DICŢIONAR JURIDIC - Uzul de fals

Potrivit articolului 323 din Codul penal: „Folosirea unui înscris oficial ori sub semnătură privată, cunoscând că este fals, în vederea producerii unei consecinţe juridice, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 3 ani sau cu amendă, când înscrisul este oficial, şi cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă, când înscrisul este sub semnătură privată”.

 În semnificaţia sa cea mai largă, prin „fals” se înţelege orice denaturare a adevărului; orice manoperă, orice procedeu folosit de o persoană pentru a induce în eroare o altă persoană constituie – în acest înţeles larg – un fals. Pentru a apăra integritatea materială şi de conţinut a înscrisurilor şi, implicit, pentru a ocroti încrederea publică în valoarea lor probatorie legea penală incriminează, sub denumirea de fals, orice acţiune de contrafacere sau alterare a acestora.

Diferitele specii de fals în înscrisuri – falsul material în înscrisuri oficiale, falsul intelectual şi falsul în înscrisuri sub semnătură privată – nu sînt, în realitate, decât acte pregătitoare ale altei infracţiuni: uzul de fals.

Falsificarea unui înscris oficial sau sub semnătură privată ar fi o acţiune fără sens dacă nu ar fi comisă în vederea producerii unor consecinţe juridice, prin folosirea înscrisului falsificat. De aceea – atunci când consecinţele juridice urmărite prin săvârşirea falsului nu sînt realizate pe calea circulaţiei normale a înscrisurilor, care nu necesită o nouă manifestare de voinţă culpabilă – fie falsificatorul însuşi, fie altă persoană interesată recurge, de regulă, la o acţiune infracţională subsecventă, care nu este alta decât uzul de fals. Falsul îşi găseşte împlinirea, sub aspectul finalităţii, în uzul de fals, iar uzul de fals este de neconceput, imposibil, fără săvârşirea prealabilă a falsului. Întrucât depinde de existenţa prealabilă a falsului, uzul de fals este o infracţiune corelativă. Cele două activităţi se completează reciproc şi consecinţa fiecăreia în parte, precum şi amândurora împreună, este subminarea sentimentului public de încredere în veracitatea înscrisurilor, fără de care desfăşurarea relaţiilor sociale ar fi grav stânjenită.