Odiseea dezincriminării infracţiunilor contra demnităţii – Partea a III-a

 

Infracţiunile contra demnităţii şi presa 

Orice act de încălcare, de nesocotire a demnităţii omului reprezintă în condiţiile prevăzute de lege o faptă socialmente periculoasă pentru ordinea socială. Intervenţia legii penale are loc atât pentru a-l apăra pe om de agresiunea morală pe care o exercită asupra propriului sentiment de auto-preţuire şi asupra reputaţiei sale afirmaţiile jignitoare şi defăimătoare, dar şi pentru a conserva starea de convieţuire armonioasă în sânul societăţii, care nu se poate menţine decât atâta vreme cât oamenii nu-şi fac imputări nedrepte, înjositoare ori degradante, cât ei nu-şi acordă reciproc consideraţie şi respect.

Calomnia este fapta persoanei care, în public, afirmă cu privire la o altă persoană sau impută acesteia o faptă determinată, care dacă ar fi adevărată ar expune acea persoană la o sancţiune penală, administrativă sau disciplinară, ori dispreţului public.

Prin „afirmarea unei fapte”, în sensul textului ce incriminează calomnia, se înţelege acea susţinere a făptuitorului că o anumită faptă – pe care el o expune, descrie, povesteşte, împărtăşeşte ori relatează altor persoane – este reală, că ea corespunde adevărului. Cel mai adesea acţiunea de afirmare îmbracă aparenţa unei simple sincerităţi, dar în realitate ea reprezintă un mijloc prin care se urmăreşte destrămarea reputaţiei unei persoane. Astfel, făptuitorul susţine cu tărie că o anumită faptă, născocită de el, corespunde adevărului şi, de regulă, face aceasta în absenţa persoanei căreia îi este atribuită.

Prin „imputare” se înţelege atât acţiunea de a imputa cât şi rezultatul ei, adică reproşul, învinuirea. Cu aceleaşi observaţii expuse mai sus, arătăm că prin „imputarea unei fapte”, se înţelege a formula o învinuire, a aduce o acuzare sau a reproşa săvârşirea sau participarea la săvârşirea unei fapte ilicite, imorale ori degradante.

Calomnia este, aşadar, o născocire răuvoitoare; ea constă deci în atribuirea unei persoane a unei fapte determinate pe care făptuitorul o ştie falsă, sau pe care acesta o afirmă sau o impută cu intenţia de a cauza un rău, şi anume: de a lovi în demnitatea acelei persoane, prezentând-o ca fiind o persoană incorectă, necinstită ori imorală, într-un cuvânt nedemnă de preţuirea (aprecierea) morală publică de care se bucură în rândul semenilor săi. 

Afirmarea sau imputarea în public a unei fapte determinate, în aşa fel încât persoana căreia îi este atribuită ar fi expusă la o sancţiune legală ori dispreţului public, are totdeauna aptitudinea de a aduce atingere demnităţii persoanei. Fiind prin natura sa susceptibilă de a cauza astfel de urmări, fapta săvârşită violează unul dintre drepturile fundamentale ale persoanei: dreptul pe care aceasta îl are de a se bucura de stimă, consideraţie şi respect în rândul semenilor săi. 

Precizăm că, în ce priveşte mijloacele de săvârşire, afirmarea ori imputarea se poate realiza prin cuvinte în mod oral (vorbe, discursuri, ameninţări etc.) sau în scris (articole publicate în presă, cărţi, afişe etc.) sau prin desene ori imagini, dar – mai rar – şi prin gesturi care ar putea reproduce fără dubiu o faptă determinată pusă în sarcina unei anumite persoane. În ceea ce priveşte acest din urmă mijloc de săvârşire, este de observat că, spre deosebire de insultă, care se poate comite în public fără folosirea unui mijloc specific de publicitate (de exemplu, gesturi ofensatoare făcute în public), calomnia, dată fiind necesitatea de a expune o faptă determinată, nu s-ar putea executa în public fără folosirea unui mijloc special de publicitate (spre pildă, în ipoteza unei pantomime improvizate care se joacă în aşa fel încât să fie de natură a constitui o vădită afirmare a unei fapte determinate). Pot fi folosite – şi adesea sunt folosite – pentru răspândirea afirmaţiilor sau imputărilor denigratoare şi mijloace de reproducere ori transmitere tehnică (radio, televizor, magnetofon, fotografii trucate etc.).

Aşadar, infracţiunea de calomnie se poate comite şi „prin presă” sau, altfel spus, publicarea în presă poate constitui unul din mijloacele de săvârşire a acestei infracţiuni.

Această constatare conduce inevitabil la întrebarea: este sau nu necesar ca, atunci când este săvârşită prin presă, calomnia comisă de un ziarist să fie sancţionată numai „civil”, în ideea că altminteri s-ar instaura cenzura şi implicit ar fi îngrădită libertatea de exprimare.

În adevăr, nici cenzura şi nici pedepsele excesive nu sunt compatibile cu libertatea presei. Căci, dacă schimbările politice intervenite la noi în ţară au dus la înlăturarea uneia dintre aceste metode, cenzura, efortul de a menţine ceea ce s-a dobândit prin aceste schimbări nu se poate concilia cu folosirea celei de-a doua – menţinerea pedepsei închisorii pentru calomnie. 
A se citi şi INSULTA şi CALOMNIA - Partea I şi INSULTA şi CALOMNIA - Partea a II-a