marți, 29 martie 2016

Prezumţia de cunoaştere a legii penale


Potrivit art. 51 din Codul penal, Necunoaşterea sau cunoaşterea greşită a legii penale nu înlătură caracterul penal al faptei”.
Acest text instituie prezumţia de cunoaştere a legii penale de către orice persoană şi înlătură pentru infractor posibilitatea de a se pune la adăpost de sancţiune  prin invocarea necunoaşterii sau cunoaşterii greşite a legii penale.
Dar, referindu-se la necunoaştere sau la cunoaştere greşită, textul ne introduce în domeniul funcţiei intelective a psihicului uman. Este de la sine înţeles că, pentru a suporta o sancţiune penală, este necesar ca persoana care săvârşeşte o anumită faptă să ştie că această faptă este prevăzută de lege ca infracţiune şi că deci atrage o pedeapsă.
Cunoaşterea legii penale se integrează în poziţia psihică a făptuitorului, fiind prezumată. Este vorba de o prezumţie, juris et de jure, care nu admite proba contrară.
Potrivit acestei prezumţii, se consideră că făptuitorul cunoaşte dispoziţiile legii penale şi îşi dă seama că fapta sa se încadrează în aceste dispoziţii.
Desigur, s-ar putea obiecta că realitatea contrazice această edictare prezumtivă. Căci, în realitate, câte persoane cunosc textele Codului penal şi câte dintre acestea au pregătirea necesară pentru a putea confrunta aceste texte cu faptele pe care au intenţia să le săvârşească sau le-au săvârşit?
Vom observa că există un spirit colectiv, o unitate de gândire socială care face ca fiecare membru al societăţii să intuiască caracterul nociv-primejdios sau vătămător al faptelor sale. Fiecare îşi dă seama cu destulă clarviziune de ceea ce, în acţiunile sale, poate crea o suferinţă unui alt membru al societăţii, de ceea ce poate aduce daune în averea cuiva, de faptele care înveninează raporturile dintre oameni, de tot ceea ce săvârşit în taină, şi cu teama de a nu fi surprins, reprezintă manifestări de incorectitudine comportamentală şi de ostilitate socială. Fiecare individ are cunoştinţa integrală a răului pe care îl poate produce fapta sa vătămătoare şi, dacă totuşi îşi ia riscul de a o săvârşi, o face cu ştiinţa că o asemenea faptă este pasibilă de pedeapsă, dar cu speranţa că el va scăpa nepedepsit.
Această conştiinţă a caracterului malefic pe care îl are fapta proiectată şi a pedepsei pe care o poate atrage săvârşirea ei stă, credem, la baza prezumţiei de cunoaştere a legii penale.
Fiind presupus că inculpatul cunoaşte toate elementele de natură a imprima faptei sale caracter ilicit, această cunoaştere nu mai face obiectul preocupării organelor judiciare. Caracterul nociv al rezultatului produs prin fapta săvârşită, vătămarea pe care o implică şi atingerea adusă valorii sociale ocrotită prin incriminare sunt implicate în dispoziţiile textului penal a cărei cunoaştere de către făptuitor este prezumată.

sâmbătă, 26 martie 2016

Prescripția răspunderii penale în cazul infracțiunilor progresive



În literatura juridică, instituţia prescripţiei răspunderii penale a fost justificată prin variate consideraţii de ordin social şi juridic. Astfel, prescripţia ar avea rostul să pună capăt nesiguranţei ce rezultă din conflictele nerezolvate pe care le generează încălcarea normelor de drept penal. De asemenea, că datorită scurgerii unui lung interval de timp, în care organele judiciare nu au acţionat, probele de vinovăţie sau de nevinovăţie s-au pierdut sau denaturat, aşa încât există pericolului condamnării unor persoane nevinovate.
Pentru ca prescripţia răspunderii penale să opereze – spre deosebire de prescripţia executării pedepsei – nu se cere îndeplinirea nici unei condiţii active, cum ar fi buna conduită a infractorului, repararea pagubelor cauzate prin infracţiune etc., ci numai a unei condiţii pasive, constând în trecerea unui anumit termen de la data săvârşirii infracţiunii.
Termenele de prescripţie a răspunderii penale – fixate în art.154 alin.1 C.pen. în raport cu gravitatea infracţiunii, mai precis cu limitele legale ale pedepselor – se socotesc de la data săvârşirii infracţiunii”.
În cazul infracţiunilor instantanee – care se caracterizează prin aceea că se consumă în momentul săvârşirii lor, executarea luând sfârşit în momentul îndeplinirii cerinţelor legale pentru existenţa lor – problema determinării datei de la care se socoteşte termenul de prescripţie nu prezintă nici o dificultate; această dată este aceea a realizării integrale a conţinutului infracţiunii. Astfel, infracţiunea de furt se consumă în momentul în care lucrul este luat pe nedrept din posesia sau detenţia altei persoane, în scop de însuşire; realizându-se trăsăturile esenţiale ale infracţiunii termenul de prescripţie va începe să curgă din acest moment.
Rezolvarea problemei prezintă însă unele particularităţi în cazul infracţiunilor caracterizate printr-o anumită prelungire necesară a acţiunii/inacţiunii constitutive sau printr-o amplificare în timp a urmărilor vătămătoare ale faptei; ne referim la infracţiunile continue, continuate şi progresive.
În cazul infracţiunilor continue – arată art.154 alin.2 C.pen. – termenul curge de la data încetării acţiunii sau inacţiunii...”; infracţiunea continuă este, după cum se ştie, fapta penală pentru a cărei consumare este necesară o anumită prelungire în timp a acţiunii sau inacţiunii constitutive.
În ceea ce priveşte infracţiunile continuate – care, aşa cum arată art.35 alin.1 C.pen., constau în săvârşirea, la diferite intervale de timp, dar în realizarea aceleiaşi rezoluţii şi împotriva aceluiaşi subiect pasiv, acţiuni sau inacţiuni care prezintă, fiecare în parte, conţinutul aceleiaşi infracţiuni – art.154 alin.2 C.pen. prevede că termenul de prescripţie curge „de la data săvârşirii ultimei acţiuni sau inacţiuni”.
În ceea ce priveşte infracţiunile progresiveadică acele infracţiuni care, după ce au ajuns la o formă incriminată, fie îşi amplifică urmarea vătămătoare, fie generează noi asemenea urmări – termenul de prescripţie a răspunderii penale  curge de la data la care fapta a produs ultima urmare susceptibilă de a-i determina caracterizarea juridică. De pildă, în cazul infracţiunii de loviri cauzatoare de moarte – care, potrivit art.195 C.pen., ajung la forma incriminată „dacă vreuna dintre faptele prevăzute in art.193 şi art.194 a avut ca urmare moartea victimei” – termenul de prescripţie nu se socoteşte de la data vătămării integrităţii corporale a victimei, ci de la data încetării din viaţă a acesteia, care uneori poate fi mult ulterioară. Tot astfel, în cazul infracţiunii de omisiune a sesizării (art.267 C.pen.), termenul de prescripţie curge de la data la care fapta a produs ultima urmare susceptibilă de a-i determina caracterizarea juridică.
Prin urmare, în cazul infracţiunilor progresive, până la pronunţarea unei hotărâri definitive şi irevocabile, cursul prescripţiei răspunderii penale este suspendat.
În acest sens, potrivit art.156 C.pen., „cursul termenului prescripţiei răspunderii penale este suspendat pe timpul cât o dispoziţie legală sau o împrejurare de neprevăzut ori de neînlăturat împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale sau continuarea procesului penal”.
Aşadar, în cazul infracţiunii progresive de omisiune a sesizării, cursul termenului prescripţiei răspunderii penale este suspendat, în primul rând, „pe timpul cât o dispoziţie legală împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale”. Iar aceste dispoziţii legale sunt reprezentate de prevederile procedurale, dar şi de drept material ale  OUG nr.24/2008 care condiţionează reţinerea calităţii de lucrător (sau, după caz, colaborator) al Securităţii de parcurgerea procedurii impuse de art.15-12 din acest act normativ precum şi de existenţa unor condiţii prevăzute de art.2 lit. a) sau b) din acelaşi act normativ.
 În concluzie, este evident că, potrivit OUG nr.24/2008, calitatea de lucrător (sau, după caz colaborator) al Securităţii se stabileşte numai de către instanţa de judecată competentă şi numai după parcurgerea procedurii expres prevăzute de legiuitor.

joi, 24 martie 2016

DIRECTOR INTERIMAR LA TVR

    Cum lipsa de cvorum a ședinței de ieri a Parlamentului pe tema desemnării șefului TVR risca să ducă la un  blocaj, președintele Camerei Deputaților, Valeriu Zgonea, l-a contactat pe premierul Dacian Cioloș pentru a-i solicita să inițieze o ordonanță de urgență în vederea numirii unui director interimar al TVR, operațiune juridică ce urma să fie realizată de membrii Birourilor permanente reunite ale celor două Camere. Pe bună dreptate, premierul a refuzat să dea curs acestei solicitări.
    Presupun că domnul Valeriu Zgonea a avut în vedere modificarea art.20 alin.7 din Legea nr.41/1994 privind organizarea şi funcţionarea Societăţii Române de Radiodifuziune şi Societăţii Române de Televiziune, astfel cum a fost modificată şi completată prin Legea nr. 124/1998, potrivit căruia „Preşedintele Consiliului de administraţie al Societăţii Române de Radiodifuziune, respectiv al Societăţii Române de Televiziune, se numeşte de către Parlament, în şedinţă comună, dintre membrii titulari ai consiliilor, la propunerea comisiilor permanente de specialitate, cu respectarea procedurilor de audiere şi de vot prevăzute în acest articol. În vederea propunerii, comisiile permanente de specialitate vor examina cu prioritate, în termen de 7 zile, candidatul recomandat de către membrii titulari ai consiliilor de administraţie. Audierea candidatului se face de către comisii, în prezenţa membrilor consiliului de administraţie respectiv”.
    Este limpede că birourile permanente ale celor două Camere nu au nici o competenţă în ceea ce priveşte numirea preşedintelui Consiliului de administraţie al TVR.
    Este adevărat că, potrivit art.21 alin.3 din aceeaşi lege, „Comisiile permanente de specialitate, reunite, ale celor două Camere pot propune, cu votul majorităţii membrilor plenului Parlamentului, demiterea oricărui membru al consiliului de administraţie, a cărui activitate este necorespunzătoare. Parlamentul decide prin votul majorităţii. Locul devenit vacant în acest mod sau din orice alt motiv se ocupă de către supleantul titularului”.
    În cazul în care „din diferite motive, nu există nici consiliu de administraţie, nici preşedinte legal numit, Parlamentul, la propunerea comisiilor permanente de specialitate, numeşte un director interimar cu mandat bine definit”.
    Este limpede că birourile permanente ale celor două Camere nu au nici o competenţă nici sub acest din urmă aspect.
    În fine, este bine să nu se uite că Legea nr.41/1994 privind organizarea şi funcţionarea Societăţii Române de Radiodifuziune şi Societăţii Române de Televiziune, modificată, este lege organică. Or, zice Constituţia României, Guvernul nu poate emite ordonanţe, fie ele simple sau de urgenţă, în domenii care fac obiectul legilor organice (art.115 alin.1).

miercuri, 23 martie 2016

„Suveica” ministerială şi delegarea la delegare


Îmi permit să supun atenţiei dumneavoastră o problemă ce interesează raporturile Parlamentului cu Guvernul, şi anume nivelul reprezentării Executivului:
-         cu ocazia dezbaterii proiectelor şi a propunerilor sale legislative;
-         cu prilejul răspunsurilor date la întrebări şi interpelări.
Rezultă că, potrivit art.102 (3), 111 (2) şi 112 (1) din Constituţie, precum şi art.97 (1) şi 160 (1) din Regulamentul Senatului, în ambele situaţii este obligatoriu ca Guvernul să fie reprezentat printr-un membru al său, adică de unul din cei 25 de miniştri validaţi de Parlament sau de unul din cei 58 secretari de stat.
Potrivit Constituţiei României, revizuită, „Guvernul este alcătuit din prim-ministru, miniştri şi alţi membrii stabiliţi prin lege organică” (art.102 alin.3); „Membrii Guvernului au acces la lucrările Parlamentului. Dacă li se solicită prezenţa – în cazul în care iniţierea legislativă implică modificarea prevederilor bugetului de stat sau a bugetului asigurărilor sociale de stat, n.n. – participarea lor este obligatorie” (art.111 alin.2). Conform Regulamentului Senatului, dezbaterea generală a proiectului de lege începe cu prezentarea, de către iniţiator sau, după caz, de către reprezentantul acestuia, a motivelor care au condus la promovarea proiectului. „Guvernul este reprezentat în mod obligatoriu de un membru al său sau de un secretar de stat” (art.97 alin.1).
Potrivit Constituţiei României, „Guvernul şi fiecare dintre membrii săi au obligaţia să răspundă la întrebările sau la interpelările formulate de deputaţi sau de senatori, în condiţiile prevăzute de regulamentele celor două Camere ale Parlamentului” (art.112 alin.1). Conform Regulamentului Senatului, senatorii pot adresa întrebări Guvernului, miniştrilor sau altor conducători ai organelor administraţiei publice „şi au dreptul să ceară ca răspunsul să le fie dat oral în plenul Senatului sau în scris” (art.160 alin.1).
Din păcate, aceste norme constituţionale sunt deseori ignorate. Se admite tacit prezenţa la masa iniţiatorului a diverşi secretari de stat – deşi, în cazul în care iniţierea legislativă implică modificarea prevederilor bugetului de stat sau de a bugetului asigurărilor sociale de stat, este obligatorie participarea unui ministru ca reprezentant al Guvernului – a diverşi directori generali sau a altor persoane care, în mod vădit, nu au calitatea de membru al Guvernului.
Se consfinţeşte astfel posibilitatea delegării răspunderii politice în sistem suveică, de la Guvern la ministru, ceea ce nu este corect, şi de la ministru la subordonaţii acestuia, deci delegare la delegare, ceea ce este şi incorect şi ilegal.
Aceeaşi situaţie o întâlnim frecvent şi la răspunsurile ce se dau întrebărilor, interpelărilor senatorilor şi deputaţilor, de asemenea, prin te miri ce interpuşi.
Fac abstracţie de calitatea răspunsurilor. Întreb deci dacă este cazul ca senatorii şi deputaţii să continue să închidă ochii asupra acestor practici neconstituţionale?

luni, 21 martie 2016

Libertatea de conştiinţă şi de expresie a parlamentarilor


Discuţiile interminabile purtate şi în prezent în Parlamentul României au drept sursă redactarea defectuoasă a articolului 72 din Constituţia României, revizuită în 2003 – constând în comasarea alineatelor (1), (2) şi (3) în cadrul aceluiaşi articol titrat „Imunitatea parlamentară” – care a dat naştere ideii greşite că parlamentarii s-ar bucura de o  imunitate generală şi absolută, în virtutea căreia deputatul sau senatorul nu poate deveni niciodată subiect de drept penal oricare ar fi faptul ilicit comis şi oricare ar fi circumstanţele sale.
Pentru a afla ce înseamnă cu adevărat imunitatea parlamentară, nu este necesar decât să citim cum se cuvine textul constituţional în discuţie, admitând cu toată onestitatea că art.72 alin.(1) tratează imunitatea parlamentară, în vreme ce art.72 alin.(2) şi (3) soluţionează chestiunea garanţiilor procesuale ale libertăţii individuale a parlamentarului.
Art.72 alin.(1) – potrivit căruia „Deputaţii şi senatorii nu pot fi traşi la răspundere juridică pentru voturile sau opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului” – defineşte cum nu se poate mai bine imunitatea parlamentară.
Nu trebuie să fii expert în materie pentru a înţelege că acest text constituţional reprezintă esenţa imunităţii parlamentare, care trebuie să apere, nu persoana, ci calitatea parlamentarului de reprezentant al poporului.  Deci, imunitatea nu poate funcţiona ca o „umbrelă” sau, dacă vreţi, ca o pavăză împotriva legii penale. Căci, nu s-a dorit sustragerea parlamentarului de la rigorile legii, ci doar deplina libertate a opiniei politice, subliniez din nou, a opiniei politice, fără teama că cineva ar avea posibilitatea să îl supună la presiuni ori împotriva sa să se comită abuzuri.
Din păcate, acest înţeles s-a extrapolat şi, indiferent de delictul de care se face vinovat, întâlnim cazuri când parlamentarul respectiv se grăbeşte să fluture, zor nevoie mare, steagul imunităţii.
Imunitatea consacrată în art.72 alin.(1), purtând asupra acelor fapte ilicite rezultând din exprimarea voturilor sau opţiunilor politice în cursul exercitării mandatului (calomnie, insultă, ultraj) are ca efect înlăturarea de plano a oricărei urmăriri şi operează automat, în sensul că nu trebuie să intervină nici un fel de constatare judiciară pentru existenţa ei. Ea există, pur şi simplu, însă, repet, imunitatea nu se aplică decât în sfera politică şi garantează numai libertatea de conştiinţă şi de expresie a parlamentarului. Atât şi nimic mai mult!
Într-un cuvânt, imunitatea nu conferă parlamentarului privilegii absurde în raport cu cerinţele legii penale. Ea nu-l protejează pe parlamentar decât în ceea ce priveşte faptele ilicite care rezultă din voturile şi  opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului ce i-a fost dat (încredinţat) în mod democratic de către alegători. Nici senatorul ori deputatul, nici Camera din care el face parte nu pot renunţa sau încuviinţa renunţarea la această imunitate, fiindcă ea este dictată de un interes public şi, deci, este de ordine publică.
Aşadar, imunitatea parlamentară prevăzută la art.72 alin.(1) din Constituţie reprezintă o garanţie a exercitării mandatului, iar nu un privilegiu acordat parlamentarului ori o cauză de exonerare de răspundere penală. Iată de ce imunitatea nu poate fi „ridicată” printr-o hotărâre a Camerei din care face parte deputatul sau senatorul. Aceasta pentru simplul fapt că imunitatea nu-i aparţine parlamentarului, ci îi este dată în baza calităţii lui de reprezentant al poporului. Cei care l-au ales trebuie să aibă garanţia că parlamentarul le va reprezenta interesele chiar dacă, în vâltoarea unor declaraţii politice, mai strecoară şi câte o insultă sau calomnie.

joi, 17 martie 2016

Parlamentarul în procesul penal


            Constituţia revizuită în anul 2003, în articolul 72 alin.2, în prima sa parte, precizează că: Deputaţii şi senatorii pot fi urmăriţi şi trimişi în judecată penală pentru fapte care nu au legătură cu voturile sau cu opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului…”. În partea finală a aceluiaşi articol, legiuitorul constituant adaugă: „…dar nu pot fi percheziţionaţi, reţinuţi sau arestaţi fără încuviinţarea Camerei din care fac parte, după ascultarea lor”.
Această din urmă adăugire, pe care unii „părerologi” s-au grăbit să o califice ca fiind o „prelungire” a instituţiei imunităţii, nu are nici în clin nici în mânecă cu imunitatea parlamentară consacrată în art.72 alin.1 din Constituţie. 
            Nu ne rămâne decât să citim cum se cuvine textul în discuţie (art.72 alin.2), admiţând cu toată onestitatea că: în prima sa parte, legiuitorul constituant nu face decât să precizeze că nu este înlăturată incidenţa legii penale pentru faptele străine exercitării mandatului, deputatul şi senatorul urmând să răspundă penal ca oricare alt cetăţean, în vreme ce, în partea finală, reglementează garanţiile procesuale ale libertăţilor fundamentale consacrate de Constituţie şi de care beneficiază orice cetăţean.
Măsura arestării preventive are o natură procesuală şi, deşi se realizează o încălcare a dreptului fundamental al persoanei la liberate, totuşi este admisă în scopul de a împiedica pe învinuit sau inculpat de a săvârşi o altă infracţiune, de a se sustrage de la urmărire, judecată sau de a zădărnici aflarea adevărului.
Potrivit art. 23 din Constituţie: „Libertatea individuală şi siguranţa persoanei sunt inviolabile (alin.1); „Percheziţionarea, reţinerea sau arestarea unei persoane sunt permise numai în cazurile şi cu procedura prevăzută de lege” (alin.2); „Arestarea preventivă se dispune de judecător şi numai în cursul procesului penal (alin.4).
            Astfel, în scopul prevăzut de art.148 alin.1 şi 143 din Codul de procedură penală, reţinerea unei persoane se poate dispune pe o durată de cel mult 24 de ore, după începerea urmăririi penale împotriva sa. Atunci când organul de cercetare penală consideră că este necesar a lua măsura arestării preventive a celui pe care l-a reţinut, întocmeşte şi înaintează procurorului, în primele zece ore de la reţinerea învinuitului referatul prevăzut de art.144 alin.3 din acelaşi cod. Dacă apreciază că se impune arestarea, procurorul va întocmi propunerea şi o va înainta judecătorului împreună cu dosarul cauzei, astfel încât acesta să poată fixa ora şi data soluţionării în interiorul 24 ore de la reţinere. În situaţia în care preşedintele instanţei ori judecătorul delegat au nevoie să studieze dosarul (poate fi voluminos) un interval de timp care ar putea depăşi durata reţinerii învinuitului, data şi ora soluţionării propunerii vor fi fixate în mod corespunzător.
Din cele ce preced rezultă că art.72 alin.2 din Constituţie (care se referă la fapte străine exercitării mandatului) nu face decât să reglementeze garanţiile procesuale ale libertăţii individuale a parlamentarilor. Aceste garanţii, cum arătam, sunt prevăzute de legea de procedură penală în considerarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale consacrate de Constituţie, de care beneficiază orice cetăţean. Scopul acestor garanţii este de a nu priva un parlamentar de posibilitatea de a-şi exercita funcţia ca urmare a unor urmăriri represive sau abuzive, inspirate din presupuse motive politice.
Este deci limpede că „protecţia” la care se referă art.72 alin.2 din Constituţia României sub forma garanţiilor procedurale ale libertăţii individuale nu constă în aceea că deputatul sau senatorul să nu poată fi urmărit, privat de libertate, percheziţionat sau trimis în judecată, ci în aceea că nu poate fi pus în aceste situaţii fără „încuviinţarea” Camerei din care face parte.
În concepţia iniţiatorilor modificării Regulamentului Camerelor, respectiva „încunoştinţare” ar trebui însoţită de „probe sau indicii temeinice că s-a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală (art.143), sarcină ce revine judecătorului. Cu alte cuvinte, Comisia de imunităţi nu l-ar da pe mâna Parchetului pe deputatul sau senatorul învinuit sau inculpat, citez: „decât după ce-l judecă pe baza dovezilor”. Greşit! Căci aceasta ar însemna că respectiva comisie parlamentară se substituie astfel justiţiei, ceea ce reprezintă o grosolană încălcare a principiului separaţiei puterilor în stat.
Iată de ce consider că respectiva „încunoştinţare” nu trebuie însoţită de probe sau indicii că a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală (art.143), ci de probe relevante, puse la dispoziţie de Parchet: că există date că învinuitul sau inculpatul va încerca să fugă sau se sustragă în orice mod de la urmărire penală sau de la judecată; că a încălcat, cu rea-credinţă, măsura obligării de a nu părăsi localitatea sau ţara; că încearcă să zădărnicească în mod direct sau indirect aflarea adevărului prin influenţarea unei părţi, a unui martor sau expert ori prin distrugerea, alterarea sau sustragerea mijloacelor materiale de probă. Dacă există vreunul din cazurile de art.148 din Codul de procedură penală, Camera din care face parte parlamentarul va „încuviinţa” reţinerea sau arestarea preventivă a acestuia.
Iar precizarea – în concepţia iniţiatorilor modificării Regulamentului Camerelor – potrivit căreia, în ipoteza în care Camera sesizată constată că nu există temei pentru reţinere, „va dispune revocarea acestei măsuri”, contravine flagrant prevederilor art.23 din Constituție potrivit căruia „Percheziţionarea, reţinerea sau arestarea unei persoane sunt premise numai în cazurile şi cu procedura prevăzute de lege”, adică numai în cazurile şi procedura prevăzute de legea penală. 

miercuri, 16 martie 2016

O ţară plină de demnitari


Din datele statistice postate deunăzi prin presa online reiese că, în vreme ce România, cu o populaţie de 19 milioane locuitori are 25 miniştri, 8 secretari de stat şi 588 de parlamentari (unul la 32.000), Germania, cu o populaţie de 82 milioane de locuitori, are numai 8 miniştri şi 611 parlamentari (unul la 134.000). S-ar putea obiecta că şi Franţa are 25 miniştri, 9 secretari de stat şi 925 parlamentari. Numai că Franţa are 64 milioane locuitori, iar norma de reprezentare pentru Parlament este unul la 72.000 locuitori.
Zilele trecute mi s-a pus o întrebare căreia, vă mărturisesc, nu am ştiut să-i răspund. Întrebarea suna simplu: „Pentru ce o ţară precum România, cu un buget vai de mama lui, îşi permite luxul, sau, dacă vreţi, extravaganţa, de a avea numai puţin de 33 miniştrii? 25 de membri ai Guvernului plus 8 secretari de stat?” Mi s-a atras chiar atenţia că în acest total nu sunt incluse funcţiile din diverse instituţii ale statului asimilate cu cele de ministru sau secretar de stat. Dacă ar fi să le adăugăm, sărim bine de 100 de miniştri. Şi, dacă vă solicit ajutorul să dau un răspuns cât de cât credibil interlocutorului meu, abuzez până la capăt de bunăvoinţa dumneavoastră şi spuneţi-mi, rogu-vă, cam pe unde ar trebui să bată remanierea? Pe la periferiile puterii sau vorba lui nenea Iancu: „Ori toţi să muriţi, ori toţi să trăim”.
Din dilema asta se pare că nu putem ieşi, afară poate doar de cazul dacă recunoaştem că „peştele de la cap se împute, dar de la coadă se rade”. Dacă, între timp, aţi găsit răspuns la întrebarea mea, cred că ar fi bine să transmitem primului-ministru observaţia de bun-simţ că, pentru o ţară săracă, 33 miniştri şi 588 de parlamentari înseamnă indiscutabil o povară de nesuportat, nu numai sub aspectul cheltuielilor pe care le antrenează aceştia, dar şi sub acela al proliferării unui sufocante birocraţii.

marți, 15 martie 2016

Modificarea modificărilor


Pornind de la faptul că ne despart doar câteva luni de data alegerilor locale şi apoi parlamentare, am gândit că este util ca cetăţenii români cu drept de vot, inclusiv cei cu domiciliul sau reşedinţa în străinătate, să ia cunoştinţă de datele şi informaţiile conţinute „în Registrul electoral naţional” (care) sunt destinate proceselor electorale şi care urmau a se aplica „începând cu alegerile parlamentare din anul 2012” (art.24 alin.1 coroborat cu art.73 alin.1 din Legea nr.35/2008, cu modificările şi completările efectuate prin actele normative emise până la 30 mai 2012).
Reamintesc că datele şi informaţiile conţinute în Registrul electoral, care urmau a se aplica cu începere de la data de 30 mai 2012, au fost vehement contestate cu prilejul referendumului naţional din 29 iulie 2012.
M-am întrebat dacă aceasta s-a datorat refuzului domnului Ioan Rus de a modifica numărul de 18.292.514 persoane cu drept de vot, comunicate în 24 iulie de oficialii Ministerului Administraţiei şi Internelor, deci anterior referendumului naţional din 29 iulie 2012? Or „scrupulozităţii” Curţii Constituţionale care a cerut Guvernului să-i transmită până la 31 august 2012 listele electorale permanente actualizate, în baza cărora urma să se desfăşoare referendumul din 29 iulie 2012? S-a dovedit până la urmă că motivul real al contestării datelor şi informaţiilor „destinate exclusiv proceselor electorale” s-a datorat exclusiv inexistenţei la acea dată a Registrului electoral (care, potrivit obligației statornicite de lege în art.22 alin.3, se „întocmeşte, păstrează şi actualizează în permanenţă, până la data de 31 martie a fiecărui an” de către Autoritatea Electorală Permanentă).
Ulterior însă, Guvernul se orientează rapid şi, prin OUG nr.46 din 1 septembrie 2012 privind modificarea Legii nr.35/2008 – modificată şi completată prin actele normative emise până la 30 mai 2012 – modifică art.73 alin.1, după cum urmează: „prevederile prezentului titlu referitoare la Registrul electoral naţional se aplică începând cu 1 ianuarie 2013”. Totodată, pentru ca tacâmul să fie complet, prin aceeaşi ordonanţă de urgenţă privind modificarea Legii nr.35/2008 – modificată şi completată – Guvernul precizează în art.73 alin.2 al legii electorale că prevederile art.26 privind listele electorale, cuprinzând „cetăţenii cu drept de vot înscrişi în Registrul electoral” se aplică în mod corespunzător, cu excepţia „Prevederile(lor) art.26 alin.(1), (4) şi (5) care se aplică începând cu 1 ianuarie 2013”. Cu alte cuvinte, ele se aplică numai proceselor electorale ulterioare datei de 1 ianuarie 2013…
Așadar, deși exista o perspectivă de a intra ulterior acestei date în legalitate, presupun că Registrul electoral național nu este „în ființă” nici până în ziua de azi. Dar, vorba ardeleanului, „nu-i bai!”, e timp suficient până în anul… 2016.
Este adevărat că Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului Romaniei nr.4/2014 privind operaţionalizarea Registrului electoral şi pentru modificarea Legii nr.33/2007 privind organizarea şi desfăşurarea alegerilor pentru Parlamentul European, precum şi unele măsuri pentru buna organizare şi desfăşurare a alegerilor pentru Parlamentul European din anul 2014 a fost publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr.111 din 13 februarie 2014.
Dar, potrivit acestei modificări a modificărilor de ultimă oră operate prin art.V din OUG nr.4/2014, „în termen de 30 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă, Guvernul aprobă prin hotărâre, la propunerea Autorităţii Electorale Permanente, cu avizul Autorităţii Naţionale de Supraveghere a Prelucrării Datelor cu Caracter Personal, normele metodologice de implementare, funcţionare, administrare şi securitate a Registrului electoral şi a Registrului secţiilor de votare, inclusiv procedurile, sarcinile care revin autorităţilor publice şi termenele de actualizare a Registrului electoral şi a Registrului secţiilor de votare, precum şi sancţiunile pentru nerespectarea acestora”.
Mă bucur totuşi că printre aceste din urmă modificări a modificărilor nu figurează şi art.23 din Legea nr.35/2008, text potrivit căruia: „Persoanele decedate se radiază din Registrul electoral, la sesizarea serviciului public comunitar de evidenţă a pupulaţiei, în termen de 24 de ore”.
Altminteri, iar facem şedinţe de spiritism cu persoanele decedate dar cuprinse în Registrul electoral...

duminică, 13 martie 2016

Regimul juridic special al terenurilor proprietate privată


Poate fi titular al dreptului de proprietate privată orice persoană fizică sau juridică, inclusiv statul şi unităţile administrativ teritoriale. Principalele acte normative care reglementează regimul juridic al terenurilor sunt: Legea nr.18/1991 (republicată în 1998) şi Legea nr.1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi celor forestiere (solicitate potrivit Legii nr.18/1991 şi Legii nr.169/1997).
La începutul anului 1997, Parlamentul a votat completarea Legii nr.35/1991 privind regimul investiţiilor străine, prin introducerea unui text potrivit căruia „societăţile comerciale cu capital parţial sau integral străin, constituite ca persoane juridice române, pot dobândi oricând, pe durata existenţei acestora, dreptul de proprietate şi orice alte drepturi reale asupra terenurilor, necesare pentru realizarea obiectivului de activitate”. M-am împotrivit acestei soluţii, considerând-o în dezacord cu prevederile Constituţiei din 1991 şi chiar periculoasă atunci când miza jocului este înstrăinarea terenurilor agricole din extravilan.
1. Constituţia din 1991, ca şi cea din 1866, apoi din 1923 şi 1938, interziceau categoric vânzarea pământului către cetăţeni străini sau apatrizi. Deci, de la Constituţia lui Cuza încoace, nu li s-a permis străinilor să cumpere terenuri în România. Sub nici o formă.
Legislaţia românească, de mai bine de un secol, a fost recunoscută în Europa, până în 1944, ca una dintre cele mai bune. Şi atunci, de ce să revizuim acum pentru a doua oară Constituţia din 1991, care, prin articolul 41, interzicea cetăţenilor străini sau apatrizilor să dobândească teren?? Şi pentru a nu mai obosi unii să urce la tribună pentru a vorbi de modelul străin, permiteţi-mi să vă pun la curent ce se întâmplă în celelalte legislaţii din Europa. În Portugalia, Italia, Olanda, Spania, în nici una dintre aceste ţări nu este prevăzută eventualitatea dobândirii de proprietăţi imobiliare de către străini. În Germania există doar câteva landuri bavareze care vând pământ şi cetăţenilor străini, dar – atenţie! – numai după ce îşi iau cetăţenia germană. În restul Germaniei, acest lucru este strict interzis. În Elveţia, se stabilesc, în situaţii excepţionale, unele terenuri ce pot fi vândute străinilor, ele trebuind însă să îndeplinească o sumedenie de condiţii. În Bulgaria, firmele străine nu pot deţine în proprietate terenuri, după cum societăţile mixte cu capital străin nu pot deţine în proprietate terenuri agricole. În alte state, cum ar fi Cehia, Ungaria, Polonia, Estonia, Croaţia, se pun condiţii draconice în cazurile de vânzare a pământului, stabilindu-se capitaluri minime de pornire a societăţii. Însă peste tot unde acest lucru este permis, nu se vinde terenul în sine, ci SE CONCESIONEAZĂ. Trebuie să se facă o investiţie pe terenul respectiv, nişte studii din care să rezulte că această investiţie este foarte profitabilă statului.
Şi pentru că ne ţinem neamuri cu fraţii de peste Prut, să aruncăm o privire asupra Legii privind preţul normativ şi modul de vânzare-cumpărare a pământului, votată de Parlamentul de la Chişinău. Citez: „Terenurile proprietate publică pot fi vândute atât persoanelor fizice şi juridice şi investitorilor străini, cu excepţia terenurilor cu destinaţie agricolă şi ale fondului silvic, care se vând numai persoanelor fizice şi juridice ale Republicii Moldova”. Şi apoi, mai trebuie amintit şi faptul că Polonia a arătat că nu liberalizează legislaţia sa referitoare la vânzarea terenurilor către cetăţenii străini până la aderarea la Uniunea Europeană şi aceasta – atenţie! – referitor la terenurile construibile şi nu la acelea agricole şi forestiere. La rândul său, este cazul să amintesc până şi Federaţia Rusă care, ştiţi bine, a ajuns să trăiască, să supravieţuiească doar prin influx de capital străin, spune răspicat că nu va vinde sub nici o formă pământ investitorilor străini.
2. Potrivit art.44 alin.2 din Constituţia actuală:


Cetăţenii străini şi apatrizii pot dobândi dreptul de proprietate privată asupra terenurilor numai în condiţiile rezultate din aderarea României la Uniunea Europeană şi din alte tratate internaţionale la care România este parte, pe bază de reciprocitate, în condiţiile prevăzute prin lege organică, precum şi prin moştenire legală”.

De observat că textul constituţionale zice „terenuri”, fără nici o altă precizare. Deşi, toate celelalte state care au admis să vândă parţial exclud terenurile agricole, societăţile minere şi cele forestiere. Nici un stat nu îşi vinde pădurile şi terenul agricol extravilan, dar la noi nu, la noi se vinde totul!?
Dar iată că relativ recent (3 septembrie 2013), apreciindu-se că înstrăinarea terenurilor agricole din extravilan ar fi unica soluţie eficientă pentru infuzia de capital străin, la sediul Ministerului Agriculturii a fost dezbătut proiectul de lege privind vânzarea-cumpărarea terenurilor agricole situate în extravilan de către persoane fizice, precum şi de înfiinţare a Autorităţii pentru Administrarea şi Reglementarea Pieţei Funciare. Potrivit spuselor ministrului agriculturii, Daniel Constantin, pot dobândi drept de proprietate asupra terenurilor agricole din extravilan, începând cu 1 ianuarie 2014, „numai persoanele fizice, cetăţeni români, respectiv cetăţeni ai unui stat membru al Uniunii Europene, precum şi apatrizii cu domiciliul în România sau unui stat membru al Uniunii Europene”. Aşadar, conform proiectului de act normativ, „de la data intrării în vigoare a prezentei legi” orice individ de pe mapamond cu domiciliul într-un stat membru UE sau cetăţean al Uniunii Europene va putea să achiziţioneze la noi în ţară teren arabil în extravilan, însă – adaugă „grijuliu” domnul ministru – „proprietatea persoanei fizice, reprezentând terenuri agricole situate în extravilan, nu poate depăşi 100 ha”; „Terenurile agricole situate în extravilan pe o rază de 10 km de la graniţa României se pot înstrăina prin vânzare-cumpărare decât cu avizul Ministerului Apărării Naţionale”.
Este evident că şi acest mutant legislativ derivă din obsedanta teza a atragerii, cu orice preţ, a investitorilor străini. Cu alte cuvinte, nu seriozitatea financiară a partenerilor străini, nu stabilitatea monedei naţionale, ci, pur şi simplu, vânzarea de-a valma a terenurilor către investitorii străini, cu iluzia că astfel am scăpat de griji (Iluzia vânzării de-a valma a terenurilor la străini).
Pe cale de consecinţă, cum art.44 alin.2 din Constituţia revizuită în 2003 vizează „terenurile” de orice fel (spre deosebire de Constituţiile noastre antebelice, care prevedeau interdicţia de a cumpăra numai în privinţa imobilelor rurale), sugerez ca textul constituţional în discuţie să aibă următorul cuprins:


Cetăţenii străini şi apatrizii pot dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor proprietate privată, cu excepţia celor cu destinaţie agricolă şi ale fondului silvic, numai în condiţiile rezultate din aderarea României la Uniunea Europeană şi din alte tratate internaţionale la care România este parte, pe bază de reciprocitate, precum şi prin moştenire legală”.

De observat că am eliminat sintagma „în condiţiile prevăzute prin lege organică” conţinută de textul constituţional actual, ca fiind superfluă. Fiind de la sine înţeles că, în ipoteza acceptării acestei sugestii, cu prilejul revizuirii plănuite a avea loc odată cu alegerea Preşedintelui, respectiva interdicţie va figura şi în „legea organică”.
Mă opresc aici, nădăjduind că pe viitor parlamentarii vor fi mai atenţi când doresc să speculeze textele Constituţiei din 2003, de ale cărei grave carenţe sunt, precum se vede, conştienţi.

 

sâmbătă, 12 martie 2016

Acţiuni împotriva ordinii constituţionale


Ordinea constituţională stabilită de actuala Constituţie vizează structura statului, relaţiile dintre organele statului, autorităţile publice, dintre acestea şi oamenii obişnuiţi, partidele politice, alte organizaţii, forma de guvernământ şi orice altă relaţie fundamentală pentru stat şi drept în general.
Din ordinea constituţională, instituită prin legea fundamentală, izvorăşte ordinea de drept a cărei sferă este mult mai mare, în sensul că ordinea de drept este stabilită de toate celelalte legi emise în baza şi conform Constituţiei.
Potrivit dispoziţiilor art.397 din Cod penal, care a intrat în vigoare la 1 februarie 2014, pentru existenţa infracţiunii de „acțiuni împotriva ordinii constituționale”, este necesar să se constate că fapta a produs una din următoarele urmări: „(1) Acţiunea armată întreprinsă în scopul schimbării ordinii constituţionale ori al îngreunării sau împiedicării exercitării puterii de stat se pedepseşte cu închisoarea de la 15 la 25 de ani şi interzicerea exercitării unor drepturi. (2) Întreprinderea de acţiuni violente împotriva persoanelor sau bunurilor săvârşite de mai multe persoane împreună, în scopul schimbării ordinii constituţionale ori al îngreunării sau împiedicării exercitării puterii de stat, dacă se pune în pericol securitatea naţională, se pedepseşte cu închisoarea de la 10 la 20 de ani şi interzicerea exercitării unor drepturi”.
De observat că, spre deosebire de anteriorul Cod penal, în actualul cod conţinutul infracţiunii – care poate fi comisă şi prin „acţiuni violente împotriva persoanelor sau bunurilor... în scopul schimbării ordinii constituţionale...” – este descris pe larg, în cele două alineate. Ceea ce este corect.
Din păcate, în art.397 din Codul penal în vigoare n-a fost inclusă în conţinutul acestei infracţiuni şi prevederea din art.1661, teza a doua, din anteriorul Cod penal, potrivit căreia constituie aceeaşi infracţiune şi acţiunea întreprinsă pentru schimbarea „caracterului naţional, suveran, independent, unitar şi indivizibil al statului român”.
Să fie vorba de o banală omisiune? Mă îndoiesc! În chiar textul cadru al legii fundamentale sunt enumerate principiile generale ale ordinii constituţionale a Statului român: „România este stat naţional, suveran şi independent, unitar şi indivizibil” (alin.1); „Forma de guvernământ a statului român este republica” (alin.2); „În România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie” (alin.5).
Crede cineva că legea ordinară poate face abstracţie de aceste principii constituționale???

joi, 10 martie 2016

Secretul corespondenţei

 
Acest drept, secretul corespondenţei, cuprinzând toate variantele, este un drept constituţional. Legea fundamentală precizează în art.28 că „Secretul scrisorilor, al telegramelor, al altor trimiteri poştale, al convorbirilor telefonice şi al celorlalte mijloace legale de comunicare este inviolabil”.
Or, de câte ori legiuitorul constituţional a vrut să facă rabat de la un principiu a făcut-o expres în text. Aveţi, bună oară, inviolabilitatea domiciliului statornicită în art.27, care, după ce enunţă principiul potrivit căruia „Domiciliul şi reşedinţa sunt inviolabile” (alin.1), precizează că „De la prevederile alineatului (1) se poate deroga prin lege pentru următoarele situaţii (…)”. Aşa şi la libertatea de exprimare avem derogări. Exerciţiul acestui drept constituţional este supus unor restrângeri şi limitări. În acest sens, art.30 alineat (6) din Constituţie prevede că libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei şi nici dreptul la propria imagine, iar – în temeiul art.57 – cetăţenii trebuie să-şi exercite drepturile şi libertăţile constituţionale cu bună-credinţă, fără să încalce drepturile şi libertăţile celorlalţi.
Observăm că, deşi textul art.28 din Constituţia României, revizuită, nu face rabat expres de la principiul inviolabilităţii în ceea ce priveşte „secretul scrisorilor, al telegramelor, al altor trimiteri poştale”, derogă totuşi de la acest principiu în cazul „convorbirilor telefonice şi al celorlalte mijloace legale de comunicare(…)”. În aceste din urmă cazuri, restrângerea exerciţiului acestui drept, secretul corespondenţei, îşi găseşte justificarea în dispoziţiile art.53 alin.(1) din Constituţie, potrivit căruia: „exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi poate fi restrâns numai prin lege şi numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea securităţii naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor; desfăşurarea instrucţiei penale; prevenirea consecinţelor unei calamităţi naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav”.
Refuz însă să cred că restrângerea exerciţiului dreptului secretului corespondenţei, permisă de art.53 alin.(1) din Constituţie, ar avea în vedere „secretul scrisorilor, al telegramelor, al altor trimiteri poştale”, pentru bunul motiv că asemenea componente ale respectivului drept constituţional ar putea fi restrânse „numai prin lege şi numai dacă se impune” şi nu am ştiinţă că ar fi fost adoptată o asemenea lege.
În ceea ce privesc „datele generate sau prelucrate de furnizorii de reţele publice de comunicaţii electronice şi de furnizorii de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului”, o asemenea lege există. Este vorba de Legea nr.82 din 13 iunie 2012 care, în art.1 alin.(1), stabileşte „obligaţia furnizorilor de reţele publice de comunicaţii electronice şi a furnizorilor de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului de a reţine anumite date generate sau prelucrate în cadrul activităţii lor pentru punerea acestora la dispoziţia organelor de urmărire penală, instanţelor de judecată şi organelor de stat cu atribuţii în domeniul siguranţei naţionale în scopul utilizării lor în cadrul activităţilor de prevenire, de cercetare, de descoperire şi de urmărire penală a infracţiunilor grave(…)”.
Potrivit art.26 din legea menţionată, la intrarea în vigoare a noului Cod penal, termenul de „infracţiune gravă” are semnificaţia de „infracţiune care face parte din una din următoarele categorii: 1. infracţiunile prevăzute la art.2 lit.b) din Legea nr.39/2003 privind prevenirea şi combaterea criminalităţii organizate, cu modificările ulterioare, săvârşite sau nu de un grup infracţional organizat; 2. infracţiunile prevăzute în Cap.4 din Legea nr.535/2004 privind prevenirea şi combaterea terorismului; 3. următoarele infracţiuni prevăzute de Legea nr.286/2009 privind Codul penal, cu modificările şi completările ulterioare: infracţiunile contra securităţii naţionale a statului, uciderea ori vătămarea nou-născutului săvârşită de către mamă, vătămare corporală, viol, tâlhărie şi tâlhărie calificată, actul sexual cu un minor, distrugerea şi distrugerea calificată, ultrajul, evadarea şi înlesnirea evadării, infracţiunile de falsuri în înscrisuri, constituirea unui grup infracţional organizat, furtul calificat, înşelăciunea şi înşelăciunea privind asigurările, falsificarea de titluri de credit sau instrumente de plată atunci când priveşte un instrument de plată electronică, şantajul şi pornografia infantilă; 4. infracţiunile de corupţie, infracţiunile asimilate acestora, precum şi infracţiunile împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene, prevăzute de Legea nr.78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, cu modificările şi completările ulterioare; 5. infracţiuni de evaziune fiscală prevăzute la art.9 din Legea nr.241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, cu modificările ulterioare”.
Consider că Legea nr.82/2012 este neconstituţională, sub cel puţin două aspecte:
1.      Lunga înşiruire de fapte infracţionale din cuprinsul art.2 alin.1 lit.e al legii speciale derogă parţial de la principiul inviolabilităţii. Numai faptele enumerate în art.53 alin.1 din legea fundamentală,  cu privire la care legiuitorul constituţional a făcut rabat de la principiul în discuţie, respectiv pentru: „apărarea securităţii naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, al drepturilor şi a libertăţilor cetăţeneşti; desfăşurarea instrucţiei penale…”, justifică restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi. Nu cred că legiuitorul constituţional s-a gândit că restrângerea exerciţiului dreptului secretului corespondenţei s-ar impune şi pentru: „prevenirea consecinţelor unor calamităţi naturale ale unui dezastru ori a unui sinistru deosebit de grav”, deci a unor evenimente naturale imprevizibile;
2.      Stabilirea „obligaţiei furnizorilor de reţele publice de comunicaţii electronice şi a furnizorilor de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului de a reţine datele generate sau prelucrate în cadrul activităţii lor” (s.n.), fără a fi necesară autorizarea prealabilă a organului competent, echivalează cu violarea principiului constituţional al secretului corespondenţei; indiscutabil că în ceea ce priveşte conţinutul comunicării sau informaţiilor consultate în timpul utilizării unei reţele de comunicaţii electronice sunt aplicabile prevederile Codului de procedură penală, precum şi cele ale legilor speciale în materie” (art.1 alin.3 din Legea nr.82/2012).
Altminteri, ar însemna că ascultarea, înregistrarea, reţinerea datelor generate sau prelucrate în cadrul activităţii lor de către furnizorii de reţele publice de comunicaţii electronice şi serviciilor de comunicaţii electronice destinate publicului, fără autorizarea prealabilă a organului competent, ar fi legală. Ceea ce constituie o gravă eroare!
Un preşedinte de stat a căzut fiindcă s-au ascultat telefoanele, şi era Preşedintele SUA, preşedinte a 50 de state, fiindcă ofiţerii CIA, sau cum s-or fi numit ei, au tras cu urechea în timpul campaniei electorale. A căzut şi ofiţerul CIA, mai mult a căzut şi preşedintele statului american, pentru ascultarea telefoanelor. Nu am făcut decât să vă amintesc Afacerea Watergate!

miercuri, 9 martie 2016

Prohodul turismului românesc


În toate pledoariile propagandistice din ultimii ani, turismul a fost prezentat întotdeauna ca fiind veşnic „tânăra speranţă” a relansării economiei româneşti. Asul miraculos din mâneca autorităţilor de la Bucureşti, care întotdeauna au asigurat populaţia că vor atrage puzderie de turişti străini care îşi vor cheltui importantele economii de peste an tocmai pe plaiurile mioritice. Noi şi noi proiecte turistice grandioase au fost prezentate opiniei publice drept salvatoare de neam şi ţară. Aducătoare de miliarde în valută forte în secătuitul buget al ţării. S‑au înţepenit niscai palmieri sfioşi în nisipul litoralului românesc, cu speranţa declarată că nababii occidentali vor lăsa baltă riviera Oceanului Atlantic şi se vor bălăci în valurile îmbibate de alge şi petrol al Mării Negre. Siguranţa de sine afişată de iniţiatorii acestui şugubăţ proiect a fost una totală. Numai că, în realitate, de prezenţa exoticelor plante au beneficiat din plin doar patrupezii maidanezi.
În acest timp, un banal lac, aflat pe teritoriul Ungariei, aduce de câteva ori mai mulţi turişti occidentali decât magnificul litoral românesc.
 Tunisia – o ţară africană, care în anii 80 nici nu prea ştia ce este acela turism – a ajuns să aibă anual aproape 4,3 milioane de vizitatori străini. O singură staţiune – Sousse – a ajuns să aibă 20 de hoteluri de 4 stele, toate construite, practic, în pustiu, iar principalii turişti ai Tunisiei sunt, conform statisticilor, germanii, cehii şi polonezii, adică aceia care, până nu demult, erau clienţii fideli ai litoralului românesc.
Şi nu pot să nu mă întreb cum de noi am reuşit să-l punem pe butuci, în timp ce până şi într-o ţară africană, turismul a ajuns să contribuie cu 20% la P.I.B. şi nu au plajele noastre. Nu aveau nici baza noastră hotelieră. Gazonul îl importă din Anglia, iar berea din Germania. Sunt mult mai departe de Centrul Europei şi nici măcar şoselele nu sunt minunate. Cu toate acestea, la ei totul merge ca pe roate. Pentru că îţi schimbă aşternutul de două ori pe zi, pentru că nu găseşti sfori în mâncare, pentru că nu au şmenari impertinenţi în holurile hotelurilor, pentru că nu trebuie să dai nimănui bacşiş, pentru că, în sfârşit, toată lumea îi cântă în strună turistului, conştienţi fiind că din asta trăiesc. Şi totul, doar pentru că peste 30% din turism este privatizat, iar statul, bine-mersi, pompează, la rândul său, sume uriaşe în publicitate pentru Tunisia, zilnic apărând spoturi pe cele mai mari canale TV europene, începând cu RAI UNO şi sfârşind cu EURONEWS.
La noi însă, ca la nimeni.
Şi tocmai când specialiştii din turism sperau că, după ce ne‑am lovit cu capul de pragul de sus, ne vom apleca pentru a încuraja micile pensiuni private care se bucură de atâta succes printre străini, noi planuri megalomanice le dă speranţele peste cap. Potenţialul turistic al României este unul imens. Dar el nu face, în nici un caz, casă bună cu amatorismul celor care nefiind în stare să administreze în mod profesionist turismul românesc au preferat doar „să se dea granzi”. Tare îmi este teamă că, dacă mai stăm cu mâinile în sân 2-3 sezoane, nu vom mai reanima turismul românesc în vecii-vecilor.
Nu trebuie să fii mare specialist ca să-ţi dai seama că predarea hotelurilor în locaţie de gestiune, adică pentru a fi spoliate cât mai rapid, a fost cel mult – iertaţi-mi expresia – frecţie la un picior de lemn. De aceea vă întreb: când se va trece la o adevărată privatizare? Când se va încerca măcar salvarea a ceea ce mai este de salvat? Să nu-mi spuneţi că bugetul este anemic. Se pot plânge că nu au bani miniştrii sănătăţii, învăţământu­lui, internelor, care nu au altă alternativă. Dar a spune că nu găseşti pe nimeni interesat să investească în litoralul nostru înseamnă, practic, a cânta prohodul turismului românesc. Şi este păcat.

luni, 7 martie 2016

Anticorupţie şi birocraţie


În ultima lună a anului 1998, la spartul târgului, vreau să spun după eşecul recunoscut oficial al luptei anticorupţie, a apărut pe ordinea de zi a Senatului şi proiectul de lege pentru prevenirea şi sancţionarea faptelor de corupţie iniţiat de ministrul Justiţiei. Proiect care, după cum se ştie, a fost contestat vehement atât de jurişti, cât şi de presă. O lege – precizarea se cuvine a fi făcută de la bun început – dominată clar de mentalitatea trecutului comunist, concepută în flagrant dezacord cu prevederile Constituţiei.
Aşa de pildă, în domeniul prevenirii, ignorându‑se cauzele reale şi profunde ale flagelului social numit corupţie, textele propuse se remarcă prin aiuritoare îndemnuri patriotice mobilizatoare, veritabilă frecţie la un picior de lemn. Funcţionarul public trebuie „să‑şi îndeplinească îndatoririle cu probitate, să dea dovadă de echitate şi imparţialitate cu cetăţenii (...), să asigure ocrotirea şi realizarea drepturilor şi intereselor legitime ale cetăţenilor” etc., etc. Îşi imaginează cineva că asemenea formulări sunt de natură să‑i descurajeze pe corupţi şi corupători? Tot astfel, în domeniul sancţionării, art.14 pedepseşte cu închisoare de la 1 la 5 ani „folosirea, în orice mod, direct sau indirect, de informaţii ce nu sunt destinate publicităţii ori permiterea accesului unor persoane neautorizate la aceste informaţii”. Faptă incriminată în premieră absolută şi, precum se vede, asimilată corupţiei. Numai că aceasta contravine dreptului constituţional al persoanei de a avea acces la orice informaţie de interes public şi obligaţiei corelative a autorităţilor publice de „a asigura informarea corectă a cetăţenilor asupra treburilor publice şi de interes personal”. Aceasta este regula de bază, secretizarea fiind excepţia. Până una‑alta, este de reţinut că proiectul de lege în discuţie are valoarea unui atentat la libertatea informaţiei. În fine, art. 29 stabileşte că „procurorul sau instanţa de judecată, în timpul cercetării penale ori judecătoreşti (...), pot dispune punerea sub supraveghere sau sub ascultare a liniilor telefonice”, şi aceasta, aşa cum reiese din text, pe timp nelimitat. Posibilitatea abuzului se citeşte printre rânduri: sub pretextul unor imaginare fapte de corupţie, orice post telefonic poate fi pus sub urmărire. Eliminarea suspiciunii nu rezolvă situaţia, pentru că violarea inviolabilului secret al convorbirilor telefonice (art. 28 din Constituţie) rămâne, inadmisibil, la latitudinea oricărui procuror sau judecător. Curat constituţional!
Relativ recent a fost adoptată Legea nr.82 din 13 iunie 2012 care în art.1 alin.(1), stabileşte „obligaţia furnizorilor de reţele publice de comunicaţii electronice şi a furnizorilor de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului de a reţine anumite date generate sau prelucrate în cadrul activităţii lor pentru punerea acestora la dispoziţia organelor de urmărire penală, instanţelor de judecată şi organelor de stat cu atribuţii în domeniul siguranţei naţionale în scopul utilizării lor în cadrul activităţilor de prevenire, de cercetare, de descoperire şi de urmărire penală a infracţiunilor grave(…)”.
Consider că Legea nr.82/2012 este neconstituţională, sub cel puţin două aspecte:
Mai întâi, lunga înşiruire de fapte infracţionale din cuprinsul art.2 alin.1 lit.e al legii speciale derogă parţial de la principiul inviolabilităţii. Numai faptele enumerate în art.53 alin.1 din legea fundamentală,  cu privire la care legiuitorul constituţional a făcut rabat de la principiul în discuţie, respectiv pentru: „apărarea securităţii naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, al drepturilor şi a libertăţilor cetăţeneşti; desfăşurarea instrucţiei penale…”, justifică restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi. Nu cred că legiuitorul constituţional s-a gândit că restrângerea exerciţiului dreptului secretului corespondenţei s-ar impune şi pentru: „prevenirea consecinţelor unor calamităţi naturale ale unui dezastru ori a unui sinistru deosebit de grav”, deci a unor evenimente naturale imprevizibile;
Apoi, stabilirea „obligaţiei furnizorilor de reţele publice de comunicaţii electronice şi a furnizorilor de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului de a reţine datele generate sau prelucrate în cadrul activităţii lor” (s.n.), fără a fi necesară autorizarea prealabilă a organului competent, echivalează cu violarea principiului constituţional al secretului corespondenţei; indiscutabil că în ceea ce priveşte conţinutul comunicării sau informaţiilor consultate în timpul utilizării unei reţele de comunicaţii electronice sunt aplicabile prevederile Codului de procedură penală, precum şi cele ale legilor speciale în materie” (art.1 alin.3 din Legea nr.82/2012).
Altminteri, ar însemna că ascultarea, înregistrarea, reţinerea datelor generate sau prelucrate în cadrul activităţii lor de către furnizorii de reţele publice de comunicaţii electronice şi serviciilor de comunicaţii electronice destinate publicului, fără autorizarea prealabilă a organului competent, ar fi legală. Ceea ce constituie o gravă eroare!
Corupţia nu se rezolvă prin asemenea metode. După cum bine se ştie în sistemul legislaţiei noastre penale, singurul organ abilitat să dispună trimiterea în judecată a infractorilor este Parchetul, după cum tot numai procurorilor le incumbă obligaţia de a supraveghea modul de efectuare a cercetărilor de către organele specializate ale Ministerului de Interne sau de a efectua nemijlocit urmărirea penală. De aceea, trebuie să avem o Poliţie curată şi solidă, un Minister public la înălţimea menirii lui şi, cu deosebire, o Justiţie cu adevărat independentă şi imună la ingerinţele de orice fel.
Putem spera că actuala Justiţie va fi în stare să curme corupţia? Speranţele trebuie să existe, pentru că eu unul nu cred că judecătorul român este corupt. Sigur, şi în acest domeniu, ca şi în altele, pot exista oameni corupţi, dar nu pot să accept ideea că justiţia română nu‑şi va face datoria pentru a stopa fenomenul corupţiei.

sâmbătă, 5 martie 2016

Iluzia vânzării de-a valma a terenurilor la străini


La începutul anului 1997, Parlamentul a votat completarea Legii nr.35/1991 privind regimul investiţiilor străine, prin introducerea unui text potrivit căruia „Societăţile comerciale cu capital parţial sau integral străin, constituite ca persoane juridice române, pot dobândi oricând, pe durata existenţei acestora, dreptul de proprietate şi orice alte drepturi reale asupra terenurilor, necesare pentru realizarea obiectivului de activitate”.
În ceea ce mă priveşte, se ştie că m-am împotrivit acestei soluţii, considerând-o în dezacord cu prevederile Constituţiei din 1991, şi chiar periculoasă atunci când miza jocului este înstrăinarea terenurilor agricole. Acestea sunt motivele pentru care am propus şi continuu să susţin că scopul urmărit poate fi atins pe calea concesionării pe termen îndelungat a terenurilor agricole. Să fiu bine înţeles: obiecţiunea mea priveşte numai terenurile agricole din extravilan, şi nu cele destinate investiţiilor industriale.
Parlamentul a adoptat şi Legea privind circulaţia juridică a terenurilor. Art.3 al acestei legi reînnoieşte interdicţia dobândirii dreptului de proprietate asupra terenurilor de către cetăţenii străini şi persoanele juridice străine. Ultimul alineat al acestui articol dispune însă că: „în cazul terenurilor ce fac obiectul investiţiilor persoanelor fizice sau juridice străine, sunt şi rămân aplicabile dispoziţiile legislaţiei în vigoare privind regimul juridic al investiţiilor străine”. Precum se vede, este omisă situaţia societăţilor comerciale cu capital parţial sau integral străin, constituite ca persoane juridice române, ceea ce înseamnă că acestea se bucură în continuare de privilegiul recunoscut prin amendarea Legii investiţiilor străine.
Este evident că aceste modificări legislative au derivat din obsedanta teză a atragerii cu orice preţ a investitorilor străini, apreciindu-se că înstrăinarea terenurilor ar fi unica soluţie eficientă pentru infuzia de capital străin. Cu alte cuvinte, nu desfiinţarea birocraţiei, nu seriozitatea financiară a partenerilor străini, nu stabilitatea monedei naţionale, ci, pur şi simplu, vânzarea de-a valma a terenurilor către investitorii străini, cu iluzia că astfel am scăpat de griji.
Iată de ce, în perspectiva revizuirii actualei Constituții, în textul art.44 alin.2 (potrivit căruia „Cetăţenii străini şi apatrizii pot dobândi dreptul de proprietate privată asupra terenurilor numai în condiţiile rezultate din aderarea României la Uniunea Europeană şi din alte tratate internaţionale la care România este parte, pe bază de reciprocitate, în condiţiile prevăzute de lege organică, precum şi prin moştenire legală”), urmează a fi inclusă precizarea că cetăţenii străini şi apatrizii pot dobândi dreptul de proprietate privată asupra terenurilor „cu excepţia celor agricole şi forestiere”.
Apoi, în concordanţă cu textul revizuit, se impune a fi reprodus acest principiu constituţional în Legea privind circulaţia juridică a terenurilor. În sensul că „Cetăţenii străini şi apatrizii pot dobândi dreptul de proprietate privată asupra terenurilor proprietate privată, cu excepţia terenurilor agricole sau forestiere”.
Menţionez că anterior, cu prilejul dezbaterii în Parlament a Legii nr.35/1991 privind regimul investiţiilor străine, am propus concesionarea terenurilor, dar amendamentul a fost respins de majoritari.
Metoda concesionării s‑a practicat curent în legislaţia noastră. Vă pot aminti Codul nostru civil sau Codul comercial din 1887, în care la articolul 247 se prevede concesionarea pentru societăţile străine. Chiar şi Legea prevede drept una dintre modalităţile de investiţie concesionarea bunurilor mobile, imobile, construcţii. În ceea ce priveşte terenurile, era interzisă vânzarea. Am propus concesionarea terenurilor, conform vechii legislaţii, care permite şi în prezent concesionarea terenurilor petrolifere, aurifere şi alte astfel de terenuri. Palatul telefoanelor din Bucureşti este construit în regim de concesionare, „Inter”‑ul la fel. Societatea „Astra” este şi ea realizată în regim de concesionare. Concesionarea nu presupune că vin americanii cu elicopterele să ridice „Inter”‑ul să‑l ducă la ei, cu bucata de pământ de sub el! Concesionarea înseamnă o închiriere pe timp îndelungat a unui bun imobil.
Am propus concesionarea pe 99 de ani, că nu se pot face concesionări pe secole! Concesionarea, fiind un contract cu titlu oneros, poate presupune şi o chirie pentru investitorul străin, şi ca să‑l încurajăm, putem propune o chirie simbolică, de un leu pe metru pătrat. Important este să ne menţinem proprietatea asupra terenului, pentru că ea reprezintă puterea investitorului român. Străinul vine cu valută, cu maşini sofisticate, cu tehnologie perfecţionată, iar românul care intră în societatea mixtă este puternic doar prin proprietatea asupra terenului. El nu are mai nimic din cele aduse de străin, doar terenul, care reprezintă o valoare importantă. În caz contrar, investitorul străin nu va mai avea nevoie de aportul investitorului român, în alcătuirea societăţii mixte, pentru că el îşi poate cumpăra şi terenul. Îl va întreba pe investitorul român cu ce aport vine în societate, iar acesta va veni cu... „doi ochi albaştri”! Din acest motiv, am pledat şi pledez pentru concesionarea terenurilor agricole şi forestiere, fie şi numai pe 49 de ani, conform vechii legislaţii.

joi, 3 martie 2016

Legea dosirii averilor


Membrii clasei politice româneşti, guvernanţi sau nu, au datoria morală de a avansa un răspuns privind propriile averi dobândite în ultimii ani, dar şi propriile sacrificii, dacă au fost, în serviciul intereselor naţionale, răspuns pe care, în cei 27 de ani scurși de la evenimentele din 1989, nu au dat din păcate niciun semn că ar avea intenţia să-l aducă la cunoştinţa opiniei publice.
Proiectul pe care îl ajustaseră în urmă cu câţiva ani senatorii din Comisia juridică, la inspiratele indicaţii ale Guvernului, ar fi trebuit să se numească „Legea dosirii averilor”. Era soluţia bulgărească – pe care guvernanţii o descoperiseră peste vară şi şi-au însuşit-o cu entuziasm – care nu făcea decât să închidă în seif declaraţiile de avere ale demnitarilor şi să păstreze cifrul tot ei. Prin urmare, averile rămâneau confidenţiale, cu aerul că se află la vedere.
Metodele de transparență occidentale au fost respinse. Modelul bulgar, în schimb, atât de aproape de noi, în Balcani, le-a devenit imediat drag și l-au adoptat. Declarațiile de avere stau în grija președintelui Curții de Conturi, un înalt funcționar supus capriciilor politice și, în consecință, inofensiv.
În SUA, pe lângă bunurile și veniturile proprii, trebuie specificate și cele ale rudelor de gradul I, precum și datoriile personale, donațiile primite sau făcute ori cadourile mai mari de 200 de dolari.
Potrivit Codului de conduită al parlamentarilor britanici trebuie să se scrie în Registrul de interese și pe banii cui și-au făcut vacanța în străinătate și ce cadouri au primit soțiile.
Potrivit regulilor democrației suedeze, fiscul publică anual averile tuturor cetățenilor suedezi și cine are chef nu are decât să le consulte.
De ce vor demnitarii români să-şi dosească averile? Nu de frica hoţilor – argument ridicol al senatorilor-avocaţi Frunda şi Tărăcilă – fiindcă hoţii nu aveau nevoie să consulte registre ca să dea lovitura, ci de teama alegătorilor! Gândul că aceştia ar putea să le cunoască situaţia exactă a contului bancar în momentul unui patetic discurs despre sărăcie. Ideea că ar putea fi întrebaţi cum au devenit miliardari din salarii de bugetari îi oripila. Posibilitatea de a le controla averile îi înfurie şi acum. Dacă însă până la promulgarea Legii nr.176/2010 pentru integritatea în exercitarea funcţiilor şi demnităţilor publice demnitarul român postrevoluţionar a crezut că este mai presus de toate acestea, nu acelaşi lucru gândea în secolul trecut Nicolae Titulescu!
Nicolae Titulescu – la scurt timp după publicarea celor două decrete-lege promulgate de Ion Antonescu în septembrie 1940, prin care se ceea celor ce ocupaseră demnităţi în stat în ultimii 10 ani să-şi declare averile – a trimis o asemenea declaraţie către prim-preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie, care prezida Comisia de control a averilor foştilor demnitari: 

„Domnule Preşedinte,
Cu adâncă satisfacţie împlinesc obligaţiunile impuse demnitarilor statului prin legile din 7 septembrie şi 23 septembrie 1940, dat fiind că ele constituiesc pentru mine un imperativ categoric încă din 1921, când Parlamentul Român a votat legea propusă de mine ca ministru de Finanţe asupra impozitului pe capital.
Am intrat ca ministru de Externe în cabinetul d-lui Maniu din 20 octombrie 1932 şi am funcţionat în această calitate în cabinetele d-lor Vaida-Voievod, I.G. Duca şi în cabinetele d-lui Tătărescu până la 29 august 1936.
Ţin să atrag atenţia de la început că, atâta vreme cât am exercitat profesiunea liberă de avocat, averea mea a crescut şi că ea n-a făcut decât să se micşoreze prin datorii şi înstrăinări de bunuri în timpul cât am fost ministru.
(...)
În adevăr, este un fapt notoriu că deşi nu fusesem ministru şi eram unul dintre cei mai tineri avocaţi ai baroului, câştigurile mele profesionale erau foarte mari. Deja în 1911 posedam trei automobile, unul la Paris şi două în ţară. Iar în 1916 am câştigat ca avocat 232 000 lei aur.
Ţin să subliniez că n-am făcut parte nici în această perioadă a vieţii mele, nici ulterior, din nici un consiliu de administraţie şi că câştigurile mele erau pur profesionale.
(...)
Când mă gândesc că originea datoriilor mele actuale rezidă în dorinţa de a putea face marea reformă financiară din 1921 cu o autoritate nediscutabilă; când mă gândesc că pentru a putea îndeplini funcţiunea de ministru, fie la Londra, fie în Guvern, a trebuit să renunţ timp de 20 de ani la una dintre cele mai frumoase şi lucrative profesiuni, care mă făcea să câştig la 30 de ani fără o alienare a libertăţii mele de nici un fel mai mult decât eram plătit atunci când ocupam sarcini de reprezentare a României în străinătate nu pot să nu inversez chestiunea pe care şi-o pun unii, reproducând fără a controla limbajul acelora cărora nu le eram pe plac „Cât am costat eu statul român?” într-una mai justă şi anume: „Cât m-a costat statul român pe mine?”