DIALOG
NOCTURN
Crăiasa, cu chip oval,
Pas de om îngândurat…
Fix, se uită peste sat,
Simulând un zâmbet pal
De un nor, subtil voalată
Semănând cu o cadână
Ca străjer vrea să rămână
La a cosmosului poartă…
Apoi se duce, ca o luntre
Pe a cerului câmpie
Şi de-atâta feerie
Vălu-i cade de pe frunte
O privesc cu dor în suflet
Şi mă întreb copilăreşte:
„Oare nu mai oboseşte
De sclipire şi de umblet?”
Nu se mişcă nici un ram
Doar… o gâză bate-n geam
Cu călcâiul ei de ceară.
-În zadar aşa probleme
Îmi răspunde astrul sfânt-
Sunt legată de pământ
Precum oamenii de ...vreme!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu