Un preşedinte are, iar alt preşedinte nu are dreptul la independenţa opiniilor?!?

Constat că propunerea prin care se cere suspendarea din funcţie a Preşedintelui României pentru săvârşirea unor fapte grave prin care ar fi încălcat prevederile Constituţiei în ideea că numai astfel va fi „restabilită” pretins încălcata ordine constituţională păcătuieşte ea însăşi prin încălcarea gravă a acestei ordini.

Printre „faptele grave” este imputată „încălcarea gravă şi repetată a independenţei justiţiei”, prin declaraţii făcute în contextul conflictului pe tema rolului CSM în reforma justiţiei. Reamintesc că în Avizul Consultativ nr. 1 din 5 aprilie 2007, Curtea Constituţională a rămas unor acuze similare la adresa Preşedintelui, arătând că acesta are, conform Constituţiei, un rol activ, şi nu protocolar sau simbolic în viaţa politică.

Să nu ştie, oare, iniţiatorii că legea noastră fundamentală admite că: „Preşedintele României se bucură de imunitate. Prevederile art. 72 alin. 1 se aplică în mod corespunzător” (art. 84 alin. 2). Iar potrivit art. 72 alin. 1, „deputaţii şi senatorii nu pot fi traşi la răspundere juridică pentru voturile sau pentru opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului”. Aşadar, prevederile art. 72 alin. 1 se aplică Şefului Statului „în mod corespunzător”, ele circumscriind obiectul imunităţii atât a deputaţilor şi senatorilor, cât şi a Şefului Statului „…pentru… opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului”.

Aş dori să vă reamintesc că în urmă cu 15 ani, dl. Iliescu fusese acuzat că se amestecă în treburile puterii judecătoreşti. Curtea Constituţională a decis că – citez – „Legea ca expresie a voinţei naţionale se impune tuturor iar încălcarea acestui principiu nu poate conduce decât la grave conflicte sociale, pentru prevenirea cărora Preşedintele României, în temeiul art. 80 din Constituţie, nu poate rămâne pasiv (subl.n.). De aceea, poziţia sa este expresia unei opţiuni politice (subl.n.) privind reglementarea prin lege a problemei caselor naţionalizate şi nu prin hotărâri judecătoreşti, astfel încât intră sub incidenţa art. 84 alin. 2 coroborat cu art. 70 din Constituţie privind independenţa opiniilor…, care în ce-l priveşte pe preşedinte este aceeaşi cu a parlamentarilor”.

Păi, cum vine asta, un preşedinte are şi alt preşedinte nu are dreptul la independenţa opiniilor? A căzut cumva în desuetudine Avizul Curţii Constituţionale din 5 iulie 1994?

Un alt exemplu, la ultima şedinţă a CSAT, Preşedintele Emil Constantinescu, a recomandat Justiţiei să nu se mai tărăgăneze procesele, ci să se judece odată! Reacţia celor vizaţi nu a întârziat, conducerea Asociaţiei Magistraţilor din România caracterizând, în mod public, solicitarea lui Preşedintelui drept un amestec în actul de justitie. Am explicat într-un interviu la acea vreme că Emil Constantinescu nu le-a cerut o imixtiune în actul de justiţie la care sigur că nu s-ar fi putut preta în raport cu funcţia prezidenţială. Le-a cerut, pur şi simplu, o chestiune de ordin administrativ: justiţia să nu stea pe loc! Tot ce s-a cerut a fost să-şi facă datoria, adică să judece. Asta le-a cerut. Nu să intervină să dea soluţii, ci să asigure judecarea proceselor, pentru că asta e treaba unui judecător – să judece („Preşedintele Constantinescu n-a cerut Justiţiei decât să-şi facă datoria”, în Ediţie Specială. Interviuri. Articole. Scrisori deschise, Editura Universitară, Bucureşti, p. 76).

Mă opresc aici, nădăjduind că pe viitor iniţiatorii vor fi mai atenţi când doresc să speculeze textele unei Constituţii, de ale cărei grave carenţe sunt, precum se vede, conştienţi. Şi au dreptate să fie nemulţumiţi de această Constituţie. Este într-adevăr cazul să fie revizuită cu toată atenţia, articol cu articol.