Fragment din interviul acordat
cotidianului Evenimentul Zilei in 2001
„‑ Cum se pedepseşte în
România, domnule Turianu? Sistemul juridic românesc pedepseşte pe toată lumea
la fel sau există, vorba lui Orwell, „unii mai egali decât alţii”?
‑ Aşa cum e
construit, Codul penal e egal pentru toată lumea, e adresat tuturor muritorilor
care se supun exigenţelor sale. Cum se aplică în practică, e cu totul
altceva... E şi o aplicare subiectivă, dar şi una obiectivă. De pildă, în
raport cu ceea ce a făcut fiecare, cu persoana şi antecedentele lor, doi oameni
care comit aceeaşi faptă iau pedepse diferite. De aceea, Codul penal lasă o
marjă „de la doi ani la cinci ani”, să spunem, în care judecătorul aplică
pedeapsa. Asta e ceva normal, anormal este să te pomeneşti că pentru o faptă de
o gravitate deosebită e aplicată o pedeapsă derizorie. Şi lumea nu‑şi explică
de ce... Ei, aici se presupune că intervine, câteodată, o imixtiune din afară,
o ingerinţă politică. Dar este posibil, şi eu sunt dispus să cred asta, că
judecătorul n‑are pregătirea necesară. Nu e obligatoriu să fie o ingerinţă
politică.
‑ Avem
judecători slab antrenaţi?
‑ Nu spun că sunt slab
antrenaţi, spun că nu au stagiu, sunt numiţi direct de pe băncile facultăţii la
cele mai înalte instanţe.
‑ Cât ar
trebui să treacă pentru a ocupa astfel de poziţii?
‑ Legea de organizare
judecătorească fixează nişte termene concrete pentru un judecător care‑şi face
stagiatura, pentru un judecător care lucrează la judecătorie, şapte sau zece
ani pentru unul care e la Curtea de Apel, pentru Curtea Supremă de Justiţie se
cere o anumită vechime... Or, aceste termene nu sunt respectate, se pătrunde cu
aşa‑zisa suplinire de termene, cu derogările date, aşa în neştire. Şi vă daţi
seama că un judecător abia ieşit de pe băncile facultăţii, pus acolo pe
podiumul din sala de judecată, se simte un fel de Dumnezeu, uită de sine.
‑ Poate e o
criză a sistemului, oamenii cu experienţă părăsesc activitatea de judecător, se
fac avocaţi...
‑ Imediat după Revoluţie s‑a
încercat schimbarea bruscă a sistemului judiciar dând afară judecătorii
profesionişti. Ca urmare, au rămas în justiţie foarte puţini din „vechea
gardă”, de la care aveai ce învăţa. Au apărut tineri judecători lipsiţi, se
vede, de experienţă. După mine, un judecător, pentru a‑şi duce la îndeplinire
această misiune, ar trebui să facă un stagiu obligatoriu în avocatură. Cel
puţin trei ani, pentru a lua contact cu instanţele. Încă de pe băncile
facultăţii cam ştii ce va deveni un student: judecător, procuror, funcţie şi de
temperament şi de modul de gândire... Treburile acestea la noi se neglijează,
se ia cu lopata, să umplem golul ăla sau ăla. În alte ţări, în cele două
Germanii, bunăoară au hotărât ca, preţ de câteva luni, să nu mai funcţioneze
justiţia şi au luat fiecare magistrat în parte să vadă ce‑a făcut, cum e dotat,
dacă îi place munca pe care‑o face... În timp s‑au umplut instanţele cu
profesionişti, încet‑încet. Nu se poate hei‑rupism în materia asta şi nu creăm
noi justiţia. Dar la noi, miniştrii de resort, mulţi dintre ei accidente ale
justiţiei, vin cu fel de fel de inovaţii. Dacă observaţi, de la fiecare
porneşte justiţia, ca şi cum până la ei era haos ori nu era nimic.
‑ E deja
foarte răspândită impresia că, dacă ai bani, în momentul de faţă, scapi de
braţul lung al legii. Mai mult, oameni care fură un ou stau doi ani la
puşcărie, iar cei care devalizează bănci furând miliarde stau câteva luni şi
ies pe caz de boală. Încrederea populaţiei în justiţie e la cota de avarie,
domnule Turianu.
‑ Am practicat meseria de
judecător 30 de ani şi dacă, în urmă cu ceva vreme, îi spuneai unuia că e
corupt sau că planează asupra lui nişte suspiciuni, dom’le, se îngălbenea,
făcea icter. Acum am discutat cu un tip şi mi‑a spus, detaşat, „Şi care‑i
problema?!”. Deci te lasă fără replică... Dar eu nu zic totuşi că în justiţie
totul se rezolvă acum cu bani. Să nu pornim de la câteva uscături care există
în orice sistem, vă rog să mă credeţi. În mare, în corpul judecătoresc nu cred
că banul joacă un rol atât de mare. Nenorocirea e că au venit în el oameni din
alte profesii, nu cei mai buni pentru a fi judecători. Au venit oameni care, de
obicei, au fost daţi afară din sistemul lor, mulţi miliţieni, domnule, care n‑au
practicat înainte nici avocatură, nici justiţie, dar care în conjunctura asta
au umplut tribunalele ocupând posturi de judecători.
‑ Mai avem o
problemă: e din ce în ce mai evidentă lipsa colaborării între poliţie, Parchet
şi judecători.
‑ Ştiţi de
ce? Pentru că între „capii” acestor instituţii există un război, un război
declarat.
‑ Care e
miza, pentru ce se bat?
‑ Pentru cine e mai
puternic se bat, şi se comportă ca nişte copii. De fapt, se joacă cu un sistem
care ar trebui să fie de temut. Ştiţi cât îi trebuie unui poliţist să depisteze
un drogat şi filiera? Luni de zile! Şi, după ce‑l prinde, vine un procuror şi
zice: „Dom’le nu‑i bine, că n‑a semnat în stânga paginii, a semnat în
dreapta!”, ca să‑i dea una peste nas că ăla nu cunoaşte Dreptul. Sunt poliţe
plătite nu numai în dispreţul legii, dar şi al omului de rând care şade cu gura
căscată privind acest război. Mai nou, el se duce şi în plan mediatic, cam
toate marile arestări se fac televizat, cu bliţuri cu reflectoare... Păi, e
normal aşa ceva?! Nu‑i normal, munca de justiţie e o muncă tăcută, chiar dacă,
de fapt, sub ideea de justiţie e un om. Dar omul acela, personalitatea lui,
trebuie să stea, în cazul judecătorului, spre exemplu, înăuntrul acelei robe.
‑ Românul
crede că a merge să‑ţi cauţi dreptatea în justiţie e un proces anevoios în urma
căruia, de multe ori, nu rezolvi nimic. Când se va schimba acest mod de a privi
lupta în instanţă?
‑ Atunci când judecătorul
va avea cu adevărat muncă de judecată şi nu ca acum, 80 de dosare pe zi de
lucru. Atunci când va lucra calitativ, nu cantitativ. Judecătorul nu e pompier,
trebuie lăsat să judece.
‑ Optzeci de
dosare pe zi de lucru?!
‑ Da, judecătorul intră în
şedinţă de vreo două ori pe săptămână, cu vreo 80 de dosare. Împărţiţi şi
dumneavoastră 80 de dosare la o perioadă de lucru de 6‑8 ore şi aflaţi cât timp
e afectat fiecăruia. Eu am făcut o propunere să se revină la completul de
judecată de doi sau trei judecători... S‑a lăsat pe umerii unui judecător, şi
ăla stagiar, întreaga muncă de judecată şi nu e bine. Ori, când sunt doi
judecători, unul dintre ei îl completează pe celălalt...”
Evenimentul
Zilei
(a consemnat
Robert Turcescu)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu