Se afișează postările cu eticheta Ministru. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Ministru. Afișați toate postările

vineri, 31 ianuarie 2014

Ping-pong constituţional


Reamintesc că legiferarea prin ordonanţe ale Guvernului este limitată prin Constituţie atât ca domeniu, cât şi ca perioada în care se emit ordonanţe.
1. Cum arătam, în respectul Constituţiei, legea este singura formă de permanenţă legislativă democratică, definitorie pentru statul de drept, iar delegarea legislativă constituie o excepţie. Grav este însă că, încet-încet, excepţia recunoscută de legiuitorul constituant s-a transformat într-o păguboasă (ne)regulă.
Ordonanţa, fie ea simplă sau de urgenţă, este nulă de drept ori de câte ori este emisă în absenţa unei legi de abilitare legislativă ori în baza unei astfel de legi de abilitare dar în domenii care fac obiectul legii organice.
Şi cum art.73 alin.3 include în categoria de legi organice „organizarea şi desfăşurarea referendumului”, rezultă indubitabil ca referendumul nu poate face obiectul delegării legislative.

2. Orice analiză, orice dezbatere pe acest subiect trebuie pornită de la faptul că – şi aici nu este loc de nici un comentariu – din punct de vedere strict juridic, ordonanţele, inclusiv cele de urgenţă, au un caracter tranzitoriu, interimar. căci, spre deosebire de propunerile legislative, pentru care Constituţia nu obligă Parlamentul la adoptarea unei legi, supunerea ordonanţelor simple sau de urgenţă spre aprobare trebuie să se încheie cu o lege, tranşând interimatul, căci ele sunt deja în vigoare la momentul dezbaterii.
Să vedem cum stau, exact, lucrurile în cazul modificării prin ordonanţă de urgenţă (OUG nr.41/2012) – nesupusă aprobării Parlamentului spre a fi transformată într-o lege – a art.10 din Legea nr.3/2000.
În speţă, Curtea Constituţională a decis că: „Legea (Care „Lege”?!? Când şi în ce împrejurare a devenit „Lege” OUG nr.41/2012 ?!?) pentru modificarea art.10 din Legea nr.3/2000 privind organizarea şi desfăşurarea referendumului este constituţională în măsura în care asigură participarea la referendum a cel puţin jumătate plus unul din numărul persoanelor înscrise în listele electorale permanente”. Altfel spus, modificarea este neconstituţională, dar ea ar putea deveni constituţională „în măsura în care” este respectat art.5 alin.2 din Legea nr.3/2000, potrivit căruia „Referendumul este valabil dacă la acesta participă cel puţin jumătate plus unul din numărul persoanelor înscrise în listele electorale”, adică tocmai textul de la care Guvernul a derogat.
Mai întâi – abstracţie făcând de faptul că este inadmisibil a modifica o lege organică printr-o ordonanţă de urgenţă – în lipsa aprobării Parlamentului, efectele oricărei ordonanţe nu pot depăşi perioada sesiunii pentru care a fost depusă, iar aprecierea acestora, ca şi cum ar fi în vigoare şi după această perioadă, nu reprezintă altceva decât o suspendare a statului de drept. Apoi, când şi în ce împrejurare a fost supusă aprobării Parlamentului ordonanţa cu modificarea spre a deveni „Lege”? În fine, nu era mai logic ca instanţa constituţională să decidă explicit că modificarea textului în discuţie este neconstituţională?
 

miercuri, 10 iulie 2013

"Odiseea" răspunderii ministeriale - Partea a IV-a: Răspunderea penală a membrilor Guvernului

În ceea ce priveşte răspunderea membrilor Guvernului, Constituţia revizuită în anul 2003 statuează în art.109: „Guvernul răspunde politic numai în faţa Parlamentului pentru întreaga sa activitate” (alin.1); „Numai Camera Deputaţilor, Senatului şi Preşedintele României au dreptul să ceară urmărirea penală a membrilor Guvernului pentru faptele săvârşite în exerciţiul funcţiei lor. Dacă s-a cerut urmărirea penală, Preşedintele României poate dispune suspendarea acestora din funcţie. Trimiterea în judecată a unui membru al Guvernului atrage suspendarea lui din funcţie. Competenţa de judecată aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie” (alin.2); „Cazurile de răspundere şi pedepsele aplicabile membrilor Guvernului sunt reglementate printr-o lege privind responsabilitatea ministerială” (alin.3). O atare lege a fost adoptată abia în 1999, după ce a fost „moşită” vreo 8 ani. Este vorba de Legea nr. 115/1999 privind responsabilitatea ministerială, republicată de două ori, ultima oară în 2007. Intră sub incidenţa acestei legi, se precizează în art.7, faptele săvârşite de membrii Guvernului în exerciţiul funcţiei lor şi care, potrivit legii penale, constituie infracţiuni.
Clarificarea de principiu a răspunderii pe care o poartă miniştrii se impune de la sine, căci, să nu uităm, ministrul nu este decât un slujbaş al poporului, lipsit de privilegii. Asta în teorie, fiindcă în practică lucrurile stau un pic altfel, şi miniştrii continuă să-şi închipuie – cel puţin unii dintre ei – că sunt persoane sacrosancte, ce plutesc deasupra muritorilor de rând. Numai că legea fundamentală a ţării stabileşte în seama miniştrilor trei rânduri de răspunderi precis delimitate.
Prima dintre acestea este cea politică şi ea se materializează în întrebările şi interpelările ce le pot fi adresate în Parlament şi, în aceeaşi zonă, se înscrie şi faimoasa moţiune de cenzură cu care cât de cât am început să ne familiarizăm. Există apoi răspunderea civilă pentru daunele aduse cetăţenilor prin acte sau fapte contrare legilor în vigoare. În acest context, cetăţenii pot face uz de instituţia contenciosului administrativ. Am lăsat anume la urmă veritabilul măr al discordiei: răspunderea penală.
Argumentul că toate infracţiunile ce ar putea fi săvârşite de un ministru se găsesc în Codul penal şi că ar întruni elementele constitutive ale abuzului în serviciu constituie o nepermisă şi condamnabilă simplificare. Este clar că ministrul răspunde, ca orice cetăţean al României, de orice faptă incriminată în legea penală. Şi asta pentru bunul motiv că, potrivit Constituţiei, „nimeni nu este mai presus de lege” şi nici un fel de privilegii nu pot fi îngăduite. Ar fi absurd şi ridicol totodată să ne imaginăm că luarea de mită, traficul de influenţă, primirea de foloase necuvenite etc. ar putea rămâne nepedepsite.
Legea responsabilităţii ministeriale nu face decât să extindă aria incriminărilor, definind infracţiuni specifice acestei funcţii.
Potrivit art.8 din legea menţionată: „Constituie infracţiuni şi se pedepsesc cu închisoare de la 2 la 12 ani următoarele faptele săvârşite de membrii Guvernului în exerciţiul funcţiei lor: a) împiedicarea, prin ameninţare, violenţă, ori prin folosirea de mijloace frauduloase, a exercitării cu bună credinţă a drepturilor şi libertăţilor vreunui cetăţean; b) prezentarea, cu rea-credinţă, de date inexacte Parlamentului sau Preşedintelui României cu privire la activitatea Guvernului sau a unui minister, pentru a ascunde săvârşirea unor fapte de natură să aducă atingere intereselor statului” (alin.1). „Constituie, de asemenea, infracţiuni şi se pedepsesc cu închisoare de la 6 luni la 3 ani următoarele fapte săvârşite de către un membru al Guvernului: a) refuzul nejustificat de a prezenta Camerei Deputaţilor, Senatului sau comisiilor permanente ale acestora… informaţiile şi documentele cerute de acestea în cadrul activităţii de informare a Parlamentului de către membrii Guvernului, potrivit art.111 alin.1 din Constituţia României, republicată; b) emiterea de ordine normative sau instrucţiuni cu caracter discriminatoriu pe temei de rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, vârstă, sex sau orientare sexuală, apartenenţă politică, avere sau origine socială, de natură să aducă atingere drepturilor omului” (alin.2). „Tentativa faptelor prevăzute la alin.1 se pedepseşte” (alin.3).
Potrivit art.9 din aceeaşi lege: „În cazul săvârşirii de către membrii Guvernului a unor infracţiuni în exerciţiul funcţiei lor, altele decât cele prevăzute la art.8, se aplică pedeapsa prevăzută de legea penală pentru acele infracţiuni”.
Aşadar, ministrul nu se poate sub nici un motiv sustrage legii penale ordinare în cazul în care săvârşeşte infracţiuni prevăzute de Codul penal. Şi asta pentru că, potrivit Constituţiei, „nimeni nu este mai presus de lege” şi nici un fel de privilegii nu pot fi îngăduite. Ar fi absurd şi ridicol totodată să ne imaginăm că luarea de mită, traficul de influenţă, primirea de foloase necuvenite etc. ar putea rămâne nepedepsite. Legea responsabilităţii ministeriale nu face decât să extindă aria incriminărilor, definind infracţiuni specifice acestei funcţii.
În concluzie, legea specială (cea privind responsabilitatea ministerială) are menirea de a incrimina acele fapte penale ce pot fi săvârşite numai şi numai de un ministru în exerciţiul funcţiei sale. Pentru celelalte infracţiuni ce ar putea fi comise de un ministru în afara exerciţiului funcţiei sale, într-adevăr, este suficientă recurgerea la legea penală şi instanţele ordinare.

vineri, 5 iulie 2013

„Odiseea” răspunderii ministeriale - Partea a III-a: Răspunderea ministerială, un bluf juridic


Inevitabilul s-a produs. Săptămâna trecută, după îndelungi aşteptări, după atâtea şi atâtea promisiuni că răspunderea ministerială va deveni o realitate şi în România postdecembristă, după ce reprezentanţii societăţii civile au obosit făcând apelul pentru promovarea unei asemenea legi, „minunea” a avut loc. Numai că Legea privind responsabilitatea ministerială, supusă deunăzi discuţiilor Senatului, s-a dovedit a fi un „bluf juridic” de proporţii înspăimântătoare. O păcăleală fără nici o perdea. Praf aruncat în ochii juriştilor, ai sindicatelor, ai tuturor românilor care mai credeau încă în supremaţia legii fundamentale. Dar, degeaba spune Constituţia, dacă o amnezie cruntă i-a lovit pe iniţiatori, tocmai când să ceară legiferarea acestei necesare responsabilităţi.
Astfel că, neputincioşi şi aflaţi într-o gravă criză de imagine, s-au mulţumit să copieze conştiincios principiile, nu însă şi prescripţiile constituţionale, să-i pună titlul de Lege privind responsabilitatea ministerială şi să-şi frece liniştit mâinile că au mai scăpat de o belea, reuşind astfel să raporteze depăşirea planului legislativ.
Potrivit strămoşescului principiu „unde dai şi unde crapă” s-a cerut răspunderea ministerială şi ne-am ales cu imunitate ministerială.
„Nimeni nu este mai presus de lege”, zice Constituţia, nici şeful statului, nici Parlamentul, nici poliţistul, nici muncitorul, nici chiar miniştrii, iar dacă Preşedintele României este obligat să jure să respecte Constituţia şi legile ţării, pentru cetăţeanul de rând, iar citez, „Respectarea Constituţiei, a supremaţiei legii şi a legilor este obligatorie”.
Ei, bine, exact aceleaşi prevederi, exact această însuşire de principii constituţionale este reprodusă întocmai în legea recent votată.
Numai că, în bunul său obicei, iniţiatorul, domnul ministru al justiţiei, uită şi de această dată obligaţia ce are impusă în alineatul final al aceluiaşi text al legii fundamentale. Citez: „Cazurile de răspundere şi pedepsele aplicabile membrilor Guvernului sunt reglementate printr-o lege privind responsabilitatea ministerială”. Or, în proiectul domnului ministru nici vorbă de aşa ceva. Se pedalează în neştire pe răspunderea politică, uitându-se cu desăvârşire de cazurile de răspundere şi de pedepsele aplicabile membrilor Guvernului, într-un cuvânt, de responsabilitatea ministerială.
Permiteţi-mi, rogu-vă, să vă prezint comparativ prevederile concise ale Legii responsabilităţii ministeriale din 2 mai anul de graţie 1879, deci vechi de peste 120 de ani.
Art.1. - Toate dispoziţiunile legilor penale ordinare, relative la infracţiunile comise atât de funcţionarii publici în exerciţiul funcţiunilor lor, cât şi de particulari se aplică şi miniştrilor”. Atât şi nimic mai mult.
Art.2. - Afară de cazurile care intră în prevederile art. 1 se va pedepsi cu detenţiune prevăzută la codicele penal şi cu interdicţiune de până la 3 ani la maxim toată viaţa de a ocupa funcţiuni publice, ministrul:
a) care a semnat sau contrasemnat decrete sau va fi luat dispoziţiuni care violează un text expres al Constituţiei;
b) care prin violenţă sau fraudă ar împiedica sau ar încerca să împiedice liberul şi sincerul exerciţiu al dreptului electoral al cetăţenilor, chiar şi în cazul când, în asemenea fapte, ar fi obţinut aprobarea ulterioară a corpurilor legiuitoare”.
Art.3. - Se va pedepsi cu interdicţiunile de până la 3 ani sau până la maxim toată viaţa de a mai ocupa funcţii publice, ministrul care:
a) va fi semnat sau contrasemnat decrete sau va fi luat dispoziţiuni care violează un text expres sau a unei legi existente;
b) cu rea-credinţă şi în prejudiciul intereselor ţării amăgeşte reprezentaţiunea naţională asupra situaţiei afacerilor statului.”
„Art. 4. - Ministrul care, cu rea-credinţă, va fi cauzat o daună statului sau îl va fi expus la daune către particulari, va fi răspunzător civil către stat şi se va judeca conform dreptului român”.
Art.5. - Membrii unui cabinet sunt solidari răspunzători înaintea dispoziţiunilor penale ale acestei legi, atât pentru faptele săvârşite în comun, cât şi pentru acelea cărora le-au dat o susţinere intenţionat”.
Art.6. - Este complice al ministrului dat în judecată şi se pedepseşte, conform principiilor statornicite pentru complicitate în Codicele penal, funcţionarul care va fi executat ordinele sau orice dispoziţiuni al căror obiect nu era de resortul ministrului sau a cărui ilegalitate era evidentă”.
Iată, domnilor şi stimaţi colegi, în ce constă reala responsabilitate ministerială, iată ce au cerut sindicatele, iată ce am aşteptat cu toţii de la această mult clamată lege.
Luat la refec de liderii sindicali, „inventivul” iniţiator a şi lansat o nouă găselniţă. Citez: „Legea este, într-adevăr, proastă, deci să o promulge Preşedintele, că în maximul 30 de zile prezint eu Parlamentului completările necesare”.
Domnule ministru,
De ce a trebuit să urmăm această procedură total zăpăcificantă... acum, când nu prea este timp să ne jucăm de-a faţa ascunselea?
Îl întreb pe domnul ministru. Nu crede că ar fi mai productiv să eliminăm din textul citit al vechii legi arhaismele vremii şi să o reiterăm ca nouă? Până una-alta, nu termin această declaraţie politică mai înainte de a-i invita pe stimaţii colegi senatori din Senatul României să adere la iniţiativa mea de sesizare, în vederea constatării neconstituţionalităţii acestei legi, înainte de promulgarea ei, urmată imediat de un proiect de lege care poate fi discutat în maxim o şedinţă a Senatului, pentru a avea, într-adevăr, o lege a răspunderii ministeriale”.
(Monitorul Oficial nr. 72 din 11 mai 1999, Partea a II-a, Dezbateri parlamentare, Senatul, Sesiunea I Ordinară)

joi, 4 iulie 2013

„Odiseea” răspunderii ministeriale - Partea a II-a: Primul proiect al legii răspunderii ministeriale


Domnule preşedinte,
Stimaţi colegi,
Au mai fost multe discuţii pe Legea răspunderii ministeriale, eu mi-am început critica încă după primele alegeri a unui asemenea proiect de lege.
Eu o să vă propun în final să returnăm acest proiect legislativ, pentru a fi întocmit aşa cum se cuvine, potrivit Constituţiei României.
Există un text din Constituţia României, art. 16 alin.2, potrivit căruia „Nimeni nu este mai presus de lege”.
Probabil că au fost unii care au crezut că miniştrii sunt mai presus de lege. De aceea, legiuitorul constituant se grăbeşte în art. 109 să prevadă, şi daţi-mi voie să citez, răspunderea membrilor Guvernului:
„Guvernul răspunde politic numai în faţa Parlamentului pentru întreaga sa activitate. Fiecare membru al Guvernului răspunde politic solidar cu ceilalţi membri pentru activitatea Guvernului şi pentru actele acestuia (alin. 1).
Numai Camera Deputaţilor, Senatul şi Preşedintele României au dreptul să ceară urmărirea penală a membrilor Guvernului pentru faptele săvârşite în exerciţiul funcţiei lor. Dacă s-a cerut urmărirea penală, Preşedintele României poate dispune suspendarea acestora din funcţie. Trimiterea în judecată a unui membru al Guvernului atrage suspendarea lui din funcţie. Competenţa de judecată aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie” (alin. 2).
Aşa este. Iar proiectul reproduce cuvânt cu cuvânt textul constituţional, şi este bine.
Dar textul constituţional mai are un mic adaos.
Articolul 109 alineat 3:
„Cazurile de răspundere şi pedepsele aplicabile membrilor Guvernului sunt reglementate printr-o lege privind responsabilitatea ministerială”.
Păi legea asta ce face? Îmi povesteşte mie că, dacă ministrul săvârşeşte un viol, vezi Doamne, să fie viol ministerial, să am grijă. Eroare! Ministrul răspunde ca orice cetăţean al României de orice faptă înscrisă în Codul penal. Scurt. Nu era nevoie să-mi facă mie trimiterea la Codul penal. Altceva avem nevoie în Legea răspunderii ministeriale. Aveam nevoie să fie incriminate nişte fapte care nu pot fi comise decât de un ministru, pe care cetăţeanul de rând nu le poate face fiindcă nu este ministru. Iar aceste fapte erau expres incriminate în Legea din 1879. De pildă, în legătură cu exprimarea votului, împiedicarea cetăţeanului să-şi exprime votul, ce ministru avea îndatorirea să emită până la data aceasta cărţi de alegător şi nu a făcut-o, acela răspunde, tocmai în calitatea sa de ministru.
Deci, această lege, dacă vreţi să o votăm astăzi, o votăm pe loc, eu o votez de la un capăt la altul, dar nu spune nimic. Votăm textul constituţional, noi nu aducem nimic nou astăzi, noi instituim astăzi ceva nepermis, instituim „imunitatea ministerială”!
Domnilor, eu spun să luăm în discuţie proiectul, chiar dacă au trecut 9 ani... Este adevărat, Constituţia obligă ca legea să apară în 6 luni. Nu a apărut, dar la 9 ani mai daţi două săptămâni, să fie refăcut aşa cum trebuie acest proiect de act normativ.
Mulţumesc.
(Monitorul Oficial nr. 69 din 5 mai 1999, Partea a II-a, Dezbateri parlamentare, Senatul, Sesiunea I Ordinară)

miercuri, 3 iulie 2013

„Odiseea” răspunderii ministeriale - Partea I: Legea responsabilităţii ministeriale


"Responsabilitatea ministerială este considerată, încă din secolul trecut, una din bazele sistemului nostru constituţional. O întâlnim, mai întâi în Regulamentul organic (1831), în Proclamaţia din martie 1848 a Partidei naţionale din Moldova şi Muntenia şi în Proiectul de Constituţie a Principatelor Unite ale României din 1859. Principiul responsabilităţii ministeriale mai este, apoi, proclamat de Constituţia din 1866, ca şi de Constituţia din 1923, care mai stabileşte că „Legea responsabilităţii ministeriale determină cazurile de răspundere şi pedepsele miniştrilor”, fiind evident că acest text s-a pus de acord cu prevederile Legii responsabilităţii ministeriale din 1879, care cuprinde infracţiunile speciale grupate în „crime” şi „delicte”, precum şi pedepsele ce se aplică după gravitatea lor. Constituţia adoptată în noiembrie 1991 cuprinde, şi ea, un alineat potrivit căruia „cazurile de răspundere şi pedepsele aplicabile membrilor Guvernului sunt reglementate (subl. ns.) printr-o lege privind respon­sabilitatea ministerială”.
Cum suntem siguri că se va „inter­preta”, ca de obicei, că este vorba de o banală „deficienţă de redactare”, nu ne mai obosim să demonstrăm că şi actuala Constituţie face trimitere la aceeaşi Lege asupra responsa­bilităţii ministeriale din 1879, în vigoare şi înainte, şi după 23 decembrie 1989... Aşa stând lucrurile, suntem îndreptăţiţi să ne întrebăm ce se întâmplă cu faimoasa răspundere ministerială, în absenţa legii cu pricina? Este, oare „vidul legislativ” apt să creeze un soi de imunitate ministerială? Altfel spus, în absenţa acestei legi, poate sau nu fi tras la răspundere penală un membru al guvernului?
Se fac auzite în această privinţă două opinii: una potrivit căreia miniştrii nu pot fi traşi la răspundere penală în lipsa acestei legi, indiferent de exerciţiul funcţiei; cealaltă opinie – la care ne raliem – este că ministrul nu se poate sub nici un motiv sustrage legii penale ordinare, în cazul în care săvârşeşte infracţiuni prevăzute de Codul penal.
Potrivit Constituţiei, la cererea Camerei Deputaţilor, a Senatului sau a preşedintelui ţării, poate fi declanşată urmărirea penală pentru faptele săvârşite de membrii Guvernului în exerciţiul funcţiei lor. Rezultă deci, per a contrario, că cele săvârşite în afara funcţiei urmează, fără nici o excepţie, procedura dreptului comun. Şi asta pentru bunul motiv că, potrivit aceleaşi Constituţii, „nimeni nu este mai presus de lege” şi nici un fel de privilegiu nu poate fi îngăduit. Ar fi absurd şi ridicol totodată să ne imaginăm că luarea de mită, traficul de influenţă, primirea de foloase necuvenite etc. ar putea rămâne nepedepsite. Altfel spus – cum limpede se exprimă Proiectul de Constituţie din 1859 – „pentru delictele şi crimele care nu derivă din aceste funcţiuni, ca şi în procesele civile, ei vor fi judecaţi după legile şi formele după care se judecă toţi românii”.
În ce priveşte răspunderea penală a miniştrilor pentru faptele săvârşite în exerciţiul funcţiei lor, există însă în Constituţie un alineat potrivit căruia infracţiunile de care se fac vinovaţi aceştia şi sancţiunile aplicabile trebuie să facă obiectul unei legi organice. Au trecut doi ani şi jumătate de la intrarea în vigoare a Constituţiei şi legea la care se referă nu a fost încă adoptată, motiv pentru care miniştrii sunt convinşi – cel puţin unii dintre ei – că sunt persoane sacrosancte, ce plutesc deasupra muritorilor de rând. De fapt Legea responsabilităţii ministeriale nu ar face decât să extindă aria incriminărilor, definind infracţiuni specifice acestei funcţii.
În ce anume ar consta aceste infracţiuni specifice? Răspunsul îl aflăm în legislaţia românească dinaintea primului război mondial şi anume în LEGEA ASUPRA RESPONSABILITĂŢII MINISTERIALE din 1879 care, aşa cum spuneam nu a fost abrogată de nici una din constituţiile elaborate sub dictatura comunistă – cea din 1948, cea din 1952 (modificată de 10 ori), cea din 1965 (modificată de 4 ori) – şi care nu stabilesc nici o răspundere ministerială, nici legală (penală şi civilă) şi nici politică (sau extralegală). Iată câteva din faptele care, în afara privaţiunii de libertate, atrăgeau şi interdicţia de a mai ocupa funcţii publice: semnarea de dispoziţiuni prin care se violează un text expres al Constituţiei; împiedicarea sau numai încercarea de a împiedica prin violenţă sau prin fraudă liberul şi sincerul exerciţiu al dreptului de vot al cetăţenilor; amăgirea cu rea-credinţă şi în prejudiciul intereselor ţării, a Reprezentanţei naţionale, privitor la situaţia afacerilor Statului; trimiterea în dezbaterea Parlamentului a unui proiect de lege anticonstituţional sau ilegal. Este limpede că asemenea infracţiuni nu-şi pot găsi locul în Codul penal şi tocmai de aceea este necesară o lege specială în această materie.
În concluzie, chiar dacă legea responsabilităţii ministe­riale va fi tergiversată o vreme, răspunderea penală a miniştrilor se cere a fi riguros pusă în discuţie şi soluţionată conform legilor existente, sub nici un motiv neputând fi arbitrar creată o aşa-zisă imunitate ministerială."
(Cronica Română – 16 iunie 1994)