Prezumţia de nevinovăţie, între show mediatic şi libertate fundamentală

Ideea nevinovăţiei persoanei, câtă vreme nu s-a pronunţat împotriva sa o hotărâre judecătorească de condamnare, îşi are origini destul de îndepărtate, coborând până la Magna Charta Libertatum (1215). O statuare semnificativă a acestei prezumţii este relevată însă numai de epoca modernă, odată cu înscrierea ei în documentele politico-juridice de drept internaţional relative la drepturile omului.

Principiul prezumţiei de nevinovăţie este proclamat de art.11 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului (adoptată de Adunarea Generală a ONU la 10 decembrie 1948). Acelaşi principiu este statuat şi de art.6 alin.2 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, text conform căruia „Orice persoană acuzată de vreo infracţiune este prezumată nevinovată până ce vinovăţia sa va fi legal stabilită”. În baza acestui articol, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit în nenumărate rânduri faptul că o persoană nu poate fi considerată „vinovată” în sensul legii penale, cu toate repercusiunile ce decurg de aici, fără existenţa unei hotărâri definitive de condamnare. Aşadar, prezumţia de nevinovăţie subzistă până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti prin care se constată contrariul.

Prezumţia de nevinovăţie stă la baza tuturor garanţiilor procesuale legate de protecţia persoanei în procesul penal, inclusiv în ceea ce priveşte dreptul la imagine al persoanei până în momentul în care urmare dovedirii corecte a împrejurărilor de fapt şi aplicarea judicioasă a normei de drept se stabileşte cu certitudine vinovăţia acesteia.

Actuala Constituţie a României consacră acest principiu în art.23 pct.11, arătându-se că, citez, „până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de condamnare, persoana este considerată nevinovată”. De altfel, în actuala legislaţie penală, prezumţia de nevinovăţie apare înscrisă (chiar cu această titulatură) în art.4 din Codul de procedură penală. Este drept însă că textul respectiv reflectă doar unele consecinţe procesuale ale unui principiu: învinuitul sau inculpatul nu este obligat să probeze nevinovăţia sa, iar, în cazul în care există probe de nevinovăţie, el are dreptul să probeze lipsa lor de temeinicie. La aceasta se adaugă prevederile art.20 din Constituţia României care stipulează că „Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte” (alin.1). Pentru a lămuri o posibilă firească întrebare despre ce se întâmplă în cazul în care există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, Constituţia menţionează că „au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia  sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile” (alin.2). Deci, putem spune că în momentul de faţă, legislaţia românească nu mai este restanţieră în ceea ce priveşte prezumţia de nevinovăţie.

În virtutea principiului de nevinovăţie, cel împotriva căruia a fost declanşată urmărirea penală este prezumat nevinovat, până la dovedirea nevinovăţiei în proces public, cu asigurarea garanţiilor dreptului de apărare. În practică, prezumţia crează pentru organele judiciare obligaţia de a respecta riguros cerinţa potrivit căreia nici o persoană nu poate fi urmărită penal şi trasă la răspundere, decât pe bază de probe obţinute legal şi în conformitate cu procedura prevăzută de lege.

Desfăşurarea procesului penal potrivit principiului enunţat trebuie să fie în concordanţă cu prevederile textului constituţional, dar se întâmplă că această prezumţie de nevinovăţie nu-şi găseşte o realizare adecvată şi completă în procesul penal, aşa cum se desfăşoară el de fapt. Se pot da numeroase exemple despre cum au decurs diferite procese care au fost date publicităţii.

Dar trebuie să se reţină că orice restrângere a unor drepturi sau libertăţi fundamentale subscrise acestui principiu, chiar printr-o lege specială, nu pot atinge în nici un fel instituţia dreptului sau a libertăţii, ceea ce se ignoră uneori din păcate – nu în legislaţie, unde principiul este înscris, ci în traducerea lui în fapt. În multe procese acest principiu este ignorat, câteodată neglijat – nu ştiu dacă cu sau fără intenţie.

Anumite faze ale procesului sunt date publicităţii, câteodată chiar la cererea organizaţiilor societăţii civile, dar mai ales la cererea presei. Cum se manifestă ignorarea acestei prezumţii? Spre exemplu, procese la lumina reflectoarelor, arestări anunţate din timp, cu ziariştii care sunt la faţa locului.

Aceste sunt încălcări vădite ale principiului, la fel cum este şi aducerea în haine vărgate la tribunal a celor judecaţi. Când are în faţă pe cineva îmbrăcat în zeghe, cu cătuşe la mâini, unui judecător îi se inoculează ideea că are în faţă un vinovat. Din fericire, am adoptat şi noi modelul european, iar noua legislaţie prevede că în faza prealabilă cercetării judecătoreşti, cercetării penale, oamenii sunt aduşi în haine civile. Este un câştig important.

Eu nu îmi imaginez că se porneşte o urmărire penală fără probe, deşi probabil că acest lucru se mai întâmplă. Uneori se copiază, din păcate, nişte practici din trecut – întâi se face percheziţie, apoi se găsesc probe. Să sperăm că în viitor astfel de abuzuri nu se vor mai repeta.