joi, 17 martie 2016

Parlamentarul în procesul penal


            Constituţia revizuită în anul 2003, în articolul 72 alin.2, în prima sa parte, precizează că: Deputaţii şi senatorii pot fi urmăriţi şi trimişi în judecată penală pentru fapte care nu au legătură cu voturile sau cu opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului…”. În partea finală a aceluiaşi articol, legiuitorul constituant adaugă: „…dar nu pot fi percheziţionaţi, reţinuţi sau arestaţi fără încuviinţarea Camerei din care fac parte, după ascultarea lor”.
Această din urmă adăugire, pe care unii „părerologi” s-au grăbit să o califice ca fiind o „prelungire” a instituţiei imunităţii, nu are nici în clin nici în mânecă cu imunitatea parlamentară consacrată în art.72 alin.1 din Constituţie. 
            Nu ne rămâne decât să citim cum se cuvine textul în discuţie (art.72 alin.2), admiţând cu toată onestitatea că: în prima sa parte, legiuitorul constituant nu face decât să precizeze că nu este înlăturată incidenţa legii penale pentru faptele străine exercitării mandatului, deputatul şi senatorul urmând să răspundă penal ca oricare alt cetăţean, în vreme ce, în partea finală, reglementează garanţiile procesuale ale libertăţilor fundamentale consacrate de Constituţie şi de care beneficiază orice cetăţean.
Măsura arestării preventive are o natură procesuală şi, deşi se realizează o încălcare a dreptului fundamental al persoanei la liberate, totuşi este admisă în scopul de a împiedica pe învinuit sau inculpat de a săvârşi o altă infracţiune, de a se sustrage de la urmărire, judecată sau de a zădărnici aflarea adevărului.
Potrivit art. 23 din Constituţie: „Libertatea individuală şi siguranţa persoanei sunt inviolabile (alin.1); „Percheziţionarea, reţinerea sau arestarea unei persoane sunt permise numai în cazurile şi cu procedura prevăzută de lege” (alin.2); „Arestarea preventivă se dispune de judecător şi numai în cursul procesului penal (alin.4).
            Astfel, în scopul prevăzut de art.148 alin.1 şi 143 din Codul de procedură penală, reţinerea unei persoane se poate dispune pe o durată de cel mult 24 de ore, după începerea urmăririi penale împotriva sa. Atunci când organul de cercetare penală consideră că este necesar a lua măsura arestării preventive a celui pe care l-a reţinut, întocmeşte şi înaintează procurorului, în primele zece ore de la reţinerea învinuitului referatul prevăzut de art.144 alin.3 din acelaşi cod. Dacă apreciază că se impune arestarea, procurorul va întocmi propunerea şi o va înainta judecătorului împreună cu dosarul cauzei, astfel încât acesta să poată fixa ora şi data soluţionării în interiorul 24 ore de la reţinere. În situaţia în care preşedintele instanţei ori judecătorul delegat au nevoie să studieze dosarul (poate fi voluminos) un interval de timp care ar putea depăşi durata reţinerii învinuitului, data şi ora soluţionării propunerii vor fi fixate în mod corespunzător.
Din cele ce preced rezultă că art.72 alin.2 din Constituţie (care se referă la fapte străine exercitării mandatului) nu face decât să reglementeze garanţiile procesuale ale libertăţii individuale a parlamentarilor. Aceste garanţii, cum arătam, sunt prevăzute de legea de procedură penală în considerarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale consacrate de Constituţie, de care beneficiază orice cetăţean. Scopul acestor garanţii este de a nu priva un parlamentar de posibilitatea de a-şi exercita funcţia ca urmare a unor urmăriri represive sau abuzive, inspirate din presupuse motive politice.
Este deci limpede că „protecţia” la care se referă art.72 alin.2 din Constituţia României sub forma garanţiilor procedurale ale libertăţii individuale nu constă în aceea că deputatul sau senatorul să nu poată fi urmărit, privat de libertate, percheziţionat sau trimis în judecată, ci în aceea că nu poate fi pus în aceste situaţii fără „încuviinţarea” Camerei din care face parte.
În concepţia iniţiatorilor modificării Regulamentului Camerelor, respectiva „încunoştinţare” ar trebui însoţită de „probe sau indicii temeinice că s-a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală (art.143), sarcină ce revine judecătorului. Cu alte cuvinte, Comisia de imunităţi nu l-ar da pe mâna Parchetului pe deputatul sau senatorul învinuit sau inculpat, citez: „decât după ce-l judecă pe baza dovezilor”. Greşit! Căci aceasta ar însemna că respectiva comisie parlamentară se substituie astfel justiţiei, ceea ce reprezintă o grosolană încălcare a principiului separaţiei puterilor în stat.
Iată de ce consider că respectiva „încunoştinţare” nu trebuie însoţită de probe sau indicii că a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală (art.143), ci de probe relevante, puse la dispoziţie de Parchet: că există date că învinuitul sau inculpatul va încerca să fugă sau se sustragă în orice mod de la urmărire penală sau de la judecată; că a încălcat, cu rea-credinţă, măsura obligării de a nu părăsi localitatea sau ţara; că încearcă să zădărnicească în mod direct sau indirect aflarea adevărului prin influenţarea unei părţi, a unui martor sau expert ori prin distrugerea, alterarea sau sustragerea mijloacelor materiale de probă. Dacă există vreunul din cazurile de art.148 din Codul de procedură penală, Camera din care face parte parlamentarul va „încuviinţa” reţinerea sau arestarea preventivă a acestuia.
Iar precizarea – în concepţia iniţiatorilor modificării Regulamentului Camerelor – potrivit căreia, în ipoteza în care Camera sesizată constată că nu există temei pentru reţinere, „va dispune revocarea acestei măsuri”, contravine flagrant prevederilor art.23 din Constituție potrivit căruia „Percheziţionarea, reţinerea sau arestarea unei persoane sunt premise numai în cazurile şi cu procedura prevăzute de lege”, adică numai în cazurile şi procedura prevăzute de legea penală. 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu