Noţiunea de vinovăţie
Atât
în reglementarea legală – art.19 Cod penal – cât şi în literatura juridică,
aportul psihic al făptuitorului este denumit vinovăţie şi se manifestă
sub forma intenţiei sau a culpei.
Este
de observat, cu privire la termenul de vinovăţie că, între înţelesul său
în vorbirea curentă şi semnificaţia pe care o capătă în legea penală (art.19 C.pen.)
şi implicit între disciplina juridică, se desemnează o anumită lipsă de
similitudine.
În
vorbirea curentă, noţiunea de vinovăţie implică, totalitatea elementelor care
atribuie unei persoane răspunderea pentru o anumită faptă. Când spunem „X este
vinovat”, înţelegem că X este acel care a săvârşit fapta şi că există toate
condiţiile ca el să răspundă de această faptă. Când spunem „X este nevinovat”
îl desprindem pe acesta de toate elementele faptei care ar fi putut să atragă
pentru el răspunderea penală.
Din
această sferă amplă a noţiunii de vinovăţie, în care intră – în vorbirea
curentă – toate elementele de natură a atrage răspunderea penală, art.19 C.pen.
nu reţine, în semnificaţia pe care o dă aceluiaşi termen, decât acele elemente
care caracterizează poziţia subiectivă a făptuitorului volitiv şi intelectiv
adus de acesta în săvârşirea faptei.
Este
locul să menţionăm că semnificaţia termenului vinovăţie în sensul de
îmbinarea a tuturor elementelor care atrag răspunderea penală nu este apanajul
exclusiv al vorbirii curente. Terminologia juridică a folosit şi foloseşte
încă, în anumite situaţii, termenul de vinovăţie în aceeaşi semnificaţie
mai amplă care desemnează totalitatea elementelor ce atrag răspunderea pentru
fapta săvârşită.
Astfel,
în art.66 din Codul de procedură penală se prevede: „Învinuitul sau inculpatul
beneficiază de prezumţia de nevinovăţie şi, nu este obligat să-şi
dovedească nevinovăţia. În cazul când există probe de vinovăţie,
învinuitul sau inculpatul are dreptul să probeze lipsa lor de temeinicie”.
Titulatura marginală a acestui articol este „dreptul de a proba lipsa de
temeinicie a probelor”.
În
textul reprodus mai sus noţiunea de vinovăţie nu apare cantonată la
semnificaţia de poziţie psihică a făptuitorului, aşa cum o defineşte art.19 C.pen.,
ci ea implică totalitatea elementelor care pot atrage aplicarea legii penale.
Mai
accentuat este caracterizată prezumţia de nevinovăţie în art.23 alin.11 din
Constituţie, în care se prevede: „Până la rămânerea definitivă a hotărârii
judecătoreşti de condamnare, persoana este considerată nevinovată”.
Termenul
„nevinovăţie” din acest text, exclude nu numai existenţa poziţiei psihice a
făptuitorului, ci existenţa tuturor elementelor care pot atrage aplicarea legii
penale.
În
regimurile juridice în care funcţionează instanţele cu juraţi, întrebarea care
li se pune acestora la sfârşitul dezbaterilor este formulată în sensul următor:
„Este vinovat X de a fi săvârşit… ?” şi apoi se indică fapta pentru care
a fost judecat. Este evident că, în această întrebare, al cărui răspuns
reprezintă punctul central al procesului, semnificaţia cuvântului „vinovat” nu
este legată numai de poziţia subiectivă a celui judecat, ci de toate temeiurile
care-l fac pe acesta pasibil de pedeapsă pentru fapta ce i s-a pus în sarcină.
În
unele state, desfăşurarea oricărui proces penal începe cu întrebarea pusă
inculpatului sau apărătorului acestuia dacă va pleda „vinovat sau nevinovat” (guilty or not guilty), în care
semnificaţia noţiunii de vinovat nu se limitează la poziţia subiectivă în
săvârşirea faptei, ci la totalitatea elementelor care pot atrage răspunderea
penală.
Restrângerea
noţiunii de vinovăţie, în legea
şi disciplina noastră penală, la semnificaţia legată doar de poziţia subiectivă
a făptuitorului îşi găseşte, credem, următoarele explicaţii:
- pe
de o parte apărea necesar ca, în terminologia juridică, să se adopte un termen unic
pentru a desemna poziţia subiectivă, indiferent dacă ea se prezintă sub forma
intenţiei sau a culpei
- pe
de altă parte, poziţia subiectivă este cea care imprimă acţiunii materiale
colorit infracţional. Fără intenţie sau fără culpă, făptuitorul rămâne doar
declanşatorul unei energii materiale ce produce un anumit rezultat vătămător.
Această energie materială şi rezultatul vătămător nu atrag însă răspunderea
penală decât dacă făptuitorul a lucrat cu intenţie sau din culpă, adică având
acea poziţie subiectivă pe care legea penală o numeşte vinovăţie.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu