În ultima lună a anului
1998, la spartul târgului, vreau să spun după eşecul recunoscut oficial al
luptei anticorupţie, a apărut pe ordinea de zi a Senatului şi proiectul de lege
pentru prevenirea şi sancţionarea faptelor de corupţie iniţiat de ministrul
Justiţiei. Proiect care, după cum se ştie, a fost contestat vehement atât de
jurişti, cât şi de presă. O lege – precizarea se cuvine a fi făcută de la bun
început – dominată clar de mentalitatea trecutului comunist, concepută în flagrant
dezacord cu prevederile Constituţiei.
Aşa de pildă, în domeniul
prevenirii, ignorându‑se cauzele reale şi profunde ale flagelului social numit
corupţie, textele propuse se remarcă prin aiuritoare îndemnuri patriotice
mobilizatoare, veritabilă frecţie la un picior de lemn. Funcţionarul public
trebuie „să‑şi îndeplinească îndatoririle
cu probitate, să dea dovadă de echitate şi imparţialitate cu cetăţenii (...),
să asigure ocrotirea şi realizarea drepturilor şi intereselor legitime ale
cetăţenilor” etc., etc. Îşi imaginează cineva că asemenea formulări sunt de
natură să‑i descurajeze pe corupţi şi corupători? Tot astfel, în domeniul
sancţionării, art.14 pedepseşte cu închisoare de la 1 la 5 ani „folosirea, în orice mod, direct sau
indirect, de informaţii ce nu sunt destinate publicităţii ori permiterea
accesului unor persoane neautorizate la aceste informaţii”. Faptă
incriminată în premieră absolută şi, precum se vede, asimilată corupţiei. Numai
că aceasta contravine dreptului constituţional al persoanei de a avea acces la
orice informaţie de interes public şi obligaţiei corelative a autorităţilor
publice de „a asigura informarea corectă a cetăţenilor asupra treburilor
publice şi de interes personal”. Aceasta este regula de bază, secretizarea
fiind excepţia. Până una‑alta, este de reţinut că proiectul de lege în discuţie
are valoarea unui atentat la libertatea informaţiei. În fine, art. 29
stabileşte că „procurorul sau instanţa de
judecată, în timpul cercetării penale ori judecătoreşti (...), pot dispune
punerea sub supraveghere sau sub ascultare a liniilor telefonice”, şi
aceasta, aşa cum reiese din text, pe timp nelimitat. Posibilitatea abuzului se
citeşte printre rânduri: sub pretextul unor imaginare fapte de corupţie, orice
post telefonic poate fi pus sub urmărire. Eliminarea suspiciunii nu rezolvă
situaţia, pentru că violarea inviolabilului secret al convorbirilor telefonice
(art. 28 din Constituţie) rămâne, inadmisibil, la latitudinea oricărui procuror
sau judecător. Curat constituţional!
Relativ recent a fost
adoptată Legea nr.82 din 13 iunie 2012 care în art.1 alin.(1), stabileşte „obligaţia furnizorilor de reţele publice de
comunicaţii electronice şi a furnizorilor de servicii de comunicaţii
electronice destinate publicului de a reţine anumite date generate sau
prelucrate în cadrul activităţii lor pentru punerea acestora la dispoziţia
organelor de urmărire penală, instanţelor de judecată şi organelor de stat cu
atribuţii în domeniul siguranţei naţionale în scopul utilizării lor în cadrul
activităţilor de prevenire, de cercetare, de descoperire şi de urmărire penală
a infracţiunilor grave(…)”.
Consider că Legea nr.82/2012 este
neconstituţională, sub cel puţin două aspecte:
Mai întâi, lunga înşiruire de
fapte infracţionale din cuprinsul art.2 alin.1 lit.e al legii speciale derogă
parţial de la principiul inviolabilităţii. Numai faptele enumerate în art.53
alin.1 din legea fundamentală, cu
privire la care legiuitorul constituţional a făcut rabat de la principiul în
discuţie, respectiv pentru: „apărarea
securităţii naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, al
drepturilor şi a libertăţilor cetăţeneşti; desfăşurarea instrucţiei penale…”,
justifică restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi. Nu
cred că legiuitorul constituţional s-a gândit că restrângerea exerciţiului
dreptului secretului corespondenţei s-ar impune şi pentru: „prevenirea consecinţelor unor calamităţi
naturale ale unui dezastru ori a unui sinistru deosebit de grav”, deci a
unor evenimente naturale imprevizibile;
Apoi, stabilirea „obligaţiei furnizorilor de reţele
publice de comunicaţii electronice şi a furnizorilor de servicii de comunicaţii
electronice destinate publicului de a reţine datele generate sau prelucrate în
cadrul activităţii lor” (s.n.), fără a
fi necesară autorizarea prealabilă a organului competent, echivalează cu
violarea principiului constituţional al secretului corespondenţei; indiscutabil
că în ceea ce priveşte conţinutul comunicării sau informaţiilor consultate în
timpul utilizării unei reţele de comunicaţii electronice sunt aplicabile
prevederile Codului de procedură penală, precum şi cele ale legilor speciale în
materie” (art.1 alin.3 din Legea nr.82/2012).
Altminteri, ar însemna că
ascultarea, înregistrarea, reţinerea datelor generate sau prelucrate în cadrul
activităţii lor de către furnizorii de reţele publice de comunicaţii
electronice şi serviciilor de comunicaţii electronice destinate publicului,
fără autorizarea prealabilă a organului competent, ar fi legală. Ceea ce
constituie o gravă eroare!
Corupţia nu se rezolvă prin asemenea metode. După cum
bine se ştie în sistemul legislaţiei noastre penale, singurul organ abilitat să
dispună trimiterea în judecată a infractorilor este Parchetul, după cum tot
numai procurorilor le incumbă obligaţia de a supraveghea modul de efectuare a
cercetărilor de către organele specializate ale Ministerului de Interne sau de
a efectua nemijlocit urmărirea penală. De aceea, trebuie să avem o Poliţie
curată şi solidă, un Minister public la înălţimea menirii lui şi, cu deosebire,
o Justiţie cu adevărat independentă şi imună la ingerinţele de orice fel.
Putem spera că actuala Justiţie va fi în stare
să curme corupţia? Speranţele trebuie să existe, pentru că eu unul nu cred că
judecătorul român este corupt. Sigur, şi în acest domeniu, ca şi în altele, pot
exista oameni corupţi, dar nu pot să accept ideea că justiţia română nu‑şi va
face datoria pentru a stopa fenomenul corupţiei.