duminică, 7 septembrie 2014

Detenţia pe viaţă şi condamnarea speranţei


Problema detenţiei ca mijloc de luptă contra fenomenului infracţional reprezintă încă un semn de întrebare. Eficienţa pedepselor nu s-a dovedit, însă, nici curativă, nici preventivă. Fenomenul infracţional continuă să existe, el ia adesea aspecte alarmante, se foloseşte de mijloace tehnice perfecţio­nate, moderne şi adoptă forme bine organizate, bine puse la punct, manifestându-se, uneori, la scară internaţională.
În raport cu această evoluţie a infracţionismului, sistemul pedepselor nu a cunoscut o evoluţie corespunzătoare, pedepsele au rămas cam aceleaşi – amendă şi închisoare – , ba chiar în multe state, printre care şi România, s-a desfiinţat o pedeapsă de natură a preveni şi înspăimânta – pedeapsa cu moartea. În faţa acestei situaţii, neavând o gamă de pedepse care să corespundă gamei atât de largi a infracţiunilor şi a modalităţilor de comitere a acestora, organizatorii reacţiei represive folosesc metoda agravării pedepselor existente prin durată – a celor privative de libertate, prin cuantum – a celor cu amendă. Se speră ca prin acest mijloc, să fie descurajaţi cei care ar fi îndemnaţi să săvârşească infracţiuni şi să se dea o ripostă corespunzătoare celor ce vor săvârşi infracţiuni.
Nu vom discuta eficienţa posibilă a acestei politici penale. Ea îşi va putea dovedi însuşirile pozitive sau insuficienţa în cadrul aplicării practice.
Ne propunem, aici, să aruncăm o scurtă privire asupra modificării Codului penal, cu referire la introducerea pedepsei cu detenţia pe viaţă, cuprinsă în proiectul supus dezbaterilor parlamentare.
Detenţia pe viaţă, rezervată desigur unor fapte de o gravitate excepţională, implică o eliminare totală şi fără de sfârşit din viaţa socială a celui condamnat, o pecetluire a existenţei acestuia într-o stare de suferinţă perpetuă.
Pedeapsa constituie şi trebuie să constituie o suferinţă. Nu este locul să analizăm caracterul de suferinţă al pedepsei, fundamentarea ei socială şi morală, condiţiile şi efectele.
Desigur că măsura suferinţei propriei pedepse este corespunzătoare – trebuie să fie corespunzătoare – gravităţii faptei săvârşite. Dar, orice pedeapsă, oricât de grea, oricât de lungă în timp, se aplică unui om. Unui om vinovat sau foarte vinovat, dar unui om. Iar societatea are dreptul să-i aplice o suferinţă corespunzătoare faptei sale. Îl poate lipsi de libertate, îi poate crea condiţii de viaţă grele, incomode, împovărătoare, îl poate lipsi de multe dintre cele cu care era obişnuit sau care îi erau necesare. Aceasta este pedeapsa, de aceea este pedeapsa. Există însă ceva de care nici un om nu trebuie să fie lipsit, de care societatea n-are dreptul să-l lipsească, şi anume, speranţa.
Chiar cel mai odios criminal, pedepsit aspru cu o lungă detenţie, are dreptul să spere. Să spere că va trăi până la terminarea timpului detenţiei şi că, ajuns oricât de aproape de capătul vieţii, va mai avea clipe – oricât de puţine – în care să se poată bucura de acea nepreţuită disponibilitate asupra propriei fiinţe, pe care o implică libertatea. Această speranţă – spunem noi – nu trebuie răpită nici unui om de pe lume. Se cuvine ca închisoarea să fie o suferinţă, dar nu se cuvine ca ea să fie un izvor de disperare.
Şi nu numai condamnatul are dreptul să spere, dar şi societatea care l-a condamnat. Şi ea are dreptul la speranţa că un om, pe care l-a pedepsit cu asprime pentru faptele sale foarte grave, se va reîntoarce în mijlocul său, cândva, oricât de îndepărtat ar fi acest cândva. Se va putea reîntoarce cu sentimentul că şi-a ispăşit vina şi că poate trăi ca un om, puţinul timp ce i-a mai rămas din viaţă.
În raport cu cele arătate mai sus, prevederea ca acel condamnat la detenţie pe viaţă să poată obţine – şi el – , la un moment dat, liberarea condiţionată trebuie considerată ca bine-venită. Ea implică o speranţă condiţionată, deci atenuată, dar, totuşi, o speranţă.