vineri, 31 mai 2013

Este revizuirea Constituţiei un moft?


Înverşunarea cu care unii politicieni cer revizuirea grabnică a Legii fundamentale ridică semne de întrebare asupra seriozităţii demersurilor lor. Şi aceasta deoarece, cum bine remarca un reputat jurnalist, capitolele avute în vedere nu sunt cele care trebuie în mod necesar revizuite.
Constat însă că, cei care astăzi se zbat ca în chinurile facerii încercând să o revizuiască pocnind din degete, vor să schimbe câte ceva pe ici pe colo. Mai exact, vorba nemuritorului Caragiale, „să se revizuiască, primesc, dar să nu se schimbe nimic” sau, parafrazându-l, „să nu se revizuiască, primesc, dar să se schimbe ceva pe ici pe colo”.
Legea fundamentală prevede că revizuirea poate fi iniţiată şi „…de cel puţin o pătrime din numărul deputaţilor sau al senatorilor…” (art.150 alin.1). În acest caz, proiectul de revizuire ajunge la mâna Parlamentului. Iar pentru adoptarea proiectului este necesară „o majoritate de cel puţin două treimi din numărul membrilor fiecărei Camere(art.151 alin.1). În plus, Constituţia stipulează: „Dacă prin procedura de mediere nu se ajunge la un acord, Camera Deputaţilor şi Senatul, în şedinţă comună, hotărăsc cu votul a cel puţin trei pătrimi din numărul deputaţilor şi senatorilor(art.151 alin.2).
În aceste condiţii şansa revoluţionării legii electorale gândită de guvernanţi („Trebuie să punem la punct şi sistemul electoral”, căci altminteri „noi, pe 9 decembrie, vom vota pe baza unei legi proaste”, fiindcă „C.C.R. nu ne-a lăsat să o modificăm că pierdea P.D.L. prea tare”) este foarte redusă.
Pentru a iniţia un referendum naţional pe tema modificării Constituţiei „în prima parte a anului 2013, imediat după alegerile parlamentare din 9 decembrie” (în ce priveşte „reglementarea modalităţii prin care va fi ales premierul”; „la C.C.R. trebuie să fie numiţi oameni cu experienţă, cel puţin 18 ani de judecător sau magistrat” şi că, „eventual, deciziile luate de Curtea Constituţională  pot fi schimbate în Parlament, cu o majoritate de două treimi), Guvernul poate propune preşedintelui României să iniţieze revizuirea Constituţiei (art.150 alin.1).
Indiferent însă dacă este iniţiată de Preşedintele României la propunerea Guvernului, de cel puţin o pătrime din numărul deputaţilor sau al senatorilor, precum şi de cel puţin 500.000 de cetăţeni cu drept de vot (art.150 alin.1), nici o revizuire nu poate fi făcută cu depăşirea limitelor prevăzute în art.152: „Dispoziţiile prezentei Constituţii privind caracterul naţional, independent, unitar şi indivizibil al statului român, integritatea teritoriului, independenţa justiţiei, pluralismul politic şi limba oficială nu pot forma obiectul revizuirii” (alin.1), „De asemenea, nici o revizuire nu poate fi făcută dacă are ca rezultat suprimarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor sau a garanţiilor acestora” (alin.2).

marți, 28 mai 2013

DICŢIONAR JURIDIC - Prezumţia de cunoaştere a legii penale

Prezumţia de cunoaştere a legii penale

 
Potrivit art. 51 din Codul penal, Necunoaşterea sau cunoaşterea greşită a legii penale nu înlătură caracterul penal al faptei”.
Acest text instituie prezumţia de cunoaştere a legii penale de către orice persoană şi înlătură pentru infractor posibilitatea de a se pune la adăpost de sancţiune  prin invocarea necunoaşterii sau cunoaşterii greşite a legii penale.
Dar, referindu-se la necunoaştere sau la cunoaştere greşită, textul ne introduce în domeniul funcţiei intelective a psihicului uman. Este de la sine înţeles că, pentru a suporta o sancţiune penală, este necesar ca persoana care săvârşeşte o anumită faptă să ştie că această faptă este prevăzută de lege ca infracţiune şi că deci atrage o pedeapsă.
Cunoaşterea legii penale se integrează în poziţia psihică a făptuitorului, fiind prezumată. Este vorba de o prezumţie, juris et de jure, care nu admite proba contrară.
Potrivit acestei prezumţii, se consideră că făptuitorul cunoaşte dispoziţiile legii penale şi îşi dă seama că fapta sa se încadrează în aceste dispoziţii.
Desigur, s-ar putea obiecta că realitatea contrazice această edictare prezumtivă. Căci, în realitate, câte persoane cunosc textele Codului penal şi câte dintre acestea au pregătirea necesară pentru a putea confrunta aceste texte cu faptele pe care au intenţia să le săvârşească sau le-au săvârşit?
Vom observa că există un spirit colectiv, o unitate de gândire socială care face ca fiecare membru al societăţii să intuiască caracterul nociv-primejdios sau vătămător al faptelor sale. Fiecare îşi dă seama cu destulă clarviziune de ceea ce, în acţiunile sale, poate crea o suferinţă unui alt membru al societăţii, de ceea ce poate aduce daune în averea cuiva, de faptele care înveninează raporturile dintre oameni, de tot ceea ce săvârşit în taină, şi cu teama de a nu fi surprins, reprezintă manifestări de incorectitudine comportamentală şi de ostilitate socială. Fiecare individ are cunoştinţa integrală a răului pe care îl poate produce fapta sa vătămătoare şi, dacă totuşi îşi ia riscul de a o săvârşi, o face cu ştiinţa că o asemenea faptă este pasibilă de pedeapsă, dar cu speranţa că el va scăpa nepedepsit.
Această conştiinţă a caracterului malefic pe care îl are fapta proiectată şi a pedepsei pe care o poate atrage săvârşirea ei stă, credem, la baza prezumţiei de cunoaştere a legii penale.
Fiind presupus că inculpatul cunoaşte toate elementele de natură a imprima faptei sale caracter ilicit, această cunoaştere nu mai face obiectul preocupării organelor judiciare. Caracterul nociv al rezultatului produs prin fapta săvârşită, vătămarea pe care o implică şi atingerea adusă valorii sociale ocrotită prin incriminare sunt implicate în dispoziţiile textului penal a cărei cunoaştere de către făptuitor este prezumată.

luni, 27 mai 2013

DICŢIONAR JURIDIC - NOŢIUNEA DE VINOVĂŢIE


Noţiunea de vinovăţie


Atât în reglementarea legală – art.19 Cod penal – cât şi în literatura juridică, aportul psihic al făptuitorului este denumit vinovăţie şi se manifestă sub forma intenţiei sau a culpei.
Este de observat, cu privire la termenul de vinovăţie că, între înţelesul său în vorbirea curentă şi semnificaţia pe care o capătă în legea penală (art.19 C.pen.) şi implicit între disciplina juridică, se desemnează o anumită lipsă de similitudine.
În vorbirea curentă, noţiunea de vinovăţie implică, totalitatea elementelor care atribuie unei persoane răspunderea pentru o anumită faptă. Când spunem „X este vinovat”, înţelegem că X este acel care a săvârşit fapta şi că există toate condiţiile ca el să răspundă de această faptă. Când spunem „X este nevinovat” îl desprindem pe acesta de toate elementele faptei care ar fi putut să atragă pentru el răspunderea penală.
Din această sferă amplă a noţiunii de vinovăţie, în care intră – în vorbirea curentă – toate elementele de natură a atrage răspunderea penală, art.19 C.pen. nu reţine, în semnificaţia pe care o dă aceluiaşi termen, decât acele elemente care caracterizează poziţia subiectivă a făptuitorului volitiv şi intelectiv adus de acesta în săvârşirea faptei.
Este locul să menţionăm că semnificaţia termenului vinovăţie în sensul de îmbinarea a tuturor elementelor care atrag răspunderea penală nu este apanajul exclusiv al vorbirii curente. Terminologia juridică a folosit şi foloseşte încă, în anumite situaţii, termenul de vinovăţie în aceeaşi semnificaţie mai amplă care desemnează totalitatea elementelor ce atrag răspunderea pentru fapta săvârşită.
Astfel, în art.66 din Codul de procedură penală se prevede: „Învinuitul sau inculpatul beneficiază de prezumţia de nevinovăţie şi, nu este obligat să-şi dovedească nevinovăţia. În cazul când există probe de vinovăţie, învinuitul sau inculpatul are dreptul să probeze lipsa lor de temeinicie”. Titulatura marginală a acestui articol este „dreptul de a proba lipsa de temeinicie a probelor”.
În textul reprodus mai sus noţiunea de vinovăţie nu apare cantonată la semnificaţia de poziţie psihică a făptuitorului, aşa cum o defineşte art.19 C.pen., ci ea implică totalitatea elementelor care pot atrage aplicarea legii penale.
Mai accentuat este caracterizată prezumţia de nevinovăţie în art.23 alin.11 din Constituţie, în care se prevede: „Până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de condamnare, persoana este considerată nevinovată”.
Termenul „nevinovăţie” din acest text, exclude nu numai existenţa poziţiei psihice a făptuitorului, ci existenţa tuturor elementelor care pot atrage aplicarea legii penale.
În regimurile juridice în care funcţionează instanţele cu juraţi, întrebarea care li se pune acestora la sfârşitul dezbaterilor este formulată în sensul următor: „Este vinovat X de a fi săvârşit… ?” şi apoi se indică fapta pentru care a fost judecat. Este evident că, în această întrebare, al cărui răspuns reprezintă punctul central al procesului, semnificaţia cuvântului „vinovat” nu este legată numai de poziţia subiectivă a celui judecat, ci de toate temeiurile care-l fac pe acesta pasibil de pedeapsă pentru fapta ce i s-a pus în sarcină.
În unele state, desfăşurarea oricărui proces penal începe cu întrebarea pusă inculpatului sau apărătorului acestuia dacă va pleda „vinovat sau nevinovat” (guilty or not guilty), în care semnificaţia noţiunii de vinovat nu se limitează la poziţia subiectivă în săvârşirea faptei, ci la totalitatea elementelor care pot atrage răspunderea penală.
Restrângerea noţiunii de vinovăţie,  în legea şi disciplina noastră penală, la semnificaţia legată doar de poziţia subiectivă a făptuitorului îşi găseşte, credem, următoarele explicaţii:
- pe de o parte apărea necesar ca, în terminologia juridică, să se adopte un termen unic pentru a desemna poziţia subiectivă, indiferent dacă ea se prezintă sub forma intenţiei sau a culpei
- pe de altă parte, poziţia subiectivă este cea care imprimă acţiunii materiale colorit infracţional. Fără intenţie sau fără culpă, făptuitorul rămâne doar declanşatorul unei energii materiale ce produce un anumit rezultat vătămător. Această energie materială şi rezultatul vătămător nu atrag însă răspunderea penală decât dacă făptuitorul a lucrat cu intenţie sau din culpă, adică având acea poziţie subiectivă pe care legea penală o numeşte vinovăţie.

marți, 21 mai 2013

Odiseea dezincriminării infracţiunilor contra demnităţii – Partea a IV-a

Calomnia „prin presă”
În ţara noastră, anterior anului 1936, nu a existat un tratament penal discriminatoriu în ceea ce priveşte incriminarea sau sancţionarea insultei şi calomniei. Codul penal din 1936 a instituit însă o circumstanţă agravantă legală, constând în săvârşirea lor „prin presă”. Codul penal anterior n-a reprodus agravanta săvârşirii prin presă a infracţiunilor contra demnităţii, ci doar forma lor tipică, restabilind egalitatea de tratament a tuturor acestor infracţiuni, indiferent de modul şi mijloacele de comitere.
În expunerea de motive a iniţiativei legislative, depusă la Biroul Permanent al Senatului sub nr. 23/26.01.1999, precizam, cât se poate de clar, că faptele contra demnităţii persoanei, respectiv insulta şi calomnia, prezintă, indiscutabil, un anumit grad de periculozitate socială de natură să justifice incriminarea lor ca infracţiuni. Această realitate nu justifică, însă, severitatea excesivă a pedepsei prevăzute de art. 205 (insulta) şi 206 (calomnia), cea dintâi fiind sancţionată cu închisoare de la o lună la 2 ani sau amendă, iar cea de a doua cu închisoare de la 3 luni la 3 ani sau cu amendă.
Dacă, însă, prin gravitatea urmărilor cărora le poate da naștere, pedeapsa cu închisoarea s-ar justifica în cazul calomniei, ea nu îşi găseşte în nici un caz locul, când este vorba de banala insultă, pentru care este suficientă pedeapsa amenzii, în limitele prevăzute de art.63 alin.2 din acelaşi cod, adică de la 150.000 lei la 10.000.000 lei. În schimb, cuantumul pedepsei privative de libertate aplicabil calomniei (de la 3 luni la 3 ani) trebuie redus în limitele fixate de legislaţia penală românească antebelică, respectiv de la 3 luni la 6 luni. În ipoteza în care instanţa se opreşte la pedeapsa alternativă a amenzii, potrivit art.63 alin.3 din acelaşi cod, aceasta s-ar situa între 250.000 lei şi 15.000.000 lei.
La sfârşitul lui 2001, ministrul Justiţiei din acea vreme a anunţat, cu surle şi trâmbiţe, că a iniţiat Ordonanţa de Urgenţă nr.508/2002 prin care modifică articolele 205 şi 206, în sensul eliminării pedepsei închisorii pentru insultă, şi respectiv, reducerii limitelor acesteia pentru calomnie. În fond, însă, ministrul Justiţiei nu a făcut altceva decât să xeroxeze iniţiativa mea legislativă din 1999.
În prezent, spre deosebire de propunerea mea legislativă din 1999 şi, cu atât mai mult, de cea guvernamentală din 2002, consider că şi pentru calomnie – ca şi în cazul insultei – este suficientă sancţiunea amenzii penale.
Asemenea infracţiuni nu sunt de natură să tulbure, în mod serios viaţa socială. Ele dau, de cele mai multe ori, expresie unor conflicte de minoră anvergură, care se nasc sub presiunea unor izbucniri imposibile şi se curmă prin banala trecere a vremii care linişteşte spiritele. De aceea, de cele mai multe ori, ele nu ajung în faţa justiţiei, căci persoana vătămată nu introduce plângere sau, chiar dacă ajung în justiţie se soluţionează prin împăcarea părţilor. Iată de ce, pentru asemenea infracţiuni, pe care le vom numi bagatelare, considerăm că este suficientă pedeapsa pecuniară a amenzii penale, stabilită distinct, pentru fiecare dintre ele, în limitele generale, prevăzute în art.53 alin.1 lit.c, adică amenda de la 100 lei la 50.000 lei.
Cele două infracţiuni contra demnităţii persoanei – insulta şi calomnia – nu vizează în mod exclusiv ziariştii, căci orice persoană fizică poate fi autor al acestor infracţiuni. Dar – aşa cum arătat – infracţiunile contra demnităţii se pot comite şi prin presă sau, altfel spus, publicarea în presă poate constitui unul dintre mijloacele de săvârşire a acestor infracţiuni.
Pedeapsa închisorii nu este oportună nici cel puţin în ipoteza în care calomnia ar fi săvârşită „prin presă”. Sigur că, de această modalitate faptică, prin care ea poate fi realizată, se va ţine seama la individualizarea pedepsei, respectiv a amenzii penale şi în nici un caz a unei pedepse penale privative de liberate. Voi menţiona în cele ce urmează unele dintre motivele acestei opţiuni.
În primul rând, regimul politic care l-a înlocuit pe cel dictatorial, a acordat libertate presei, desfiinţând cenzura. Iar acum se insistă să se menţină pedeapsa închisorii pentru fapte considerate infracţiuni prin presă. Deşi, cum spuneam, art. 205 (insulta) şi art. 206 (calomnia) nu prevăd decât forma tipică a acestor infracţiuni, nu şi forme agravate, în raport cu diferitele modalităţi faptice prin care ele se pot realiza. Este vorba, deci, de echivalenţa socială a unor metode diferite, care produc însă acelaşi rezultat: sugrumarea libertăţii presei. Or, dacă schimbările politice intervenite la noi în ţară au dus la înlăturarea uneia dintre aceste metode – cenzura, efortul de a menţine ceea ce s-a dobândit prin aceste schimbări nu se poate concilia cu folosirea celei de a doua – menţinerea pedepsei cu închisoarea. Ceea ce voim însă să subliniem este că nici cenzura şi nici pedepsele cu închisoarea, nu sunt compatibile cu libertatea presei.
În al doilea rând, este de observat dificultatea de a se face o distincţie netă între informarea sau comentariul în slujba intereselor generale, în care s-ar cuprinde şi relatarea unor fapte reale, dar neconvenabile, în sarcina unor persoane, pe de o parte şi, pe de altă parte, calomnia propriu-zisă, al cărei scop este discreditarea unei persoane. Dificultatea acestei distincţii, ascunsă adesea, sub amănunte uneori confuze ale realităţii, poate introduce, în hotărârea instanţei, un coeficient arbitrar. Şi nu este recomandabil ca o pedeapsă cu închisoarea să aibă la bază posibilitatea unui coeficient arbitrar.
În al treilea rând, gazetarii sunt persoane cu o anumită educaţie şi cu factură intelectuală. Însăşi profesiunea le atribuie o sensibilitate mai accentuată. Pentru ei, şi o sancţiune cu amendă are efecte morale puternice. Pentru asemenea persoane nu sunt necesare şi nu sunt oportune pedepse cu închisoarea.
 
 

luni, 20 mai 2013

Odiseea dezincriminării infracţiunilor contra demnităţii – Partea a III-a


 
Infracţiunile contra demnităţii şi presa 

Orice act de încălcare, de nesocotire a demnităţii omului reprezintă în condiţiile prevăzute de lege o faptă socialmente periculoasă pentru ordinea socială. Intervenţia legii penale are loc atât pentru a-l apăra pe om de agresiunea morală pe care o exercită asupra propriului sentiment de auto-preţuire şi asupra reputaţiei sale afirmaţiile jignitoare şi defăimătoare, dar şi pentru a conserva starea de convieţuire armonioasă în sânul societăţii, care nu se poate menţine decât atâta vreme cât oamenii nu-şi fac imputări nedrepte, înjositoare ori degradante, cât ei nu-şi acordă reciproc consideraţie şi respect.
Calomnia este fapta persoanei care, în public, afirmă cu privire la o altă persoană sau impută acesteia o faptă determinată, care dacă ar fi adevărată ar expune acea persoană la o sancţiune penală, administrativă sau disciplinară, ori dispreţului public.
Prin „afirmarea unei fapte”, în sensul textului ce incriminează calomnia, se înţelege acea susţinere a făptuitorului că o anumită faptă – pe care el o expune, descrie, povesteşte, împărtăşeşte ori relatează altor persoane – este reală, că ea corespunde adevărului. Cel mai adesea acţiunea de afirmare îmbracă aparenţa unei simple sincerităţi, dar în realitate ea reprezintă un mijloc prin care se urmăreşte destrămarea reputaţiei unei persoane. Astfel, făptuitorul susţine cu tărie că o anumită faptă, născocită de el, corespunde adevărului şi, de regulă, face aceasta în absenţa persoanei căreia îi este atribuită.
Prin „imputare” se înţelege atât acţiunea de a imputa cât şi rezultatul ei, adică reproşul, învinuirea. Cu aceleaşi observaţii expuse mai sus, arătăm că prin „imputarea unei fapte”, se înţelege a formula o învinuire, a aduce o acuzare sau a reproşa săvârşirea sau participarea la săvârşirea unei fapte ilicite, imorale ori degradante.
Calomnia este, aşadar, o născocire răuvoitoare; ea constă deci în atribuirea unei persoane a unei fapte determinate pe care făptuitorul o ştie falsă, sau pe care acesta o afirmă sau o impută cu intenţia de a cauza un rău, şi anume: de a lovi în demnitatea acelei persoane, prezentând-o ca fiind o persoană incorectă, necinstită ori imorală, într-un cuvânt nedemnă de preţuirea (aprecierea) morală publică de care se bucură în rândul semenilor săi. 
Afirmarea sau imputarea în public a unei fapte determinate, în aşa fel încât persoana căreia îi este atribuită ar fi expusă la o sancţiune legală ori dispreţului public, are totdeauna aptitudinea de a aduce atingere demnităţii persoanei. Fiind prin natura sa susceptibilă de a cauza astfel de urmări, fapta săvârşită violează unul dintre drepturile fundamentale ale persoanei: dreptul pe care aceasta îl are de a se bucura de stimă, consideraţie şi respect în rândul semenilor săi. 
Precizăm că, în ce priveşte mijloacele de săvârşire, afirmarea ori imputarea se poate realiza prin cuvinte în mod oral (vorbe, discursuri, ameninţări etc.) sau în scris (articole publicate în presă, cărţi, afişe etc.) sau prin desene ori imagini, dar – mai rar – şi prin gesturi care ar putea reproduce fără dubiu o faptă determinată pusă în sarcina unei anumite persoane. În ceea ce priveşte acest din urmă mijloc de săvârşire, este de observat că, spre deosebire de insultă, care se poate comite în public fără folosirea unui mijloc specific de publicitate (de exemplu, gesturi ofensatoare făcute în public), calomnia, dată fiind necesitatea de a expune o faptă determinată, nu s-ar putea executa în public fără folosirea unui mijloc special de publicitate (spre pildă, în ipoteza unei pantomime improvizate care se joacă în aşa fel încât să fie de natură a constitui o vădită afirmare a unei fapte determinate). Pot fi folosite – şi adesea sunt folosite – pentru răspândirea afirmaţiilor sau imputărilor denigratoare şi mijloace de reproducere ori transmitere tehnică (radio, televizor, magnetofon, fotografii trucate etc.).
Aşadar, infracţiunea de calomnie se poate comite şi „prin presă” sau, altfel spus, publicarea în presă poate constitui unul din mijloacele de săvârşire a acestei infracţiuni.
Această constatare conduce inevitabil la întrebarea: este sau nu necesar ca, atunci când este săvârşită prin presă, calomnia comisă de un ziarist să fie sancţionată numai „civil”, în ideea că altminteri s-ar instaura cenzura şi implicit ar fi îngrădită libertatea de exprimare.
În adevăr, nici cenzura şi nici pedepsele excesive nu sunt compatibile cu libertatea presei. Căci, dacă schimbările politice intervenite la noi în ţară au dus la înlăturarea uneia dintre aceste metode, cenzura, efortul de a menţine ceea ce s-a dobândit prin aceste schimbări nu se poate concilia cu folosirea celei de-a doua – menţinerea pedepsei închisorii pentru calomnie. 
A se citi şi INSULTA şi CALOMNIA - Partea I şi INSULTA şi CALOMNIA - Partea a II-a
 

duminică, 19 mai 2013

„Colegii deputaţi au pledat eroic pentru forfecarea bugetară”



Jurnalul Naţional – 17 decembrie 1997
 (a consemnat Gena Saru‑Ispas)
 
„‑ Domnule senator Corneliu Turianu aţi afirmat că nu sunteţi de acord cu sistemul de sume forfetare pe care îl au deputaţii şi care reprezintă echivalentul unui salariu. De ce?
‑ Eu unul nu mi-aş pune semnătura pe un act normativ asupra căruia planează acuza că încurajează nu mai puţin de două infracţiuni dezonorante cum ar fi: nejustificarea cu acte a unor sume ridicate cu semnătură, pentru alte persoane – şef de cabinet, dactilografă şi şofer – şi neplata impozitelor pentru sumele cuvenite acestora. Nu mai vorbesc de faptul că planează asupra parlamentarului suspiciunea că şi-ar însuşi chiar o parte din sumele afectate celorlalte cheltuieli inerente bunei funcţionări a unui birou parlamentar. Dacă deputaţii vor să continue cu forfetarea, în dispreţul prevederilor constituţionale, nu îi împiedică nimeni. Dar să voteze ei înşişi o asemenea lege, pentru aceasta, nu e posibil să aibă acoperirea Senatului.
‑ Senatul a propus eliminarea sumelor forfetare. Şi totuşi, în noua lege a salarizării demnitarilor, ele sunt prevăzute pentru deputaţi. Nu aţi reuşit să impuneţi colegilor argumentele Senatului?
‑ Am participat, alături de alţi parlamentari, la şedinţa consultativă privind problema salarizării noastre. Cu acel prilej am văzut cu proprii mei ochi a opta minune a lumii: un consens total sub cupola Camerei Deputaţilor. Nu mai conta că eşti de stânga sau de dreapta, majoritar sau minoritar, numai să nu te legi de forfetarea colegilor deputaţi. Trebuie să recunosc însă că, la unison, colegii noştri au pledat eroic, pentru forfetare, sau, mai degrabă, pentru o veritabilă „forfecare” bugetară! Faptul că un şef de cabinet de la Camera Deputaţilor are un salariu de 1.800.000 de lei, mai mare decât al unui senator, m-a determinat să întreb în glumă cum m-aş putea transfera, o dată pe lună, ca şef de cabinet la Camera Deputaţilor. Un deputat ţărănist chiar mi-a tăiat-o scurt, spunând că aş câştiga vreo două milioane şi jumătate, în timp ce pe ştatul meu de plată scrie negru pe alb că am un venit lunar de 1.400.000 lei!
La comisia de mediere nici măcar n-am fost primit la discuţii, aşa că n-am mai avut o altă posibilitate de a încerca să îi conving pe deputaţi să renunţe la sumele forfetare. Aşa că, după atâtea bătăi cu pumnii în piept pentru economiile făcute din milioanele primite în afara indemnizaţiei cuvenite unui deputat, nu am de pus decât o întrebare: returnează el aceşti bani „economisiţi” la buget, la sfârşitul fiecărei luni?”

sâmbătă, 18 mai 2013

VIZIUNE

 
 VIZIUNE

 

Cu linişte în suflet privesc anii
Ce m-au purtat în goană ca-ntr-un vis
Mi-au înflorit în inimă castanii
La umbra lor m-aştern, cu părul nins.
 

Un gând de fericire îmi irumpe
Parcă plutesc pe-al mărilor hotar
Spre locul unde noaptea se ascunde
Şi-i linişte şi totul este clar…

 

marți, 14 mai 2013

PASTEL DE PRIMĂVARĂ



MARC TURIANU
 
 
PASTEL DE PRIMĂVARĂ

 

Când primăvara vine iată râul
Rostogolindu-şi unda către şes
În depărtarea mută sună grâul
Pe care încă nici nu l-am cules

 
Dar peste ţară s-a lăsat lumină
Şi verdele ţâşneşte viu în zări
Copacul avântând spre cer tulpina
Eu preumblându-mi paşii prin visări…

luni, 13 mai 2013

DESTIN

MARC TURIANU
DESTIN
 

Mereu adun
Din veac, iubire
Ce dor nebun
De nemurire!
 

Şi nici nu ştiu
Cum e mai bine
Şi versuri scriu
Uitând de mine…

duminică, 12 mai 2013

DIALOG NOCTURN


DIALOG NOCTURN

Crăiasa, cu chip oval,
Pas de om îngândurat…
Fix, se uită peste sat,
Simulând un zâmbet pal

De un nor, subtil voalată
Semănând cu o cadână
Ca străjer vrea să rămână
La a cosmosului poartă…

Apoi se duce, ca o luntre
Pe a cerului câmpie
Şi de-atâta feerie
Vălu-i cade de pe frunte

O privesc cu dor în suflet
Şi mă întreb copilăreşte:
„Oare nu mai oboseşte
De sclipire şi de umblet?

 Iar în liniştea de-afară
Nu se mişcă nici un ram
Doar… o gâză bate-n geam
Cu călcâiul ei de ceară.  

-În zadar aşa probleme
Îmi răspunde astrul sfânt-
Sunt legată de pământ
Precum oamenii de ...vreme!

Odiseea dezincriminării infracţiunilor contra demnităţii – Partea a II-a


Insulta şi calomnia se întorc în Codul penal?

 


·  Urmare a iniţiativei legislative de modificare a Codului penal aparţinând ministrului justiţiei de la acea vreme, Monica Macovei – la cererea expresă a Clubului Român de Presă – normele de incriminare a insultei şi calomniei cuprinse în art.205 şi art.206 din Codul penal, precum şi prevederile art.207 din acelaşi cod privind proba verităţii, au fost abrogate prin dispoziţiile art.I pct.56 din Legea nr.278/2006.
Deşi calomnia şi insulta au caracter penal şi în Franţa, şi în Italia, s-a argumentat că dezincriminarea respectivelor infracţiuni contra demnităţii a fost, de altfel, o „recomandare a Uniunii Europene care încearcă să uniformizeze legislaţia în toate statele membre”. Este adevărat că multe state din Uniunea Europeană prevăd în legislaţia proprie pedepse de la câteva luni la maximum doi ani pentru delictele de presă, însă în aceste state pedepsele penale nu se mai administrează de mulţi ani, graţie şi jurisprudenţei CEDO. În concluziile Conferinţei regionale privind calomnia şi libertatea de exprimare, organizate sub egida Consiliului Europei, în perioada 17-18 octombrie 2002, la care au participat majoritatea statelor europene, s-au formulat următoarele recomandări: „În cazul în care sunt prevăzute sancţiuni penale pentru calomnie, trebuie să nu existe pedeapsa închisorii, iar pedepsele pecuniare trebuie să fie proporţionale. De asemenea, cuantumul despăgubirilor din procesele civile trebuie să fie proporţionale, pentru a nu afecta libertatea de exprimare. Proba verităţii trebuie să fie prevăzută. De asemenea, trebuie să constituie o apărare în situaţia în care jurnalistul a acţionat în mod rezonabil şi cu bună credinţă”.
O simplă comparare a faptelor de insultă şi calomnie din Codul penal român cu cele din legislaţiile din alte state europene relevă faptul că la noi delictele de presă sunt cel mai sever pedepsite, cu până la 3 ani de închisoare în cazul calomniei. De observat însă că în proiectul noului Cod penal dispoziţiile art.205, 206 şi 207, care au fost abrogate prin dispoziţiile art.I pct.56 din Legea nr.278/2006, nu mai prevedeau pedeapsa închisorii şi aveau următorul cuprins:
Art.205 – Insulta „Atingerea adusă onoarei ori reputaţiei unei persoane prin cuvinte, prin gesturi sau prin orice alte mijloace, ori prin expunerea la batjocură, se pedepseşte cu amendă. Aceeaşi pedeapsă se aplică şi în cazul când se atribuie unei persoane un defect, boală sau infirmitate care, chiar reale de ar fi, nu ar trebui relevate. Acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate. Împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală”;
Art.206 – Calomnia „Afirmarea sau imputarea în public, prin orice mijloace, a unei fapte determinate privitoare la o persoană, care, dacă ar fi adevărată, ar expune acea persoană la o sancţiune penală, administrativă sau disciplinară ori dispreţului public, se pedepseşte cu amendă de la 2.500.000 lei la 130.000.000 lei. Acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate. Împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală”;
Art.207 – Proba verităţii „Proba verităţii celor afirmate sau imputate este admisibilă, dacă afirmarea sau imputarea a fost săvârşită pentru apărarea unui interes legitim. Fapta cu privire la care s-a făcut proba verităţii nu constituie infracţiunea de insultă sau calomnie”. 

·  Prin Decizia nr.62/2007, Curtea Constituţională a decis că dispoziţiile art.I pct.56 din legea sus-menţionată referitoare la abrogarea art.205, art.206 şi art.207 din Codul penal în vigoare sunt neconstituţionale.
După cum s-a reţinut în considerentele acestei decizii, în cazul constatării neconstituţionalităţii dispoziţiilor legale de abrogare, acestea îşi încetează efectele juridice în condiţiile prevăzute de art.147 din Constituţie, iar prevederile legale care au format obiectul abrogării continuă să producă efect.
În adevăr, potrivit textului constituţional citat, deciziile Curţii Constituţionale sunt „general obligatorii” (alin.4), iar legiuitorul (Parlamentul sau Guvernul, după caz) au la dispoziţie 45 de zile de la publicarea deciziei pentru a pune de acord prevederile găsite neconstituţionale – şi suspendate de drept pe durata acestui termen – cu dispoziţiile Legii fundamentale (alin.1). În caz contrar, aspectele neconstituţionale îşi încetează oricum efectele juridice.
În urma publicării acestei decizii a Curţii Constituţionale, practica instanţelor a devenit neunitară. Unele instanţe au considerat dispoziţiile art.205-207 din Codul penal ca fiind în vigoare, motivând că suspendarea de drept a textului de lege derogator are drept consecinţă reintrarea în vigoare a dispoziţiilor abrogate, în forma avută anterior abrogării. În schimb, alte instanţe „au considerat că dispoziţiile abrogate nu mai sunt în vigoare în absenţa reincriminării exprese a celor două fapte de către legiuitor şi în faţa realităţii că, potrivit Constituţiei şi a Legii nr.47/2002, republicată, Curtea Constituţională nu poate să-şi aroge sub nici o formă rolul de legiuitor pozitiv, reactivarea insultei şi calomniei printr-o decizie a instanţei de control constituţional venind în contradicţie flagrantă cu principiile previzibilităţii legii şi legalităţii incriminării şi pedepsei”[1].

·   Din cauza jurisprudenţei divergente, procurorul general al României a promovat un recurs în interesul legii asupra activităţii dispoziţiilor art.205 şi 206 din Codul penal, care nu mai erau sancţionate cu închisoarea ca o consecinţă a deciziei Curţii Constituţionale nr.62/2007.
Prin decizia nr.8/2010, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite, a admis recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi a stabilit că: „Normele de incriminare a insultei şi calomniei cuprinse în art.205 şi art.206 din Codul penal, precum şi prevederile art.207 Cod penal privind proba verităţii, abrogate prin dispoziţiile art.I pct.56 din Legea nr.278/2006, dispoziţii declarate neconstituţionale prin Decizia nr.62/2007 a Curţii Constituţionale, nu sunt în vigoare. Obligatorie, potrivit art.414 alin.3 din Codul de procedură penală”.
Ulterior, după ce ÎCCJ a admis recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă ÎCCJ prin care cele două infracţiuni nu mai erau sancţionate cu închisoarea, Curtea Constituţională a României a acceptat o excepţie de neconstituţionalitate ridicată în cadrul unui proces la Judecătoria Iaşi privind dispoziţiile art.4145 alin.4 din Codul de procedură penală, excepţie prin intermediul căreia insulta şi calomnia pot fi din nou sancţionate cu închisoarea.
În urma deliberărilor, Curtea Constituţională, cu unanimitate de voturi, a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constat că „dezlegarea dată problemelor de drept judecate” prin decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite, nr.8 din 18 octombrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.416 din 14 iunie 2011, este neconstituţională, contravenind Constituţiei şi Deciziei Curţii Constituţionale nr. 62 din 18 ianuarie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.104 din 12 februarie 2007.
Decizia este definitivă şi general obligatorie.
Argumentaţia reţinută în motivarea soluţiei pronunţate de Plenul Curţii Constituţionale va fi prezentată în cuprinsul deciziei, care se comunică celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului, Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Consiliului Superior al Magistraturii şi Judecătoriei Iaşi - secţia penală, şi se va publica în Monitorul Oficial al României, Partea I. 

În momentul actual este greu de comentat în ce măsură decizia instanţei constituţionale este ancorată în realitatea sau nu, ori la ce anume elemente de neconstituţionalitate s-a referit atunci când a cenzurat actul de voinţă al Parlamentului, care a abrogat cele trei articole din Codul penal. Aceasta pentru că decizia nu a fost încă motivată.



[1] CEDO, cauza Antonescu c. României (21.02.2012)

vineri, 10 mai 2013

Odiseea dezincriminării infracţiunilor contra demnităţii – Partea I




Partea I – Renunţarea la incriminarea faptelor de insultă şi calomnie

 1.  În legislatura 1996-2000, am înregistrat la Biroul permanent al Senatului sub nr.23, din 26 ianuarie 1999, iniţiativa legislativă pentru modificarea „buclucaşelor” articole 205 şi 206 din Codul penal, opinând că pentru cele două infracţiuni este suficientă o pedeapsă pecuniară.
2. Rodica Stănoiu, iniţiator al Ordonanţei de urgenţă nr.58/2002, având în vedere că într-un mai vechi proiect de modificare a Codului penal s-a cerut înăsprirea pedepselor pentru insultă şi calomnie „prin presă”, a obţinut eliminarea variantei agravate a celor două infracţiuni contra demnităţii. Îmi aduc aminte că doamna Stănoiu dădea declaraţii belicoase din care reieşea că a fost nevoie de competenţa domniei sale pentru a-i scăpa pe ziarişti de închisoare.
3. Invocând asigurarea libertăţii de exprimare şi apreciind că demnitatea persoanei poate fi ocrotită în mod eficient chiar şi numai prin intermediul normelor dreptului civil, Parlamentul a abrogat, prin art.I pct.56 din Legea nr.278/2006, dispoziţiile din Codul penal referitoare la insultă, calomnie şi proba verităţii.
Numai că, prin Decizia nr.62/2007, Curtea Constituţională a admis o excepţie de neconstituţionalitate, ridicată de un justiţiabil într-un proces de insultă şi calomnie intentat unui jurnalist, constatând că dispoziţiile cuprinse în art.I pct.56 din Legea nr.278/2006 referitoare la abrogarea art.205, 206 şi 207 Cod penal sunt neconstituţionale. Curtea a reţinut că „prin abrogarea dispoziţiilor legale menţionate s-a creat un inadmisibil vid de reglementare, contrar dispoziţiei constituţionale care garantează demnitatea omului ca valoare supremă. În absenţa ocrotirii juridice prevăzute de art.205, 206 şi 207 din Codul penal, demnitatea, onoarea şi reputaţia persoanelor nu mai beneficiază de nici o altă formă de ocrotire juridică reală şi adecvată”. Curtea a mai motivat că „nu poate reţine existenţa unui ocrotiri juridice reale prin posibilitatea recunoscută de instanţele judecătoreşti persoanelor vătămate prin infracţiunile menţionate de a obţine daune morale în cadrul procesului civil, deoarece o asemenea formă de ocrotire juridică nu este reglementată explicit, ci este instituită pe cale jurisprudenţială. Pe de altă parte, recurgerea la procesul civil, întemeiată, prin analogie, pe dispoziţiile art.998 din Codul civil – care reglementează răspunderea patrimonială pentru prejudiciile produse prin fapte ilicite – nu constituie o protecţie juridică adecvată în cazul analizat, deoarece dezonoarea este prin natura sa ireparabilă, iar demnitatea umană nu poate fi evaluată în bani şi nici compensată prin foloase materiale”. Ca urmare a constatării neconstituţionalităţii normelor abrogatoare, Curtea a decis că acestea îşi încetează efectele juridice în condiţiile prevăzute de art.147 alin.1 din Constituţie, iar prevederile legale care au format obiectul abrogării (în speţă, normele de incriminare a insultei şi calomniei cuprinse în art.205 şi 206 din Codul penal, precum şi prevederile art.207 privind proba verităţii din Codul penal) continuă să producă efecte juridice.
Însă, contrar prevederilor constituţionale ale art. art.147 alin.1 şi alin.4, procurorul general al României a promovat un recurs în interesul legii prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost solicitată să se pronunţe în legătură cu efectele Deciziei Curţii Constituţionale nr.62/2007. Deşi s-a aflat în faţa unui recurs inadmisibil, având ca obiect starea legii – în loc de interpretarea şi aplicarea unitară a acesteia – Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a erijat în instanţă de control judiciar şi a infirmat Decizia nr.62/2007 a Curţii Constituţionale, reţinând următoarele: „(…) câtă vreme faptele de insultă şi calomnie, dezincriminate prin art.I pct.56 din Legea nr.278/2006, nu au mai fost reincriminate de puterea legiuitoare, singura abilitată într-un stat de drept să o facă, nu se poate considera că faptele respective ar constitui infracţiuni şi că textele de lege abrogate în care erau incriminate ar fi reintrat în vigoare”. Cu alte cuvinte, prin Decizia nr.8/2010,  Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit că normele de incriminare a insultei şi calomniei cuprinse în art.205 şi 206 din Codul penal, precum şi art.207 din Codul penal privind proba verităţii – abrogate prin art.I pct.56 din Legea nr.278/2006, dispoziţii declarate neconstituţionale prin Decizia nr.62/2007 a Curţii Constituţionale – nu sunt în vigoare.
Prin Decizia nr.206/2013, Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate având ca obiect dispoziţiile art.4145 alin.4 din Codul de procedură penală şi constată că „dezlegarea dată problemelor de drept judecate” prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr.8/2010 este neconstituţională.
În susţinerea neconstituţionalităţii acestor dispoziţii de lege, Curtea invocă încălcarea prevederilor constituţionale: ale art.1 alin.3,4,5, privind principiul separaţiei şi echilibrului puterilor în cadrul democraţiei constituţionale şi obligaţia respectării Constituţiei şi a  supremaţiei sale şi a legilor; ale art. 126 alin.3 potrivit căruia „Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti, potrivit competenţei sale, şi alin.4 privind instanţele judecătoreşti şi rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie; ale art.142 alin.1 potrivit căruia „Curtea Constituţională este garantul supremaţiei Constituţiei”; şi ale art.147 potrivit cărora: „Dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare, precum şi cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei” (alin.1) şi „Deciziile Curţii Constituţionale se publică în Monitorul Oficial al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor” (alin.4), precum şi ale sus-menţionatei Decizii a Curţii Constituţionale nr.62 din 18 ianuarie 2007.
Codul penal român intrat în vigoare la 01.02.2014 renunţă la incriminarea faptelor de insultă şi calomnie, precum şi la proba verităţii sancţionate numai cu pedepse pecuniare în Codul penal anterior.
Reamintesc că iniţiativa legislativă de modificare în acest sens a Codului penal a aparţinut ministrului justiţiei, Monica Macovei, la cererea expresă a Clubului Român de Presă, cu motivarea că dezincriminarea insultei şi calomniei „a fost, de altfel, o recomandare a Uniunii Europene”. În acelaşi sens se exprimase cu ceva vreme în urmă Jonathan Scheele, şeful delegaţiei Comisiei Europene la Bucureşti, respectiv că „prevederile Codului penal român în vigoare sunt incompatibile cu Convenţia Europeană a Drepturilor Omului”, ele fiind îndreptate „împotriva ziariştilor”. Numai că domnia sa avea în vedere împrejurarea că într-un mai vechi proiect de modificare a Codului penal se prevedea incriminarea distinctă a calomniei „prin presă” ca o circumstanţă agravantă în cadrul art.206 Cod penal. Era vorba de o neferictă tentativă guvernamentală din 1994 care putea fi considerată pe bună dreptate ca semn al unei intenţii legislative de a atribui calomniei săvârşită prin presă o agravare a pedepsei.
Mai îmi amintesc comentariul dlui Sergiu Andon, preşedintele Comisiei juridice a Camerei Deputaţilor: „Încă o dată se divulgă unul din actele demagogice ale Monicăi Macovei, care, în scop populist, pentru a câştiga simpatia presei, a scos din Codul penal insulta şi calomnia, deşi această dezincriminare nu avea cum să reziste la Curtea Constituţională şi la curţile europene ale justiţiei”. În opinia dlui Andon – la care în ultima vreme se pare că a renunţat – „libertatea presei se asigură prin corectitudinea justiţiei, aceasta fiind suficientă pentru ca jurnaliştii să nu fie pedepsiţi şi fără să fie vinovaţi sau mai aspru decât ar trebui”.
Îmi propun ca în partea a II-a să analizăm împreună „beneficiile” de care urmează a se „bucure” – atât cetăţenii de rând, cât şi ziariştii – de „avantajele” dezincriminării infracţiunilor contra demnităţii persoanei.
 
În ultimele zile ale anului 1999, Clubul de Presă Român a luat act, cu îndreptăţită îngrijorare, de mai multe tentative aparţinând unor oameni politici de a face o nouă reglementare în cadrul căreia să se desfăşoare profesiunea de ziarist. La unison, toţi ziariştii au luat poziţie, considerând noile proiecte drept o încercare de a reintroduce cenzura sau, în cel mai bun caz, de a îngrădi simţitor libertatea presei. şi, trebuie să o recunoaştem, respectivele iniţiative legislative îşi meritau în mare măsură „etichetele” puse de presă, datorită severităţii lor excesive şi inexplicabile. iar propunerea unor pedepse de 7 ani închisoare pentru infracţiunea de calomnie nu avea cum să nu încingă spiritele.
Se ştie, odată cu prăbuşirea dictaturii în ţările fostcomuniste s-a înlăturat cenzura şi controlul presei, libertatea cuvântului scris integrându-se în imperativele definitorii ale democraţiei. Cenzura implica controale şi modificări ale propriei gândiri pentru ca orice operaţie gazetărească sa se înscrie în coordonatele gândirii planificate impuse de forurile conducătoare. Informaţiile nu puteau să atingă domenii considerate tabu, iar comentariile aveau o sferă bine delimitată în conţinut şi un limbaj de folosinţă generalizată, cunoscutul „limbaj de lemn”.
schimbarea regimului politic a determinat un salt calitativ în activitatea publicistică. Libertatea presei a devenit un atribut trâmbiţat al democraţiei. Ea a reprezentat, în acelaşi timp, adoptarea unor norme cuprinse în documente internaţionale privind drepturile omului şi condiţiile de participare la viaţa a unor organisme interstatale. Eliberaţi de orice constrângere, evaluând uneori subiectiv rolul presei şi dimensiunile reale ale libertăţii acesteia, profesioniştii îndeletnicirii de gazetar au scris şi au comentat toate aspectele actualităţii, au făcut toate eforturile pentru a satisface curiozitatea cititorilor şi pentru a da conţinut rolului presei încununată cu atributul democratic al libertăţii. În această declanşare bruscă, lipsită de tradiţie şi de rutină, s-au evidenţiat multe aspecte incontestabil pozitive. Dar, între libertatea de informare, principiu consacrat de art.31 alin.4 din Constituţia României, şi respectul vieţii private, un alt principiu statuat prin art.26 din aceeaşi lege fundamentală, trebuie să existe întotdeauna un echilibru, tot ceea ce se spune şi se scrie trebuind să fie formulat în termeni civilizaţi. În „Principiile de conduită a jurnaliştilor” este proclamată, ca standard de conduită, respectul pentru adevăr şi obligaţia ca ziaristul să scrie numai conform faptelor a căror origine o cunoaşte; jurnalistul trebuie să facă tot posibilul spre a rectifica orice informaţie care se dovedeşte dăunătoare şi trebuie, de asemenea, să privească ca fiind grave delictele profesionale: calomnia, defăimarea, ponegrirea, interpretarea tendenţioasă, acuzaţiile nefondate, acceptarea mitei sub orice formă pentru publicarea sau suprimarea unor informaţii. De asemenea, prin Rezoluţia Adunării parlamentare a Consiliului Europei nr.1003(1993) cu privire la etica ziaristică[1] se arată că jurnalişti trebuie să respecte dreptul indivizilor la viaţa privată şi că persoanele cu funcţii în viaţa publică au dreptul la protecţia vieţii lor private (în afară de cazul când aceasta poate avea urmări asupra vieţii publice).
În adevăr, libertatea presei constituie o ispită care îi poate face pe unii să depăşească limitele exerciţiului corect al acesteia. Libertatea presei înţeleasă uneori ca dreptul de a scrie orice despre oricine poate duce la abordarea de subiecte cu caracter imoral şi, de asemenea, la publicarea de materiale în care unele persoane să fie împroşcate cu noroi, într-un mod lipsit de scrupule. Aceasta va ridica problema de a şti care sunt limitele libertăţii presei şi când anume şi în ce măsură aceste limite sunt depăşite, dând loc infracţiunii de calomnie. Şi rezolvarea acestei probleme va întâmpina dificultăţi în cercetarea juridică şi în activitatea instanţelor de judecată. Căci demarcaţia între conţinutul libertăţii şi abuzul de libertate nu se desemnează totdeauna cu precizie, iar criteriile pentru a o determina sunt şovăitoare.
În încercarea de a limpezi aceste aspecte într-un mod cât mai echilibrat şi din punct de vedere strict juridic, am înaintat Biroului Permanent al Senatului încă din 1998 o propunere legislativă pentru modificarea art.205 („Insulta”) şi 206 („Calomnia”) din Codul penal. Dar, deşi a primit la vremea aceea avizul favorabil al Consiliului Legislativ, propunerea nu a mai ajuns să fie discutată în plenul Senatului, sugerându-se „să se analizeze dacă nu ar fi mai potrivit ca propunerea legislativă să fie valorificată în cadrul viitorului proiect de lege al Guvernului…”. La începutul anului următor, sub nr.23 din 26.01.1999, am reiterat această propunere legislativă, cu rugămintea de a fi inclusă pe ordinea de zi şi dezbătută în procedură de urgenţă. Arătam în esenţă că, dacă prin gravitatea urmărilor cărora le poate da naştere, pedeapsa cu închisoarea s-ar justifica în cazul calomniei, ea nu îşi găseşte în nici un caz locul când este vorba de banala insultă, pentru care este suficientă pedeapsa amenzi penale prevăzute de art.63 alin.2 din Codul penal, adică de la 150.000 lei la 10.000.000 lei. În schimb, cuantumul pedepsei privative de libertate aplicabil calomniei (de la 3 luni la 3 ani) trebuie, pentru considerentele prezentate în Expunerea de motive, redus în limitele fixate de legislaţia penală românească antebelică, respectiv de la 3 luni la 6 luni sau amendă. În ipoteza în care instanţa se opreşte la pedeapsa amenzii, atunci, potrivit art.63 alin.3 din acelaşi cod, aceasta s-ar situa între 250.000 şi 15.000.000 lei. Din păcate, deşi şi de această dată propunerea legislativă a primit avizul favorabil al Consiliului Legislativ, sub nr.186 din 15.02.1999, discutarea sa în plenul Senatului a fost dibaci amânată. Ceea ce, cum vom arăta într-un alt articol, nu a dus la nimic bun.
 





[1] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.265 din 1994.