Se afișează postările cu eticheta intenţie indirectă. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta intenţie indirectă. Afișați toate postările

duminică, 24 noiembrie 2013

Intenţia în calomnia prin presă


Când ne referim la calomnia prin presă, înţelegem afirmaţia denigratoare răspândită prin mijloace ale mass-mediei: ziare, emisiuni televizate, emisiuni radiofonice, casete imprimate etc. Astfel încât cele arătate, în continuare, cu privire la gazetari (ziarişti – profesioniştii presei scrise) se referă în egală măsură şi la cei ce activează în celelalte mijloace de informare în masă.
a) Pentru o persoană din afara profesiunii de gazetar, faptul de a face publică o afirmaţie denigratoare prin intermediul presei implică intenţia specifică infracţiunii de calomnie. Cel ce foloseşte presa ca mijloc de a-şi exprima gândirea sa defăimătoare îşi dă seama, prevede şi chiar urmăreşte ca un număr cât mai mare de persoane să ia cunoştinţă de conţinutul afirmaţiilor sale. Căci presa este mijlocul prin care se supradimensionează aria de răspândire a unei afirmaţii calomnioase.
Asemenea persoane, din afara activităţii publicistice propriu zise, pot fi cei care introduc o afirmaţie calomnioasă fie într-un interviu, fie în scrisoarea adresată unui cotidian, fie în folosirea dreptului la replică, fie în cadrul unei dezbateri televizate, fie în altă formă de manifestare destinată să se încorporeze într-o activitate a mass-mediei.
Pentru astfel de persoane – extranee activităţii de presă – intenţia se conturează prin folosirea acestui mijloc de comunicare a cărui forţă de răspândire este puternică şi general cunoscută. Fapta lor se înscrie în categoria calomniei prin presă, ea însă se diferenţiază de faptele cu acelaşi conţinut obiectiv săvârşite de cei care activează în organismele mass-mediei.
De aceştia din urmă ne vom ocupa în cele ce urmează.
b) În ultima vreme au loc numeroase manifestări – congrese, simpozioane, conferinţe, întâlniri – în care se discută despre rolul presei, despre pregătirea, activitatea şi îndatoririle ziariştilor, despre cum ar trebui să se exercite profesiunea de ziarist, despre raportul dintre această activitate şi libertatea cuvântului, despre deontologia profesională în ziaristică, şi despre alte probleme legate de această îndeletnicire. Numeroşi vorbitori îşi expun punctele de vedere, auditorii prezenţi iau note, se pun întrebări, se formulează răspunsuri, se exprimă teze şi deziderate pe care noi simpozioane şi congrese sunt destinate să le ia în considerare şi să le dezbată.
Această insistentă preocupare pentru coordonatele profesiunii de ziarist dovedeşte, pe de o parte, o recunoaştere a rolului pe care presa îl deţine în viaţa socială, iar pe de altă parte, un efort de a găsi şi stabili condiţiile obiective şi morale în care acest rol poate şi trebuie să fie îndeplinit.
Ar fi greu să ne referim la toate dezideratele şi recomandările înfăţişate în retorica abundentă a tuturor acestor manifestări. Rămân însă bine conturate importanţa ce se acordă acestei activităţi şi preocuparea de a-i stabili anumite coordonate de înfăptuire. Această din urmă preocupare – repetată insistent – pare să învedereze că încă nu există un complex bine închegat de norme stabile şi persistente, privind exercitarea profesiunii de ziarist (şi, în general, de lucrător în domeniul mass-mediei).
Întrucât, în aceste file, abordăm un segment redus şi cu un contur propriu al activităţii de presă, nu apare necesar să investigăm dezbaterile conferinţelor şi simpozioanelor care se ţin, ci ne vom îndrepta atenţia asupra unor anume aspecte ale activităţii ziaristice, ce pot fi puse în legătură cu calomnia prin presă. Normele juridice, pe de o parte, realităţile vieţii sociale, pe de altă parte, pot furniza premise cu ajutorul cărora să încercăm a ne orienta în această problemă.
Gazetarii au, în cadrul profesiunii lor, îndatorirea de a-i informa pe cititori cu privire la toate împrejurările care prezintă interes pentru opinia publică. Articolul 31 alin.4 din Constituţie prevede: „Mijloacele de informare în masă, publice şi private, sunt obligate să asigure informarea corectă a opiniei publice” (s.n.). Titlul sub care figurează acest text este „Dreptul la informaţie”.
Acest drept la informaţie face parte din drepturile fundamentale ale persoanelor prevăzute în Constituţie. Lui îi corespunde obligaţia, edictată expres în sarcina mijloacelor de informare în masă, de a informa opinia publică. Textul adaugă că informarea trebuie să fie corectă.
S-ar putea considera că obligaţia de a informa opinia publică se referă la tot ce se întâmplă în mediul social, la toate împrejurările şi situaţiile care au loc în acest mediu. Ar constitui obiect de informaţie toate succesele şi faptele lăudabile, dar şi acţiunile infamante, corupte şi imorale.
Demascarea faptelor incorecte, săvârşite de oricine, dar mai ales de cei ce ocupă poziţii preponderente în viaţa socială şi în organele statului ar fi de natură să contribuie la formarea şi păstrarea unui climat moral în viaţa societăţii. În felul acesta s-ar trage un semnal de alarmă care ar putea pune capăt unei practici incorecte şi ar putea împiedica pe alţi amatori de asemenea practici să realizeze planurile lor nocive.
Se ridică problema dacă asemenea informaţii, atunci când cuprind referiri la fapte incorecte, ar putea intra în categoria infracţională a calomniei, din moment ce se poate considera că ele se înscriu în obligaţiile profesionale ale gazetarilor şi îndeplinesc rolul social de a aduce la cunoştinţa opiniei publice fapte de natură a influenţa negativ nivelul moral al societăţii.
S-ar putea răspunde că, atâta vreme cât activitatea gazetarului se înscrie în limitele îndeplinirii obligaţiei sale profesionale de a informa opinia publică, el nu poate fi învinuit pentru conţinutul reportajelor, articolelor sau comentariilor pe care le publică, indiferent de împrejurarea că în acest conţinut se găsesc şi afirmaţii defavorabile, privind aspecte negative în comportamentul anumitor persoane.
Trebuie însă ţinut seamă de faptul că, în textul constituţional menţionat mai sus, este prevăzută o condiţie esenţială pe care informarea se impune să o îndeplinească: să fie corectă.
Atunci când cei ce activează în mass-media introduc în gazetă sau în emisiunea audio-vizuală materiale care depăşesc limitele informării corecte, afirmaţiile denigratoare capătă vocaţia de a se încadra în infracţiunea de calomnie. 

miercuri, 20 noiembrie 2013

Intenţia în infracţiunea de calomnie

Calomnia este o infracţiune care se săvârşeşte cu intenţie, ceea ce înseamnă că autorul trebuie să prevadă rezultatul acţiunii sale.
După cum s-a arătat într-un articol anterior, acest rezultat s-ar configura în modul următor: punerea unei pluralităţi de persoane în situaţia de a lua la cunoştinţă de afirmaţia (imputarea) denigratoare.
Acesta este rezultatul pe care autorul faptei trebuie să-l prevadă pentru ca să se poată considera că fapta sa a fost săvârşită cu intenţie.
S-ar putea ridica problema dacă însuşi caracterul defăimător al afirmaţiei şi efectul produs de aceasta asupra celor ce o recepţionează nu fac parte din rezultatul pe care – pentru a exista intenţie – făptuitorul trebuia să-l prevadă.
Conştiinţa atât a caracterului defăimător al afirmaţiei cât şi a impactului acesteia asupra celor ce o recepţionează se integrează desigur în poziţia subiectivă a făptuitorului. Credem însă că ele nu pot fi cuprinse în noţiunea de rezultat a cărui prevedere de către făptuitor constituie o condiţie de existenţă a intenţiei.
Afirmaţia făcută de făptuitor reprezintă exprimarea în cuvinte a gândirii sale, exteriorizarea voluntară a ceea ce gândeşte. Raportul dintre gând şi exprimare este atât de strâns, încât nu este de conceput o exprimare verbală cu privire la cel ce o face să nu-şi dea seama de conţinutul şi semnificaţie ei. În afară de ipoteza în care acesta ar fi lipsit de uzul raţiunii, situaţie în care este înlăturată răspunderea penală şi care nu face obiectul preocupărilor noastre. Câtă vreme însă cineva nu este lipsit de uzul raţiunii – oricât de confuz, haotic, vulgar şi impulsiv s-ar exprima – cuvintele sale reprezintă imaginea fidelă a gândirii sale. Când aceste cuvinte dau glas unei afirmaţii defăimătoare, această afirmaţie, cu toate nuanţele sale, apare ca exteriorizarea a ceea ce autorul ei a înţeles şi a voit să exprime.
În ceea ce priveşte prevederea de către făptuitor a modului în care afirmaţia sa va influenţa opinia celor ce o recepţionează şi implicit consideraţia acestora pentru persoana calomniată, acest aspect al poziţiei subiective se include în prezumţia de cunoaştere a legii penale. Caracterizarea prin lege a infracţiunii de calomnie ca o infracţiune contra demnităţii şi referirea, în text, la efectele posibile ale faptei afirmate – pedeapsă penală, disciplinară sau administrativă ori dispreţ public – oglindesc formele concrete de eficienţă a acestei afirmaţii care, înscriindu-se astfel în conţinutul dispoziţiei penale sunt presupuse cunoscute.
Dar, decât atât caracterul defăimător al afirmaţiei cât şi impactul acesteia asupra opiniei celor ce o recepţionează sunt cunoscute sau presupus cunoscute de făptuitor – în noţiunea de „cunoscute” intrând şi înţelegerea sensului lexic şi, în acelaşi timp, ilicit al celor afirmate -, la întrebarea ce anume rezultat trebuie să prevadă acest făptuitor pentru ca să se poată articula în sarcina sa existenţa intenţiei, răspunsul rămâne cel menţionat mai sus, şi anume: punerea unei pluralităţi de persoane în situaţia de a lua cunoştinţă de afirmaţia (imputarea) denigratoare.
Dacă deci făptuitorul a prevăzut (şi-a dat seama) că afirmaţia sa va fi receptată de un număr oarecare de persoane, număr care să corespundă condiţiei legale a săvârşirii „în public”, intenţia infracţională există, fie că el a urmărit (intenţie directă), fie că fără să fie urmărit a acceptat (intenţie indirectă) acest rezultat.

marți, 19 noiembrie 2013

DICŢIONAR JURIDIC - Intenţia infracţională

Intenţia infracţională
În art.19 Cod penal se specifică: „Vinovăţia există când fapta care prezintă pericolul social este săvârşită cu intenţie sau din culpă.
1. Fapta este săvârşită cu intenţie când infractorul:
a) prevede rezultatul faptei sale, urmărind producerea lui prin săvârşirea acelei fapte;
b) prevede rezultatul faptei sale şi, deşi nu-l urmăreşte, acceptă posibilitatea producerii lui”.

Cele două forme de intenţie specificate mai sus la lit.a şi b au primit, în literatura juridică, denumirile de intenţie directă şi intenţie indirectă.
Poziţia subiectivă a celui ce săvârşeşte o infracţiune se manifestă atât factorul volitiv, cât şi cel intelectiv.
Factorul volitiv – voinţa – nu apare menţionat expres în art.19 C.pen. Aceasta se datorează, credem, faptului că întotdeauna acţiunea materială (sau inacţiunea) prin care se săvârşeşte o infracţiune reprezintă înfăptuirea unui act de voinţă. Voinţa este aceea care pune în mişcare energia umană, determinând manifestarea materială concretizată într-o acţiune exterioară. Şi tot voinţa este cea care determină abstenţiunea de la o acţiune, atunci când aceasta ar trebui înfăptuită. Voinţa este cea care declanşează acţiunea şi tot ea este cea care o împiedică să aibă loc. Ceea ce face ca orice acţiune sau inacţiune care se înscrie în elementul material al unei infracţiuni să reprezinte concretizarea unei manifestări de voinţă. Prin aceasta, factorul volitiv apare ca o componentă în conţinutul laturii subiective a oricărei infracţiuni, el integrându-se cu necesitate în poziţia psihică a făptuitorului.
Voinţa însă nu este suficientă pentru a da unei acţiuni sau inacţiuni caracter infracţional. Ea trebuie să fie întovărăşită de înţelegerea atât a traseului cauzal determinat de această acţiune sau inacţiune, cât şi a rezultatului care se produce în finalul traseului cauzal. Cu alte cuvinte, este necesar ca acel care concretizează actul său de voinţă, într-o acţiune materială sau într-o inacţiune, să-şi dea seama de rezultatul pe care îl va produce această acţiune sau inacţiune şi implicit de legătura de cauzalitate dintre acţiunea sa şi rezultatul produs.
Această antrenare a intelectului în configuraţia structurii infracţionale reprezintă centrul de greutate al poziţiei subiective a celui ce săvârşeşte fapta.
În art.19 C.pen., termenul folosit pentru a desemna factorul intelectiv este acela de „prevedere”. În el intră înţelegerea atât a procesului cauzal determinat de acţiunea sau inacţiunea făptuitorului, cât şi a modului de finalizare a acestui proces cauzal în ceea ce constituie „rezultatul” infracţiunii.
 Ceea ce trebuie să prevadă cel ce săvârşeşte o acţiune sau inacţiune caracteristică unei infracţiuni, pentru ca fapta să fie săvârşită cu vinovăţie, conform art.19 C.pen., nu este caracterul rezultatului produs – daună sau pericol – şi nici atingerea adusă valorii sociale ocrotită de legea penală, ci rezultatul însuşi, ca înfăptuire materială, derivată din înlănţuirea necesară a procesului cauzal. Atât caracterul acestui rezultat – daună sau pericol – cât şi atingerea adusă, prin producerea lui, valorii sociale apărată de legea penală sunt considerate ca fiind cunoscute de făptuitor prin efectul prezumţiei de cunoaşterea legii penale.