luni, 23 martie 2015

Caricatura


1999
            Caricatura reprezintă o exprimare grafică în care, la trăsăturile reale ale unei persoane, se adaugă şi o serie de exagerări şi deformări din care rezultă o imagine denaturată şi rizibilă, dar recognoscibilă a persoanei respective. Dacă trăsăturile pe care se construieşte caricatura sunt reale, specifice persoanei înfăţişate, exagerările şi deformările adăugate reprezintă elemente de ficţiune izvorâte din fantezia caricaturistului. Din această îmbinare între realitate şi ficţiune se construieşte imaginea hazlie care constituie prilej de delectare pentru cei ce o privesc.
          Problema juridică ce se ridică este de a şti dacă această imagine deformată, care pune accentul pe înfăţişarea fizică ridiculizată şi a cărui debuşeu esenţial este în presă, este de natură să atragă răspunderea civilă delictuală.
          Este locul să reamintim dispoziţiile articolului 30 alin. 6 din Constituţie, în care se prevede că libertatea de expresie „nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei şi nici dreptul la propria imagine (s.n.).
          În alineatul 1 al aceluiaşi articol 6 din Constituţie se consacră libertatea de exprimare şi de creaţie „prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public” (s.n.).
          Termenul de imagine, folosit în acest prim alineat al textului, are înţelesul neîndoielnic de prezentare grafică a înfăţişării unei persoane sau a unui obiect. Acelaşi înţeles trebuie atribuit termenului şi în expresia „dreptul la propria imagine” la care se referă alineatul 6 al aceluiaşi text constituţional. Este vorba de imaginea fizică a persoanei şi nu de ansamblul de însuşiri comportamentale ce o caracterizează.
          Imaginea la care se referă textul poate să fie inclusă în fotografii, filme, imprimate, emisiuni de televiziune, ea înfăţişând în aceste cazuri o transpunere fidelă a înfăţişării fizice a persoanei. Dar această imagine poate apare şi cu deformările şi exagerările ce caracterizează caricatura.
          În măsura în care imaginea astfel deformată este recognoscibilă sau, printr-o indicaţie de text, este atribuită unei anumite persoane, ea beneficiază, în principiu, de protecţia legală prevăzută de art. 30 alin. 6 din Constituţie. S-ar putea susţine că prezentarea unei asemenea imagini, într-o postură activă, surprinsă aparent în momentul în care efectuează o acţiune specifică unei activităţi blamabile, ar putea fi asimilată unei afirmaţii susceptibile de a constitui o calomnie. Şi aceasta, mai ales, atunci când caricatura este întovărăşită de un text ce scoate în evidenţă activitatea reprobabilă.
          Privind lucrurile cu rigoare juridică, se poate deci concepe o calomnie realizată prin prezentarea unei caricaturi. Şi tot rigoarea sancţionatorie ar putea promova ideea că prezentarea unei asemenea imagini într-o accepţie umoristică – specifică oricărei caricaturi – n-ar fi decât un mijloc abil de a masca intenţia nocivă sub o înfăţişare glumeaţă şi presupus inocentă.
          Asemenea raţionamente se pot formula. Raportate la coordonatele concrete ale unei anumite situaţiuni, ele ar putea fi considerate temeinice.
          Realitatea, desfăşurată de-a lungul vremii, ne arată însă că această rigoare juridică nu a fost pusă la încercare, multiplele forme de caricatură, atât de abundente în presa din toate timpurile – inclusiv cele actuale – producând interesul şi amuzamentul publicului consumator de presă, nu însă şi procese de calomnie.
          Se pare că, şi în materia caricaturii, ca şi în aceea a epigramei, umorul şi o anumită delectare estetică au caracter precumpănitor în perceperea şi evaluarea acestor producţii ale fanteziei creative. Iar cei vizaţi preferă să zâmbească decât să se încrunte, considerând poate propria lor caricatură mai curând ca un semn de atenţie şi scoatere din anonimat (sau accentuare a popularităţii) decât ca un instrument de dereglare a prestigiului lor.

joi, 19 martie 2015

Consilierul prezidenţial Andrei Muraru, audiat de Parchet împreună cu Tudor Chiuariu în cazul infracţiunii de sustragere şi distrugere de documente din Ministerul Justiţiei. SENTINŢĂ DEFINITIVĂ


ARTICOL PRELUAT DE LA ZIARISTIONLINE.RO
"Cazul în care sunt implicaţi doi ideologi ai organizaţiei de extremă stânga “Miliţia Spirituală”, fraţii gemeni Andrei si Alexandru Muraru, acuzaţi că au sustras şi folosit spre şantaj 17 dosare (mape profesionale) din Ministerul Justiţiei pe vremea tovarăşului lor penal, Tudor Chiuariu, ia o nouă turnură, după ce profesorul Corneliu Turianu, secretar al Colegiului CNSAS şi parte vătămată, a contestat “NUP”-ul oferit cu largheţe de Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 5. Practic, prin sentinţă definitivă emisă la 20.02.2014, Judecătoria Sectorului 5 a desfiinţat total decizia Parchetului aceleiaşi Judecătorii, trimiţând făptuitorii din nou sub anchetă. Printre numele sonore aflate pe lista dosarelor furate din Arhiva Ministerului Justitiei, ale “şantajabililor”, se află Valeriu Stoica, Victor Ciorbea, Cristian Diaconescu, judecătorul CCR Acsinte Gaşpar sau fostul preşedinte al CSM Iulian Gâlcă. Cazul este, desigur, de domeniul Consiliului Superior al Magistraturii. Constatam că dacă partea vătămată nu era profesor universitar în drept pentru a contraargumenta aberaţiile procurorului de caz, ar fi fost în mod evident vitregită de un act corect de Justiţie iar făptaşii nu ar mai fi fost pedepsiţi, conform Legii, ci ar fi zburdat liber spre a comite alte ilegalităţi. Judecătorul de cameră preliminară contestă, cu uimire am putea spune, judecata procurorului, criticând elegant dar dur deciziile sale, contrazise, conform Hotărârii, prin “toate actele” existente la dosar. Acelaşi procuror de caz, Florea Stoian Andreia, care a susţinut în mod neîntemeiat că a intervenit prescripţia şi nu a început urmărirea penală în cazul lui Alexandru Muraru, fratele consilierului prezidenţial Andrei Muraru, a intrat deja în analele Judecătoriei Sectorului 5, după ce a dat liber “legal” la hoţie în România, fie ca e vorba de documente, fie de maşini, după cum arată colegii noştri de la Lumea Justiţiei, privind un alt caz plin de ciudăţenii. Cum argumentarea sentinţei doamnei judecător Oana Roseanu – în care sunt reluate cu amănunt toate faptele – se constituie într-o veritabilă lecţie de drept, vă dăm prilejul de a o citi integral.
 
 


 
 





marți, 17 martie 2015

DICŢIONAR JURIDIC – Conceptul de imunitate parlamentară

Conceptul de imunitate parlamentară
 
În bătrânul Sumer, cu mii de ani în urmă, celor din Sfatul bătrânilor şi din Sfatul celor apţi să poarte arme li s-a acordat prima dată imunitate. Primii erau imuni prin înţelepciune, ceilalţi prin rolul de apărători ai cetăţii. Şi în Grecia Antică – înainte de a urca la tribună – oratorii îşi puneau pe cap o coroană de mirt. Era o formă de a-i proteja de consecinţe pentru tot ce aveau să spună în slujba cetăţii. Era embrionul imunităţii de mai târziu. După multe secole, Anglia desăvârşea instituţia parlamentară.
Imunitatea – ca derogare de la regulile dreptului comun – nu avea nimic de-a face cu noţiunea de castă privilegiată. Primea cununa imunităţii cel care trebuia apărat pentru a participa liber la o dreaptă legiuire.  

Imunitatea parlamentară înseamnă responsabilitate şi nu privilegiu. Imunitatea – care protejează mandatul parlamentarului, nu omul! – este acordată membrilor corpurilor legiuitoare şi se rezumă numai la acele infracţiuni ce rezultă din exprimarea voturilor sau opiniilor în cursul îndeplinirii mandatului şi pentru care deputaţii şi senatorii pot fi – atenţie! – traşi la răspundere juridică disciplinară. Pentru infracţiunile ce nu au nici o legătură cu îndeplinirea acestui mandat, parlamentarul răspunde penal ca orice alt cetăţean.
Justificarea acestei imunităţi derivă din ideea că puterea legiuitoare trebuie să fie perfect independentă faţă de celelalte puteri în stat, ceea ce nu se poate obţine decât prin asigurarea celei mai complete libertăţi în exprimarea voturilor şi a opiniilor membrilor Parlamentului. De aceea, această imunitate este admisă în toate ţările cu regim parlamentar.
Constituţia admite în cuprinsul articolului 72 alin.(1) că: „Deputaţii şi senatorii nu pot fi traşi la răspundere juridică pentru voturile sau pentru opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului”.
Imunitatea, după cum rezultă din cele ce preced, este specială, fiindcă se raportează numai la anumite infracţiuni (calomnie, insultă, ultraj, în febra dezbaterilor parlamentare) derivând din voturile şi opiniile emise de parlamentar în cursul exercitării mandatului său şi pentru care – potrivit Constituţiilor noastre din 1886 şi 1923 – „nu poate fi urmărit sau prigonit”; ea este şi relativă fiindcă nu se aplică decât în anumite condiţii expres prevăzute de lege. Dacă, de pildă, un parlamentar acuză de corupţie un ministru sau un prefect de la tribuna Parlamentului celui dintâi nu i se poate „ridica” imunitatea. Dacă îl acuză din nou, la o întâlnire cu alegătorii săi, la o conferinţă de presă, imunitatea lucrează din plin.
Imunitatea durează pe tot timpul mandatului pentru faptele – expres arătate – săvârşite în timpul acestuia. Nici deputatul sau senatorul, nici Camera din el face parte nu pot renunţa sau încuviinţa renunţarea la aceasta imunitate, fiindcă ea este dictată de un interes public şi, deci, este de ordine publică.
Dimpotrivă, imunitatea nu se aplică opiniilor exprimate în afara Parlamentului, chiar dacă parlamentarul a vorbit în calitatea sa de reprezentant al naţiunii şi chiar dacă ulterior ar repeta aceleaşi opinii în Parlament. De pildă, dacă, aflat într-un restaurant sau oricare alt loc public, reiterează aceleaşi acuze, atunci aceasta se numeşte insultă sau calomnie şi atrage responsabilitatea civilă. Căci, în aceste din urmă situaţii, nu se mai poate susţine că respectivul parlamentar este în exerciţiul mandatului său. De asemenea, imunitatea nu acoperă infracţiunile care au determinat exprimarea voturilor sau opiniilor în Parlament (de exemplu: traficul de influenţă, falsul etc.).
Imunitatea consacrată în art.72 alin.(1), purtând asupra acelor infracţiuni ce rezultă din exprimarea voturilor sau opiniilor în cursul îndeplinirii mandatului, are ca efect înlăturarea de plano a oricăror urmăriri şi operează automat, în sensul că nu trebuie să intervină nici un fel de constatare juridică pentru existenţa ei.
Aşadar, imunitatea nu conferă parlamentarului privilegii absurde în raport cu cerinţele legii penale. Ea nu îl protejează la modul absolut decât în ceea ce priveşte opiniile şi voturile exprimate în virtutea mandatului ce i-a fost încredinţat de alegători.
Mai pe înţelesul tuturor, în afara de „imunitatea pliscului”, parlamentarul este responsabil pentru oricare alte infracţiuni ce nu au nici o legătură cu exercitarea mandatului.  

sâmbătă, 14 martie 2015

Dezincriminarea ciubucului


În completarea postării Tratamentul penal al corupției adăugăm că:

Spre deosebire de Codul penal anterior, noul Cod penal, în vigoare de la 1 februarie 2014, renunță la incriminarea faptei de primire de foloase necuvenite ca infracțiune de corupție. În sfera noțiunii de corupție, înțeleasă în mod strict, intră în prezent: luarea de mită (art.289), darea de mită (art.290), traficul de influență (art.291) și cumpărarea de influență (art.292). Consider că într-o accepțiune mai largă a termenului, putea fi inclusă în aceasta noțiune și primirea de foloase necuvenite, adică tradiționalul ciubuc. Diferenţa fundamentală dintre luarea de mită şi primirea de foloase necuvenite este că, în cazul celei dintâi, funcţionarul incorect pretinde sau primeşte bani ori alte foloase sau acceptă – expres ori tacit – promisiunea unor foloase, pentru a efectua sau a nu efectua un act privitor la funcţia sa, mai înainte de a îndeplini ori de a omite îndeplinirea actului de serviciu asupra căruia poartă înţelegerea dintre el şi mituitor; în cazul celei de-a doua, funcţionarul primeşte banii ori foloasele, după ce a îndeplinit un act specific funcţiei sale şi fără a fi avut vreo înţelegere prealabilă cu beneficiarul acesteia. De aici şi gradul de pericol social diferit al celor două fapte penale. Aceasta sa fie oare rațiunea dezincriminării „banalului” ciubuc? Eu unul mă îndoiesc. Mai mult, mă tem că în curând vom asista la legalizarea „răsplatei” pentru serviciul legalmente datorat, „răsplată” care în prezent nu este sancționată nici măcar contravențional.

 

duminică, 8 martie 2015

marți, 3 martie 2015

Lehamitea de carte, marijuana şi prostituţia în şcoli


Numeroşi profesori, între care şi eminenţi universitari, mi-au atras atenţia asupra urmărilor de-a dreptul nefaste pe care le au asupra elevilor atât numărul exagerat al orelor de clasă – cam 7 pe zi – cât şi încărcarea excesivă, iraţională a manualelor cu date şi cunoştinţe ce depăşesc capacitatea de asimilare normală. Dacă adăugăm la orarul şcolii timpul necesar pregătirii temelor acasă – cam 4 ore zilnic – ne dăm seama că, la 13-14 ani, copilului i se cere să facă faţă unui efort intelectual intens de circa 11 ore. Şi asta, repet, zi de zi. Nu este de mirare că stresul a ajuns un fenomen social. Mulţi copii clachează, se îmbolnăvesc, ajung la stări depresive. Astfel concepută, în loc să stimuleze curiozitatea şi dragostea de cultură, şcoala sfârşeşte prin a timora, inducând lehamitea de carte sau grave complexe de neîncredere în forţele proprii. Este o realitate confirmată de specialişti, fie că aceştia sunt profesori, psihologi, sociologi sau medici. Toţi sunt de acord că această stare de lucruri nu mai poate dăinui.
Domnule ministru, cunoaşteţi incomparabil mai bine decât mine problemele învăţământului. Tocmai de aceea vă întreb: ce anume preconizaţi pentru degrevarea programei şcolare, pentru uşurarea efortului stresant la care sunt obligaţi astăzi elevii în detrimentul sănătăţii lor?
A încetat să mai fie un secret că şcolile şi liceele sunt asaltate de bande de derbedei. Există profesori agresaţi verbal şi fizic, elevii care ies de la ore sunt jecmăniţi ziua-n amiaza mare, consumul de rom şi votcă, fumatul marijuanei, etnobotanicelor şi prostituţia sunt fapte aproape banale în curţile şi chiar pe culoarele liceelor. Necombătut, fenomenul a luat proporţii alarmante. Iată de ce, domnule ministru, vă cer să dispuneţi măsurile necesare dacă nu eradicării, cel puţin stăvilirii şi diminuării lui, acţiunile poliţiei putând fi, eventual, sprijinite de poliția comunitară. Nu ne mai este permis să stăm cu braţele încrucişate în faţa răului. Şcoala are nevoie de o mână de ajutor, trebuie să o scoatem din zona influenţelor insalubre, să le oferim copiilor un sentiment de securitate în absenţa căruia reforma şcolii este de neconceput.