din urmă intelectual, care, timp de o lună, au beneficiat de aceleaşi condiţii de viaţă. La sfârşitul testului însă, primii doi şoricei arătau înfloritor, în vreme ce ultimul, şoricelul intelectual, vai de mama lui. Se vedea cale de o poştă că nu-i ardea de nimic, că era blazat. Întrebat dacă nu s-a bucurat şi el de acelaşi regim, a răspuns sec: „Ba da, dar mie mi s-a mai arătat şi pisica”.

Învăţăturile fabulate, este ştiut, sunt mereu actuale, aşa că, pornind de aici, este clar că premierul le arata colegilor săi pisica remanierii. Iar miniştrii, alături de prea mulţii lor secretari de stat, normal că era paralizaţi de nesiguranţa în care se aflau: „Ce rost are să mă zbat pentru binele public când mă paşte remanierea”, se întreabau, fără îndoială, demnitarii vizaţi. Ceea ce nu conduce în nici un caz la o „foarte bună” activitate guvernamentală. Iată de ce este de dorit ca acest sentiment stresant de instabilitate să nu mai fie întreţinut prin tot felul de termene, pronosticuri şi avertismente. Chiar dacă pentru aceasta premierul Năstase ar trebui să fi făcut ceva concret, nu doar să dea declaraţii pentru a dovedi electoratului că este într-adevăr adeptul eliminării corupţilor şi incompetenţilor din conducerea ţării.

Istoria se repetă?

„NIMENI NU ESTE MAI PRESUS DE LEGE”

        - Potrivit art.11 din Legea nr.115/1999 privind răspunderea ministerială: „Membrii Guvernului răspund penal pentru faptele săvârşite în exerciţiul funcţiei lor de la data depunerii jurământului şi până la încetarea funcţiei, în condiţiile prevăzute de Constituţie”.

        Cazurile de răspundere penală instituite prin art.8 din Legea răspunderii ministeriale, săvârşite de membrii Guvernului în exerciţiul funcţiei lor, constituie infracţiuni specifice care nu pot fi săvârşite decât de un ministru în exerciţiul funcţiei sale şi pentru care aceştia răspund penal în condiţiile prevăzute de art.72 alin.2 din Constituţie potrivit căruia:

        „Deputaţii şi senatorii pot fi urmăriţi şi trimişi în judecată penală pentru fapte care nu au legătură cu voturile sau cu opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului, dar nu pot fi percheziţionaţi, reţinuţi sau arestaţi fără încuviinţarea Camerei din care fac parte, după ascultarea lor. Urmărirea şi trimiterea în judecată penală se pot face numai de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Competenţa de judecată aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie”.

        Cum precizam în articolul Răspunderea penală a parlamentarilor-miniştri, legea specială a responsabilităţii ministeriale nu-l scuteşte pe ministru de prevederile Codului penal; ea nu face decât să extindă aria incriminărilor, definind infracţiuni specifice acestei funcţii.

        - Pentru infracţiunile ce nu au nici o legătură cu mandatul de parlamentar ori cu statutul de membru al Guvernului, comise în afara exercitării funcţiilor lor, parlamentarii-miniştri răspund juridic ca orice alt cetăţean, singurele înlesniri ce li se recunosc fiind de ordin procedural (art.72 alin.2 şi 3 din Constituţie).

        Aşadar, ministrul nu se poate sub nici un motiv sustrage legii penale ordinare în cazul în care săvârşeşte infracţiuni prevăzute de Codul penal. Şi asta pentru că, potrivit Constituţiei, „Nimeni nu este mai presus de lege” şi nici un fel de privilegii nu pot fi îngăduite. Ar fi absurd şi ridicol totodată să ne imaginăm că luarea de mită, traficul de influenţă, subminarea economiei naţionale etc. ar putea rămâne nepedepsite.

Prostituţia in integrum

Există prostituţie în România? Există. Sub toate formele. Este drept, cantitativ vorbind, domină prostituţia morală.

Prostituţia, adică ocupaţia femeii care se vinde pentru bani oricărui bărbat. Aceasta ar fi definiţia clasică a celei mai vechi meserii din lume. În condiţiile de sărăcie generalizată din ziua de azi, este socotită de multe tinere drept unica sursă de existenţă, iar de către unii politicianişti, ca izvor inepuizabil de venituri pentru firavul nostru buget de stat.

În acest context, a apărut aşteptata şi, totuşi, surprinzătoarea propunere legislativă de înfiinţare a caselor de toleranţă.

Societatea românească a tot fremătat, iar talk-show-urile pe această temă se ţin lanţ.

Pro sau contra, toată lumea este de acord că este vorba de un fel de prostituţie in integrum, dar până acum se uită că prostituţia şi proxenetismul sunt încă incriminate de Codul penal în vigoare. Articolul 213 pedepsește cu ani grei de închisoare aceste infracţiuni. Astfel că, până la montarea felinarelor roşii în faţa caselor intime, trebuie depăşit acest obstacol legislativ. Cum?

Ştiţi prea bine, doamna ministru Prună, că acest lucru este posibil numai prin dezincriminarea prealabilă a celor două infracţiuni. Altfel spus, abrogaţi cele două texte incriminatoare şi, gata, practic, prostituţia s-a legalizat.

Numai aşa ne putem permite să tolerăm fenomenul, prefăcându-ne că el nu există, ignorându-l deci cu bună ştiinţă, în schimb controlându-l discret.

Nu mai este nevoie de nici o lege specială care să stârnească, în mod normal, anatema Bisericii Ortodoxe.

Societatea se va face că plouă. Noii investitori strategici vor înfiinţa societăţi comerciale de prestări servicii intime, ministrul de externe va anunţa revenirea a zeci de mii de românce pe plaiurile natale, ministrul muncii va publica metodologia protecţiei acestei vechi meserii, fireşte în condiţiile medicale prescrise de distinsul ministru al sănătăţii. În fine, ministrul de finanţe va putea calcula accizele pe perversiuni. Să vezi atunci trântă cu euro.

Magistrați peste noapte

Deşi a dat naştere la atâtea şi atâtea polemici, spinoasa problemă a emiterii pe bandă rulantă a ordonanţelor de urgenţă de către Guvern continuă să facă „valuri” în viaţa politică românească. Grav este însă că, încet-încet, excepţia recunoscută de legiuitorul constituant s-a transformat într-o păguboasă (ne)regulă. Practica legiferării prin ordonanţe are semnificaţia unei inadmisibile atingeri aduse principiului separaţiei puterilor în stat. Adică unuia dintre principiile fundamentale ale democraţiei.

Pentru a înţelege mai bine care este rolul şi menirea acestor ordonanţe de urgenţă,  bine ar fi să ne aducem aminte, în primul rând, de prevederile legii fundamentale. Constituţia României consacră, prin art.61 (1), principiul legiferării democratice: „Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate legiuitoare a ţării”. La rândul său, „Guvernul adoptă hotărâri şi ordonanţe” – art.108 (1). Şi tot acelaşi art.108 (3) prevede că „Ordonanţele se emit în temeiul unei legi speciale de abilitare, în limite şi în condiţiile prevăzute de aceasta”.

Ceea ce este cel mai important şi trebuie reţinut ca atare este faptul că, în respectul Constituţiei, legea este singura formă de permanenţă legislativă democratică, definitorie pentru statul de drept.

Orice analiză, orice dezbatere legată de acest subiect trebuie pornită de la faptul că legiferarea prin ordonanţe ale Guvernului este limitată prin Constituţie, atât ca domeniu, cât şi privind perioada în care se pot emite ordonanţe (art.115 alin.1 şi 2).

Din punct de vedere strict juridic ordonanţele, inclusiv cele de urgenţă, au un caracter tranzitoriu, interimar. Căci, spre deosebire de propunerile legislative – pentru care Constituţia nu obligă Parlamentul la adoptarea unei legi, supunerea ordonanţelor simple şi a ordonanţelor de urgenţă spre aprobare trebuie să se încheie cu o lege, tranşând interimatul, căci ele sunt deja în vigoare la momentul dezbaterii. În acest sens, să cităm alineatul (7) al art.115 din Constituţie: „Aprobarea sau respingerea ordonanţelor se face printr-o lege în care vor fi cuprinse şi ordonanţele ale căror efecte au încetat potrivit alineatului (3)”. De asemenea, pentru o mai bună informare, să mai notăm şi că menţinerea în vigoare a ordonanţelor fără votul Parlamentului ar eluda şi restricţiile din art.115 alin.(6) şi ar desconsidera totodată autoritatea Preşedintelui în promulgarea legii, în special art.77 (2) şi art. 114 (4) – de a putea cere Parlamentului reexaminarea ei.

De-a dreptul îngrijorător este că se dau ordonanţe de urgenţă şi în domeniile rezervate expres legilor organice, aşa cum s-a întâmplat recent în cazul OUG nr.48/2014 care a modificat legea organică a instituţiei Avocatului Poporului. Abstracţie chiar făcând de faptul că s-a emis o ordonanţă de urgenţă în lipsa unei legi speciale de abilitare şi în afara limitelor prevăzute de aceasta, au fost ignorate cu bună ştiinţă condiţiile riguros stabilite în textul constituţional, şi anume: „Guvernul poate adopta ordonanţe de urgenţă numai în situaţii extraordinare a căror reglementare nu poate fi amânată, având obligaţia de a motiva urgenţa în cuprinsul acestora” (art.115 alin.4 din Constituţie).

Acum să trecem la adevăratul cui al lui Pepelea, două articole din OUG nr.48/2014 care, practic, prevăd asimilarea în magistratură a numeroase categorii profesionale din cadrul instituţiei Avocatului Poporului: la art.9, se introduce alin.5 cu următorul cuprins: „Perioada de îndeplinire a funcţiei de Avocat al Poporului constituie vechime în magistratură şi vechime în specialitate juridică”; la art.36, se introduce un nou alineat cu următorul cuprins „Activitatea desfăşurată de personalul de execuţie de specialitate cu studii juridice în cadrul instituţiei Avocatului Poporului constituie vechime în specialitatea studiilor absolvite şi în magistratură, în condiţiile prevăzute de dispoziţiile art.86 din Legea nr.303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare”. Deci, după cum se poate observa, potrivit textelor citate, noul concept de „magistrat” este lărgit mai mult decât considerabil. Şi în mod sigur neconstituţional! Fiindcă instituția Avocatului Poporului nu are nici o legătură cu justiția. În acest sens, iată ce spune art.15 alin.4 din Legea nr.35/1997: „Nu fac obiectul activității instituției Avocatului Poporului și vor fi respinse fără motivare petițiile privind actele emise de Camera Deputaților, de Senat sau de Parlament, actele și faptele deputaților și senatorilor, ale Președintelui României, ale Curții Constituționale, ale președintelui Consiliului Legislativ, ale autorității judecătorești, precum și ale Guvernului, cu excepția legilor și ordonanțelor”.

Încetarea calităţii de deputat sau de senator

Potrivit art.70 alin.2 din Constituţia României: „Calitatea de deputat sau de senator încetează la data întrunirii legale a Camerelor nou alese sau în caz de demisie, de pierdere a drepturilor electorale, de incompatibilitate ori de deces”.

De remarcat că printre cazurile de încetare a calităţii de deputat sau senator nu figurează şi ipoteza stabilirii cu certitudine a vinovăţiei parlamentarului respectiv condamnat pentru o infracţiune comisă în afara exercitării mandatului, printr-o hotărâre judecătorească definitivă, pronunţată într-un proces public.

Reamintim că, în legislaţia României, prezumţia de nevinovăţie – înscrisă în Constituţie în art.23 pct.11 printre drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului şi în art.66 din Codul de procedură penală – constă în aceea că învinuitul sau inculpatul trebuie să fie considerat nevinovat până când, urmare a dovedirii concrete a împrejurărilor de fapt şi aplicarea judicioasă a normei de drept, se stabileşte cu certitudine vinovăţia lui printr-o hotărâre definitivă de condamnare.

În virtutea acestei garanţii juridico-socială acordată de lege celui suspectat de săvârşirea unei infracţiuni – indiferent de faza în care se află (urmărire penală sau faza judecătorească) – cel împotriva căruia a fost declanşat procesul penal este prezumat nevinovat, până la dovedirea contrariului printr-o hotărâre judecătorească definitivă, pronunţată într-un proces public, după regulile de procedură stabilite de legea în vigoare, cu asigurarea dreptului la apărare.

În atare situaţie, potrivit Legii nr.83/2010 pentru modificarea şi completarea Legii nr.275/2006 privind executarea pedepselor şi a măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal: „Controlul executării măsurilor de supraveghere şi a obligaţiilor prevăzute în Codul penal, care pot fi dispuse în cazul suspendării executării pedepsei sub supraveghere, se asigură de judecătorul delegat la compartimentul de executări penale de la instanţa de executare, direct sau prin intermediul consilierilor serviciului de probaţiune în circumscripţia căruia se află domiciliul, reşedinţa sau locuinţa persoanei condamnate” (art.8); „În situaţia nerespectării măsurilor de supraveghere sau a obligaţiilor prevăzute în Codul penal, dispuse în cazul suspendării executării pedepse sub supraveghere, judecătorul delegat la compartimentul de executări penale, din oficiu sau la propunerea consilierilor serviciului de probaţiune, sesizează instanţa de executare în vederea revocării suspendării” (art.9).

Aşa stând lucrurile, nu-mi rămâne decât să conchid că parlamentarii români îşi păstrează „calitatea de deputat sau de senator” chiar şi după răsturnarea prezumţiei de nevinovăţie şi pronunţarea privării de libertate, indiferent dacă pedeapsa aplicată este executare sau cu suspendare.

Nu m-aş mira ca, până la revizuirea Constituţiei, următorul deputat sau senator, condamnat definitiv şi irevocabil la pedeapsa închisorii cu executare, să-şi exercite nestingherit atribuţiile aferente calităţii de parlamentar chiar de la sediul instituţiei care îl găzduieşte temporar…

Începerea calităţii de deputat sau de senator

Potrivit art.70 alin.1 teza I din Constituţia României: „Deputaţii şi senatorii intră în exerciţiul mandatului la data întrunirii legale a Camerei din care fac parte, sub condiţia validării alegerii şi a depunerii jurământului” (s.n.).

Aşadar, per a contrario, NU dobândesc calitatea de deputat sau de senator şi NU „intră în exerciţiul mandatului” aleşii care nu au îndeplinit cumulativ aceste două condiţii.

Potrivit art.70 alin.1 teza a II-a, „Jurământul se stabileşte prin lege organică”. Iar legea organică este statutul deputaţilor şi senatorilor, care dispune în art.3 că fiecare deputat şi senator depune în faţa plenului Camerei din care face parte, întrunită în şedinţă comună, jurământul de credinţă faţă de ţară şi popor, în finalul căruia este prevăzută formula „Aşa să mă ajute Dumnezeu”. În alin.2 al textului citat se precizează însă că „Jurământul de credinţă se poate depune şi fără formula religioasă care se înlocuieşte cu formula „Jur pe onoare şi conştiinţă”, deci nu pe Biblie, Coran etc. Dar – atenţie! – în alin.4 al textului se precizează că: „Refuzul de a depune jurământul de credinţă – sub diferite pretexte, n.n. – atrage de drept invalidarea mandatului, de care plenul Camerei ia act” (s.n.).

În ceea ce mă priveşte nu am băgat de seamă că legea fundamentală, Constituţia României, ori legea organică, Statutul deputaţilor şi al senatorilor, ar admite „amânarea” validării în afara datei întrunirii legale a Camerei.

Libertatea cu care se manifestă unii parlamentari este privită ca o gravă şi inadmisibilă abatere de la disciplina de partid în spiritul căreia ar trebui să se manifeste, reprimându-şi convingerile. În paranteză fie spus, câte înţelegeri neştiute vor mai exista prin sertarele arcului guvernamental şi ce rol mai au deliberările parlamentare dacă deputaţii şi senatorii sunt obligaţi să le respecte ad litteram?

Această concepţie – greşită, credem noi – naşte întrebări inevitabile. Sunt oare parlamentarii simpli salahori pasibili de sancţiuni în cazul în care nu răspund cu maximum de solicitudine şi obedienţă comenzilor ce li se dau? Le este sau nu îngăduit să se abată de la deciziile luate la vârful coaliţiei? Sunt ei, parlamentarii, simplii executanţi ai unor soluţii venite din afară, piese ale unei absurde maşini de vot, pioni pe tabla de şah a unei voinţe unice şi inflexibile?

Agitaţia provocată de atitudinea „recalcitrantă” a parlamentarilor „neconformişti”, care de fiecare dată a declanşat aprige dispute politice, ne obligă să dăm răspunsuri tuturor acestor întrebări. Pentru că, în definitiv, miza o constituie statutul parlamentarului, mai exact mandatul reprezentativ în virtutea căruia acţionează el.

Lămuritoare sunt, în acest sens, prevederile art.69 din Constituţie: „În exercitarea mandatului, deputaţii şi senatorii sunt în serviciul poporului” (alin.1); „Orice mandat imperativ este nul” (alin.2).

Comentând acest text, autorii unui valoros tratat de drept constituţional, prof.univ.dr. Victor Duculescu, Constanţa Călinoiu şi Georgeta Duculescu, fac o sumă de observaţii pertinente, răspunzând parcă situaţiei conflictuale generale de „indisciplina” unor parlamentari. „Deputaţii şi senatorii nu pot să fie legaţi printr-un mandat imperativ, prin aceasta înţelegându-se mandatul de a acţiona într-o anumită problemă concretă numai într-un anumit mod, pentru a obţine un rezultat de o anumită natură. Dacă este adevărat că deputaţii şi senatorii sunt legaţi de alegătorii lor, în sensul că trebuie să le respecte voinţa, ei beneficiază, incontestabil, din momentul în care sunt aleşi, de un anumit grad de autonomie. Acest grad de autonomie este valabil şi faţă de propriile lor partide. (…) Disciplina de partid dă expresie adeziunii politice la un anumit program de guvernare, al unei formaţiuni politice. Calitatea de deputat sau de senator conferă însă celui ales o deplină libertate de expresie, pe care acesta o exercită, desigur, în cadrul orientării sale politice.

Apartenenţa unui parlamentar, chiar la formaţiunea majoritară, nu-l poate obliga să accepte orice măsura a Guvernului, ori să adere automat la un punct de vedere. Un asemenea sistem era posibil numai în regimul trecut, când orice îndepărtare de la principiile partidului de guvernământ (unic) deveneau o faptă incompatibilă cu statutul celui în cauză. În regimul democratic, un parlamentar are dreptul să îşi exprime deschis părerile, să accepte sau nu anumite iniţiative ale Guvernului, chiar dacă face parte din formaţiunea majoritară, să propună amendamente, completări etc. Este cert că o înţelegere greşită a raportului dintre calitatea de parlamentar şi aceea de membru al unui partid nu poate avea decât un efect contraproductiv”.

Bine ar fi dacă adepţii disciplinei de partid ar mai pune din când în când mâna pe carte…

Proiectul de lege pentru amnistierea unor infracţiuni şi graţierea unor pedepse

În viaţa social‑politică apar momente când, datorită unor împrejurări speciale, săvârşirea unor infracţiuni nu prezintă pericol social deosebit sau cei care au săvârşit acele infracţiuni nu apar ca fiind deosebit de periculoşi pentru societate. În atare cazuri, statul poate trece cu vederea sau ierta, ori trata numai cu indulgenţă acele infracţiuni şi pe acei infractori. Aşadar, deşi amnistia şi graţierea au caracter şi efecte deosebite, prima este o cauză de înlăturare a răspunderii penale, pentru anumite fapte arătate în actul prin care se acordă amnistia, pe când a doua nu înlătură decât consecinţele penale, total sau parţial, pentru anumite pedepse arătate în actul de graţiere.

Cum spuneam, graţierea este un act de clemenţă, prin care puterea de stat renunţă pentru anumite considerente la executarea unor pedepse pronunţate de instanţele judecă­toreşti. Este limpede că este vorba de pedepse privative de libertate aplicate prin hotărâri judecătoreşti intrate în puterea lucrului judecat. Potrivit Proiectului de lege PL x nr.162/2013 pentru amnistierea unor infracţiuni şi graţierea unor pedepse, aflat în clipa de faţă în dezbaterea Camerei Deputaţilor, „Se graţiază în întregime pedepsele cu închisoare de până la 6 ani inclusiv, precum şi pedepsele cu amendă, aplicate de instanţa de judecată” (art.2 alin.1).

Deci, pentru a înţelege tot românul, graţierea este iertarea de executarea unor pedepse aplicate prin hotărâri judecă­toreşti definitive. Şi atunci, cum poţi să ierţi pe cineva care, aflându-se în faza de apel ori recurs, nu a fost încă condamnat definitiv?!

Proiectul de lege cuprinde şi alte erori grave. Astfel, actul normativ în discuție „graţiază în întregime măsura internării într-un centru de reeducare, luată faţă de minori de către instanţele de judecată” (art.2 alin.3). Din păcate, această prevedere nu sesizează în ce a constat excepţia de neconstituţionalitate ce a făcut obiectul Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 86 şi nr. 89/2003, şi anume că dispoziţiile Legii graţierii privesc numai „pedepsele şi sancţiunile aplicate”, nu şi „măsurile” (măsurile de siguranţă şi măsurile educative).

Numai că art.120 alin.4 din Codul penal prevede cât se poate de clar că „Graţierea nu are efecte asupra măsurilor de siguranţă şi măsurilor educative”. Lucru normal atâta timp cât aceste măsuri educative şi de siguranţă, fiind legate de existenţa unui pericol, trebuie să dăinuiască atâta timp cât există pericolul. Aşa fiind, te apucă râsu’‑plânsu’ văzând că tocmai cei plătiţi să facă legi nu cunosc nici măcar rigorile Codului penal.

Iertare, nu uitare

În mass‑media au răzbătut tot felul de voci care susţin că Legea graţierii nr.543/2002 este o lege anticonstituţională şi discriminatorie.

Se afirmă că neconstituţionalitatea ar rezida din faptul că, potrivit art. 8 din cuprinsul ei, conform căruia „dispoziţiile prezentei legi privesc pedepsele, măsurile şi sancţiunile aplicate pentru fapte săvârşite până la data publicării ei în Monitorul Oficial”, încalcă principiul fundamental al egalităţii tuturor cetăţenilor în faţa legii.

În acelaşi timp se susţine că este profund discriminatorie, deoarece limitează aplicarea acesteia numai anumitor persoane, care însă fac parte dintr‑o categorie mult mai largă ce se încadrează practic, din punct de vedere juridic, în aceleaşi criterii. Astfel – acuză ei – nu beneficiază de prevederile acestei legi următoarele categorii de persoane deţinute:

‑ arestaţii preventiv pentru fapte de aceeaşi natură şi gravitate cu cele graţiate, aflaţi în perioada de după terminarea anchetei penale şi până la judecarea în primă instanţă;

‑ persoanele condamnate pentru fapte susceptibile de a fi supuse graţierii, dar ale căror hotărâri judecătoreşti nu sunt încă definitive, ca urmare a declarării apelului sau recursului;

Cam aceasta ar fi, în mare, argumentaţia potrivit căreia legea graţierii ar fi anticonstituţională şi discriminatorie. O acuzaţie extrem de gravă, dar în acelaşi timp lipsită de orice suport juridic. Căci, după cum se vede, autorii ei confundă amnistia (uitarea) cu graţierea (iertarea). În viaţa social‑politică apar momente când, datorită unor împrejurări speciale, săvârşirea unor infracţiuni nu prezintă pericol social deosebit sau cei care au săvârşit acele infracţiuni nu apar ca fiind deosebit de periculoşi pentru societate. În atare cazuri, statul poate trece cu vederea sau ierta, ori trata numai cu indulgenţă acele infracţiuni şi pe acei infractori. Aşadar, deşi amnistia şi graţierea au caracter şi efecte deosebite, prima este o cauză de înlăturare a răspunderii penale, pentru anumite fapte arătate în actul prin care se acordă amnistia, pe când a doua nu înlătură decât consecinţele penale, total sau parţial, pentru anumite pedepse arătate în actul de graţiere.

Cum spuneam, graţierea este un act de clemenţă, prin care puterea de stat renunţă pentru anumite considerente la executarea unor pedepse pronunţate de instanţele judecă­toreşti.

Deci, pentru a înţelege tot românul, graţierea este iertarea de executarea unor pedepse aplicate prin hotărâri judecă­toreşti definitive. Şi atunci, cum poţi să ierţi pe cineva care nu a fost pedepsit definitiv?! Este clar că asemenea acuze sunt pur şi simplu ridicole.

În schimb, Legea graţierii (intrată în vigoare la data de 4 octombrie 2002) cuprinde câteva erori grave. Astfel, actul normativ în discuţie graţiază în întregime pedepsele cu închisoarea până la 5 ani, pedepsele cu amendă penală şi sancţiunile cu închisoarea pentru contravenţii, precum şi măsura cu caracter educativ a internării într‑un centru de reeducare aplicată minorilor care răspund penal.

Din păcate, aşa-zisa modificare a art.8 din această lege prin OUG nr.18/2003 (aprobată prin Legea nr. 258/2003) nu sesizează în ce a constat excepţia de neconstituţionalitate ce a făcut obiectul Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 86 şi nr. 89/2003, şi anume că dispoziţiile Legii graţierii privesc numai „pedepsele şi sancţiunile aplicate”, nu şi „măsurile” (măsurile de siguranţă şi măsurile educative).

Pe cale de consecinţă, în acord cu principiul „na-ţi-o frântă că ţi-am dres-o”, legiuitorul păstrează în cuprinsul textului sintagma „măsurile aplicate”. Inadvertenţă inadmisibilă, care dovedeşte că atât promotorii legii, cât şi cei ai modificării legislative nu au cunoştinţă sau au ignorat pur şi simplu cele mai elementare principii de drept. Iată cum arată textul art.8 aşa-zis modificat: „Dispoziţiile prezentei legi privesc pedepsele, măsurile şi sancţiunile aplicate pentru fapte săvârşite până la data publicării în Monitorul Oficial” (subl.ns.).

Numai că în Codul penal se prevede cât se poate de clar că „Graţierea nu are efecte asupra măsurilor de siguranţă şi măsurilor educative”. Lucru normal atâta timp cât aceste măsuri educative şi de siguranţă, fiind legate de existenţa unui pericol, trebuie să dăinuiască atâta timp cât există pericolul. Aşa fiind, te apucă râsu’‑plânsu’ văzând că tocmai cei plătiţi să facă legi nu cunosc nici măcar rigorile Codului penal.

Principiul dreptului la un proces echitabil și într-un termen rezonabil

Sursa acestui principiu derivă din dispoziţiile art.6 din Convenţia europeană a drepturilor omului, ratificată de ţara noastră prin Legea nr.30/1994, intrată în vigoare la 20 iunie 1994.

Astfel, potrivit art.6 paragraf 1 din Convenţie, „Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricăror acuzaţii în materie penală îndreptată împotriva sa”.

Acest principiu a fost preluat în noua Constituţie revizuită a României, în art.21 alin.3 privind „accesul liber la justiţie”, care prevede expres că părţile au dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil.

Conţinutul acestui principiu exprimă în materie procesual penală dreptul oricărei persoane de a fi judecată în mod echitabil, cu respectarea strictă a drepturilor şi garanţiilor procesuale, în condiţii de publicitate şi contradictorialitate şi într-un termen rezonabil de către o instanţă independentă şi imparţială competentă potrivit legii, care, pe baza probelor obţinute şi administrate în condiţiile legii, evaluate și interpretate corect, va trebuie să pronunțe o soluție temeinică și legală, care să reprezinte unicul rezultat impus de aceste probe.

De reţinut că principiul dreptului la un proces echitabil şi într-un termen rezonabil este incident şi funcţionează în toate cele trei faze ale procesului penal. 

Nu uitaţi judecătorul de instrucţie

Prin 1996, am aflat că domnul Prim-ministru – convins fiind că judecătorii şi procurorii nu au, potrivit Constituţiei şi Legii de organizare judiciară, un statut complet diferit – a sugerat ministrului justiţiei să pună capăt, o dată pentru totdeauna, statutului ambiguu al Ministerului Public. Această intenţie nu poate fi decât bine venită, mai ales că în Constituţia din 2003, art. 131 şi 132, referitoare la rolul Ministerului Public şi statutul procurorilor, lasă loc de prea multe interpretări. Dar iată că – din păcate, iar apare un „dar” – cu prilejul „modernizării” Legii nr.92/1992 „pentru organizarea judecătorească” prin Legea nr.304/2004 „privind organizarea judiciară”, fostul ministru al justiţiei a propus ca România să aibă 16 procurori generali, câte unul pentru fiecare Curte de Apel. Nu este cazul, credeţi-mă, să bănuiţi că domnul Valeriu Stoica s-ar fi lăsat sedus şi el de moda clonării, care, cum bine ştiţi, face furori în opinia publică mondială şi nu numai, ajungându-se până acolo încât s-a enunţat posibilitatea clonării a însuşi mumifiatului Vladimir Ilici Lenin. Adică a însuşi părintelui Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Dar, cum spuneam cu ceva vreme în urmă^*, lucrurile nu stau chiar aşa. Motiv pentru care, tocmai pentru a lumina unele dintre neclarităţile de până acum, permiteţi-mi să vă îndemn să ne aruncăm o privire în „bătrânul” nostru Cod de procedură penală din anul 1937 şi în Legea de organizare judecătorească din acea vreme.

În speţă, iată care era compunerea fiecărui parchet: la tribunale cu o secţiune - dintr-un procuror şef şi un substitut; la tribunalele cu mai multe secţiuni, dintr-un prim-procuror şi un număr egal de procurori; la curţile de apel - atenţie, dintr-un procuror general care se desemnează prin delegaţie dintre consilierii Curţii; la Curtea de Casaţie – vă rog să citiţi „Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie” – dintr-un procuror general şi 6 procurori de secţiuni.

Sigur că desemnarea celor 16 procurori generali ar avea şanse de reuşită, cu o condiţie însă pe care regret că trebuie să o spun. Se pare că domnul Valeriu Stoica a uitat. Cine este, concret, titularul dreptului de priveghere şi control? Fiecare din cei 16 procurori generali, toţi laolaltă ori un terţ? Răspunsul la această întrebare îl găsim tot în vechea legiuire, citez: „Ministerul Public este organizat în mod ierarhic; şeful suprem este ministrul justiţiei” - art. 66 din Codul de procedură penală şi art. 44 din Legea de organizare judecătorească, ambele din 1937.

Şi a nu se uita că instituţia Ministerului Public, de origine franceză, este adevărat, a fost introdusă în Muntenia prin Regulamentul Organic din 1832, iar în Moldova, după Unire, în baza Legii din 26 martie 1862. Într-un cuvânt, dacă şefia poate să fie împărţită la 16 persoane, nu acelaşi lucru se poate face şi cu responsabilitatea. Altminteri, toată strădania ministrului justiţiei, care ar refuza să fie şeful suprem al Ministerului Public, s-ar rezuma la o simplă clonare.

Aş mai sugera însă şi o altă posibilitate, ce se regăseşte în alte legislaţii, şi anume aceea că procurorul general de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie ar putea fi unul dintre adjuncţii ministrului justiției.

În final, şi cu asta închei, aş reaminti actualului ministru al Justiţiei de promisiunea fostului ministru al Justiţiei de a reintroduce instituţia „judecătorului de instrucţie”. Iar calitatea de „magistrat” a judecătorului de instrucţie este indiscutabilă. Căci, potrivit principiului constituţional al independenţei judecătorilor, „Judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii” (art.124 alin.3), în vreme ce „Procurorii îşi desfăşoară activitatea potrivit principiului legalităţii, al imparţialităţii şi al controlului ierarhic, sub autoritatea ministrului justiţiei” (art.132 alin.1). Tot astfel, potrivit legii fundamentale, „Justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege” (art.126 alin.1), în vreme ce „Parchetele funcţionează pe lângă (deci nu „în cadrul”, n.n.) instanţele de judecată, conduc şi supraveghează activitatea de cercetare penală a poliţiei judiciare, în condiţiile legii” (art.131 alin.3). Pe cale de consecinţă, calitatea de „magistrat” a procurorului este discutabilă, el acţionând în ipostaza de agent guvernamental „sub autoritatea ministrului justiţiei”.

Abia atunci, după reintroducerea instituției „judecătorului de instrucţie” – departe de mine gândul de a minimaliza cumva meritul „cruciadei anticorupţie” – de-abia atunci, spuneam, se va vorbi de o adevărată, devastatoare, acţiune românească „Mâini curate”.

 

^* Monitorul Oficial nr. 75 din 15 mai 1997, Partea a II-a, Dezbateri parlamentare, Senatul, Sesiunea I Ordinară

Profesia de judecător

Un interesant portret al Justiţiei şi indirect al reprezentantului ei îl face filosoful grec Chrysip: „Este numită fecioară, simbol al curăţeniei, care nu cedează în nici un chip celor răi, nu ascultă de cuvinte dulci, nici de rugăminţi, nici de linguşiri sau de altceva asemănător”. Iar Aulus Gellius adaugă: „Judecătorul care este reprezentantul Justiţiei trebuie să fie grav, devotat, sever, nepătat, insensibil la linguşiri, neşovăitor şi neînduplecat cu cei necinstiţi şi vinovaţi, drept, energic şi autoritar, impunând respectul dreptăţii şi al adevărului”.

Toate profesiile cer din partea oamenilor un anumit grad de conştiinţă în desfăşurarea activităţii la care au aderat liber consimţit. Profesia în care însă conştiinţa, în sensul ei definitoriu (ca sentiment al responsabilităţii morale faţă de propria conduită), are un rol hotărâtor, este profesia de judecător.

Conştiinţa profesională a judecătorului trebuie privită în două sensuri: pe de o parte, acela al îndeplinirii corecte a îndatoririlor de serviciu, iar, pe de altă parte, acela de a hotărî potrivit convingerilor intime în concordanţă cu conştiinţa lui juridică. Acest al doilea sens a primit forma unui înalt principiu înscris în Constituţia ţării noastre, principiul independenţei judecătorilor.

Fragmente din învăţăturile filosofului Epictet fac unele referiri la intima convingere a judecătorului: „După cum cumpăna dreaptă nu are nevoie de nici o cumpănă spre a fi îndreptată, nici de una strâmbă de a fi judecată, aşa şi judecătorul drept nu are nevoie nici de unul drept, ca să-l îndrepte, nici de altul nedrept care să-l aprecieze”. Şi mai departe: „De vrei să judeci drept, nu căuta nici la împricinaţi, nici la avocaţi, ci numai la fondul procesului”.

Marele nostru jurist Ioan Tanoviceanu, referindu-se la o selecţie riguroasă a magistraţilor, pune un deosebit accent pe pregătirea profesională şi însuşirile personale ale acestora: „De o mie de ori preferabil legiuiri rele aplicate de magistraţi buni decât legi perfecte aplicate de magistraţi nemernici”.

Este evident că o bună pregătire juridică presupune şi o temeinică cultură generală. În această privinţă, juriştii au la îndemână mari şi variate posibilităţi. Având în vedere această preocupare, cred că de un oarecare folos pentru jurişti ar fi cunoaşterea ideilor pe care popoarele, scriitorii, istoricii, filosofii şi sociologii le au în legătură cu latura umană a activităţii celor care au înalta menire de a înfăptui Justiţia: magistraţii. Folosind acest termen, mă refer atât la judecători, cât şi la procurori numai din consideraţii de ordin tehnic legislativ, deoarece legea privind Consiliul Superior al Magistraturii îi înglobează într-o denumire comună. Deşi, cum am mai arătat, cele două categorii de „magistraţi” au, potrivit Constituţiei şi legii de organizare judiciară, un statut complet diferit (a se vedea pentru detalii Garantul independenţei justiţiei).

Vie rămâne şi astăzi concepţia Francis Bacon: „Pentru ca cineva să fie un bun judecător, trebuie să fie un bun cunoscător al profesiunii sale, răbdător şi atent ca să asculte pledoariile, prudent în administrarea justiţiei, elocvent pentru a convinge pe împricinaţi şi auditoriu, drept în hotărârile sale şi, în sfârşit, trebuie să fie un om de curaj, temător de Dumnezeu şi detestând lăcomia. Un ignorant nu poate fi, un laş nu îndrăzneşte să fie un bun judecător”.

Judecătorul se află permanent sub scutul legii şi, tocmai pentru acest motiv, trebui s-o respecte cu sfinţenie, interpretând-o şi aplicând-o corect. „Noi ştim că legea este bună, numai să fie folosită în chip legiuit”, ne spune filosoful englez Francis Bacon. Şi mai departe: „Cea mai bună lege este aceea care lasă cel mai puţin la latitudinea judecătorului şi cel mai bun judecător este acela care lasă cel mai puţin în seama voinţei sale”. Din „Învăţăturile” lui Neagoe Basarab, reţinem că „judecătorul nu trebuie să împartă strugurii în făţărnicie, adică unora să-i dea pe cei dulci, iar altora pe cei amari”.

Cât despre cinstea magistraţilor, aşa cum spuneam, nu trebuie să insistăm prea mult deoarece aceasta, pentru ei, nu este o calitate deosebită, ci o condiţie fără de care practicarea dreptului este imposibilă. Iată de ce consider că un judecător împotriva căruia a fost declanşată urmărirea penală trebuie să fie suspendat. Acesta nu mai poate împărţi dreptatea, în momentul în care este subiect de cercetare penală. Judecătorul trebuie să fie imaculat. Oricum ai privi lucrurile, un magistrat trebuie să fie deasupra oricărei critici. Din momentul punerii sub urmărire penală, probitatea sa este pusă la îndoială. Chiar dacă judecătorul este nevinovat, aş zice că aceasta este o măsură de prudenţă de ordin administrativ ca, o anume perioadă, până la soluţionarea plângerii respective, să se retragă din actul de împărţire a justiţiei. Eu nu îmi imaginez că se porneşte o urmărire penală fără probe, deşi probabil că acest lucru se mai întâmplă. Uneori se copiază, din păcate, nişte practici din trecut – întâi se face percheziţie, apoi se găsesc probe. Să sperăm că în viitor astfel de abuzuri nu se vor mai repeta.

În fine, în ceea ce priveşte celeritatea judecării pricinilor, numai atât vreau să adaug, stimaţi cititori, profesia de judecător nu este totuna cu meseria de pompier. Dosarele nu stau pe foc, verdictele judiciare nu dau în clocot, motiv pentru care trebuie lăsat judecătorul să cugete, căci asta este menirea unui judecător cu judecată: să cugete.

Prezumţia cunoaşterii legii

Elaborarea legii este un proces lung şi complex, intrarea sa în vigoare fiind subordonată promulgării şi publicării ei.

Promulgarea este actul prin care şeful Statului atestă existenţa legii şi dă ordin autorităţilor publice să respecte şi să impună respectarea acesteia.

Numai actul adoptat de Parlament şi promulgat de Preşedinte constituie lege.

Publicarea legii este tipărirea legii în Monitorul Oficial. Publicarea este indispensabilă pentru existenţa legii. Textul publicat are forţă obligatorie.

Deşi momentul publicării este şi momentul iniţial al aplicării legii în timp, lucrurile nu sunt totdeauna simple.

Principiul ce determină momentul intrării în vigoare a unei norme juridice rezultă din regula potrivit căreia „nimeni nu poate fi ţinut să respecte o normă care nu ar putea să o cunoască”. În consecinţă, în principiu, norma va intra în vigoare, devenind obligatorie, de la data publicării.

De la data intrării în vigoare a legii, nimeni nu se poate prevala de necunoaşterea ei (nemo censetur ingnorare legem).

Principiul nemo censetur ingnorare legem este, desigur, o ficţiune juridică necesară funcţionării sistemului, prin asigurarea – cel puţin teoretic – a unei egalităţi în faţa legii.

Aşa încât se consideră că prezumţia de cunoaştere a legii nu înseamnă neapărat că toată lumea cunoaşte toate legile, ceea ce este imposibil, ci acela care ignoră legea, indiferent de buna sau de reaua lui credinţă, nu poate împiedica aplicarea legii asupra sa. Însă, în unele situaţii, ţinând seama de specificitatea domeniul reglementat, de importanţa reglementării sau de împrejurarea că domeniul respectiv este reglementat pentru prima dată sau într-un mod cu totul diferit, legiuitorul poate să ia în considerare o anumită durată necesară ajungerii normei publicate la cunoştinţa efectivă a subiecţilor vizaţi.

În sistemul juridic românesc, după revizuirea Constituţiei (29 octombrie 2003), dispoziţiile art.78 introduc regula potrivit căreia „Legea se publică în Monitorul Oficial al României şi intră în vigoare la 3 zile de la data publicării sau la o dată ulterioară prevăzută în textul ei”.

Termenul de 3 zile de la publicare până la intrarea în vigoare prevăzut în art.78 din Constituţia revizuită se calculează pe zile libere.