DICŢIONAR JURIDIC – PROBA VERITĂŢII

PROBA VERITĂŢII

 

Admisibilitatea probei verităţii este condiţionată, în cadrul prevederilor art.207 din anteriorul Cod penal, de existenţa unui interes legitim, în apărarea căruia să se fi făcut afirmaţia sau imputarea calomnioasă.

Este de observat că subsumarea probei verităţii unei condiţii, oricare ar fi aceasta, implică ideea că numai în mod excepţional, şi anume atunci când condiţia este îndeplinită, adevărul afirmat scapă de sub incidenţa textului sancţionator. Altminteri, în regulă generală, afirmarea unor fapte, chiar adevărate, dar cu semnificaţii negative privind comportarea unei persoane, nu este îngăduită, având caracter infracţional. Ajungem în acest fel la situaţia oarecum curioasă în care, cel ce a săvârşit anumite fapte certate cu morala nu este sancţionat pentru săvârşirea acestor fapte, dar cel care nu a făcut decât să le divulge este sancţionat pentru această divulgare. Oare nu reprezintă aceasta o răsturnare a criteriilor de valorificare a faptelor antisociale, considerându-se mai gravă relatarea unor asemenea fapte decât însăşi săvârşirea lor?

Desigur că repulsia pentru colportarea unor comportări negative constituie o poziţie morală a cărei adoptare promovează un climat de înţelegere, armonie şi respect reciproc între membrii colectivităţii sociale. Acest climat reprezintă un câştig pentru societatea în care este cultivat şi exprimă un nivel pozitiv de moralitate publică.

Dar poate fi el preferat adevărului? Proba verităţii constituie o preemţiune acordată adevărului în viaţa socială. Atunci când recunoaştem că exprimarea adevărului nu poate constitui infracţiune, îi atribuim acestui adevăr o pondere socială bazată pe cele mai elementare şi permanente norme morale. Este oare normal să supunem valoarea morală şi juridică a adevărului unor condiţii legate de interese, fie ele chiar legitime? Nu atenuăm prin aceasta preponderenţa socială a adevărului şi rolul său moral în raporturile dintre oameni? Este oare mai important să menajăm susceptibilitatea unui membru al societăţii şi să nu dezvăluim faptele negative ale acestuia decât să lăsăm să se facă cunoscut adevărul asupra acestor fapte? La aceste întrebări s-ar putea răspunde în sensul că cei ce vor să nu se facă afirmaţii defavorabile despre faptele lor, trebuie să aibă tăria de a se abţine de la fapte ce pot da naştere unor asemenea afirmaţii. Dar să nu pretindă că dovada adevărului acestor fapte este inadmisibilă.

S-ar putea susţine că proba verităţii, în procesele de calomnie, trebuie să fie admisibilă întotdeauna şi fără condiţii. Iar cei pe care adevărul îi poate incomoda să evite, nu adevărul, ci săvârşirea faptelor al căror adevăr le este defavorabil.