DICŢIONAR JURIDIC – BUNA-CREDINŢĂ

BUNA-CREDINŢĂ

În activitatea judiciară se vehiculează adesea noţiunea de bună-credinţă, pentru a desemna, în poziţia subiectivă a făptuitorului, o coordonată specifică, de natură a neutraliza sau atenua vinovăţia, aşa cum este caracterizată de art.19 din Codul penal.

Această bună credinţă reprezintă, din punct de vedere juridic, acea cauză de înlăturare a caracterului penal al faptei, cunoscută sub numele de eroare de fapt, a cărei reglementare este cuprinsă în art.51 din Codul penal.

O greşită cunoaştere a unui aspect al realităţii faptice, aspect esenţial pentru a imprima faptei caracter penal, influenţează factorul intelectiv al poziţiei subiective, putând merge până la înlăturarea completă a nocivităţii infracţionale. Făptuitorul unei acţiuni cu aparenţă infracţională este un om şi, ca orice om, se poate înşela în cunoaşterea şi evaluarea unor realităţi. Aceste realităţi, de natură a imprima faptei caracter penal, pot deveni lipsite de semnificaţie penală atunci când perceperea lor de către făptuitor a fost eronată. Dar nu este vorba de o eroare minoră, care modifică semnificaţia unui aspect secundar al activităţii infracţionale, ci de o eroare substanţială asupra unor împrejurări determinante în structura infracţională a faptei. Greşita cunoaştere a unor asemenea împrejurări poate înlătura acea formă de contribuţie psihică – subiectivă – care imprimă unei activităţi caracter infracţional.

Când este vorba de fapte ce s-ar putea încadra în categoria calomniei prin presă săvârşită de ziarişti, se ridică problema dacă buna credinţă (eroare de fapt) ar putea să fie invocată în raport cu variatele şi precipitatele momente ale îndeplinirii sarcinilor profesionale.

În ritmul de mare viteză în care se duce activitatea de presă sunt posibile erori în cunoaşterea realităţii. Grăbit să dobândească informaţiile, nerăbdător să le introducă in redacţie şi în gazetă pentru a nu fi depăşit de alte gazete, obligat să redacteze materialul într-un interval de timp limitat, asaltat de alte ştiri şi evenimente care se îmbulzesc unele peste altele în orice redacţie, preocupat ca paginile gazetei să fie pline de noutăţi şi să stârnească interesul, este posibil ca ziaristul să comită şi erori, să emită afirmaţii sau relatări greşite. Acest lucru este posibil în activitatea generală a ziaristului, dar chiar şi atunci când relatarea este de natură să influenţeze negativ prestigiul unei persoane. Este posibil. Dar, în principiu, asemenea situaţii n-ar trebui să aibă loc. există o conştiinţă şi o rutină profesională care învinge şi ritmul accelerat, şi aglomerarea informaţiilor, şi orice alte piedici ce pot apare în calea informării corecte.

Aceasta nu împiedică însă ca buna-credinţă (eroarea de fapt) să poată fi invocată în judecarea unui proces de calomnie prin presă şi eventual să fie luată în considerare de instanţa chemată să se pronunţe.