Calomnia „prin presă”
În
ţara noastră, anterior anului 1936, nu a existat un tratament penal
discriminatoriu în ceea ce priveşte incriminarea sau sancţionarea insultei şi
calomniei. Codul penal din 1936
a instituit însă o circumstanţă agravantă legală,
constând în săvârşirea lor „prin presă”. Codul penal anterior n-a reprodus
agravanta săvârşirii prin presă a infracţiunilor contra demnităţii, ci doar
forma lor tipică, restabilind egalitatea de tratament a tuturor acestor
infracţiuni, indiferent de modul şi mijloacele de comitere.
În
expunerea de motive a iniţiativei legislative, depusă la Biroul Permanent al
Senatului sub nr. 23/26.01.1999, precizam, cât se poate de clar, că faptele
contra demnităţii persoanei, respectiv insulta şi calomnia, prezintă,
indiscutabil, un anumit grad de periculozitate
socială de natură să justifice incriminarea lor ca infracţiuni. Această
realitate nu justifică, însă, severitatea excesivă a pedepsei prevăzute de art.
205 (insulta) şi 206 (calomnia), cea dintâi fiind sancţionată cu închisoare de
la o lună la 2 ani sau amendă, iar cea de a doua cu închisoare de la 3 luni la
3 ani sau cu amendă.
Dacă, însă, prin gravitatea urmărilor cărora le poate da naștere,
pedeapsa cu închisoarea s-ar justifica în cazul calomniei, ea nu îşi găseşte în
nici un caz locul, când este vorba de banala insultă, pentru care este
suficientă pedeapsa amenzii, în limitele prevăzute de art.63 alin.2 din acelaşi
cod, adică de la 150.000 lei la 10.000.000 lei. În schimb, cuantumul pedepsei
privative de libertate aplicabil calomniei (de la 3 luni la 3 ani) trebuie
redus în limitele fixate de legislaţia penală românească antebelică, respectiv
de la 3 luni la 6 luni. În ipoteza în care instanţa se opreşte la pedeapsa
alternativă a amenzii, potrivit art.63 alin.3 din acelaşi cod, aceasta s-ar
situa între 250.000 lei şi 15.000.000 lei.
La sfârşitul lui 2001, ministrul Justiţiei din acea vreme a anunţat, cu
surle şi trâmbiţe, că a iniţiat Ordonanţa de Urgenţă nr.508/2002 prin care
modifică articolele 205 şi 206, în sensul eliminării pedepsei închisorii pentru
insultă, şi respectiv, reducerii limitelor acesteia pentru calomnie. În fond,
însă, ministrul Justiţiei nu a făcut altceva decât să xeroxeze iniţiativa
mea legislativă din 1999.
În prezent, spre deosebire de propunerea mea legislativă din 1999 şi,
cu atât mai mult, de cea guvernamentală din 2002, consider că şi pentru
calomnie – ca şi în cazul insultei – este suficientă sancţiunea amenzii penale.
Asemenea infracţiuni nu sunt de natură să tulbure, în mod serios viaţa
socială. Ele dau, de cele mai multe ori, expresie unor conflicte de minoră
anvergură, care se nasc sub presiunea unor izbucniri imposibile şi se curmă
prin banala trecere a vremii care linişteşte spiritele. De aceea, de cele mai
multe ori, ele nu ajung în faţa justiţiei, căci persoana vătămată nu introduce
plângere sau, chiar dacă ajung în justiţie se soluţionează prin împăcarea părţilor.
Iată de ce, pentru asemenea infracţiuni, pe care le vom numi bagatelare,
considerăm că este suficientă pedeapsa pecuniară a amenzii penale, stabilită
distinct, pentru fiecare dintre ele, în limitele generale, prevăzute în art.53
alin.1 lit.c, adică amenda de la 100 lei la 50.000 lei.
Cele două infracţiuni contra demnităţii persoanei – insulta şi calomnia
– nu vizează în mod exclusiv ziariştii, căci orice persoană fizică poate fi
autor al acestor infracţiuni. Dar – aşa cum arătat – infracţiunile contra
demnităţii se pot comite şi prin presă sau, altfel spus, publicarea în presă
poate constitui unul dintre mijloacele de săvârşire a acestor infracţiuni.
Pedeapsa închisorii nu este oportună nici cel puţin în ipoteza în care
calomnia ar fi săvârşită „prin presă”. Sigur că, de această modalitate faptică,
prin care ea poate fi realizată, se va ţine seama la individualizarea pedepsei,
respectiv a amenzii penale şi în nici un caz a unei pedepse penale privative de
liberate. Voi menţiona în cele ce urmează unele dintre motivele acestei
opţiuni.
În primul rând, regimul politic care l-a înlocuit pe cel dictatorial, a
acordat libertate presei, desfiinţând cenzura. Iar acum se insistă să se
menţină pedeapsa închisorii pentru fapte considerate infracţiuni prin presă. Deşi,
cum spuneam, art. 205 (insulta) şi art. 206 (calomnia) nu prevăd decât forma
tipică a acestor infracţiuni, nu şi forme agravate, în raport cu diferitele
modalităţi faptice prin care ele se pot realiza. Este vorba, deci, de
echivalenţa socială a unor metode diferite, care produc însă acelaşi rezultat:
sugrumarea libertăţii presei. Or, dacă schimbările politice intervenite la noi
în ţară au dus la înlăturarea uneia dintre aceste metode – cenzura, efortul de
a menţine ceea ce s-a dobândit prin aceste schimbări nu se poate concilia cu
folosirea celei de a doua – menţinerea pedepsei cu închisoarea. Ceea ce voim
însă să subliniem este că nici cenzura şi nici pedepsele cu închisoarea, nu
sunt compatibile cu libertatea presei.
În al doilea rând, este de observat dificultatea de a se face o
distincţie netă între informarea sau comentariul în slujba intereselor
generale, în care s-ar cuprinde şi relatarea unor fapte reale, dar
neconvenabile, în sarcina unor persoane, pe de o parte şi, pe de altă parte,
calomnia propriu-zisă, al cărei scop este discreditarea unei persoane.
Dificultatea acestei distincţii, ascunsă adesea, sub amănunte uneori confuze
ale realităţii, poate introduce, în hotărârea instanţei, un coeficient
arbitrar. Şi nu este recomandabil ca o pedeapsă cu închisoarea să aibă la bază
posibilitatea unui coeficient arbitrar.
În al treilea rând, gazetarii sunt persoane cu o anumită educaţie şi cu
factură intelectuală. Însăşi profesiunea le atribuie o sensibilitate mai
accentuată. Pentru ei, şi o sancţiune cu amendă are efecte morale puternice.
Pentru asemenea persoane nu sunt necesare şi nu sunt oportune pedepse cu închisoarea.
A se citi și Insulta şi calomnia – Partea I
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu