În timpul evenimentelor din
decembrie 1989 Gelu Voican nu a vorbit prea mult. Mai mult făcea. Tot ce era
nevoie. Retras liniştit la Tunis, se pare că s-a ocupat exclusiv cu învăţarea
limbajului diplomatic. Progresele sunt uluitoare, şi nu au cum să nu te
frapeze: „sublimă impostură involuntară”, „destinul, regizor neavizat şi
implacabil”, „umilinţa decreptitudinii”.
Mai pe româneşte, vinovat pentru toate este regizorul. Nu Sergiu
Nicolaescu, ci Destinul. Chiar, ce-ar fi să-i trântim noi un proces destinului
ăstuia? Ne-am împuşcat noi conducătorii, de ce n-am făcut-o şi cu destinul?
„Printr-un fax trimis de la
Tunis, încă din data de 9 ianuarie 1996, Curţii Morale a Revoluţiei,
ambasadorul Gelu Voican Voiculescu («emanatul» cu automatul) a susţinut că
echipa agreată «din mers» în jurul lui Ion Iliescu «a ieşit la lumină din
noaptea subversiunii anterioare, bine organizată şi susţinută. Nimeni nu îşi
putea închipui că noi pluteam efectiv, ridicaţi pe creasta valului
revoluţionar, menţinându-ne într-un echilibru extrem de labil… A fost o sublimă
impostură involuntară, care ţine de o anumită ironie a soartei… într-un fel se
poate spune că am fost membrii ai unui complot ultrasecret, care ne-a
selecţionat şi ne-a distribuit pe fiecare în rolurile respective, stabilindu-se
partitura şi momentul când vom intra în scenă. Această vastă conspiraţie, atât
de secretă încât nici noi nu ştiam că făceam parte din ea, este conspiraţia
destinului. Aşa cum am spus, regizorul nevăzut şi implicabil a avut humorul
să-l aleagă chiar pe Nicolae Ceauşescu pentru rolul de iniţiator al Revoluţiei
române, împingându-l să stăruie cu încăpăţânare pentru convocarea fatalului
miting de la 21 decembrie 1989. Din această perspectivă ierarhică, trebuie
reflectat dacă Ceauşescu nu era în mod necesar sortit pieirii, iar noi n-am
fost decât instrumentele omeneşti care au împlinit rânduieli implacabile… Decât
umilinţa decreptitudinii unei bătrâneţi hărăzite puşcăriei, i-am oferit lui
Ceauşescu şansa unui sfârşit dramatic, nelipsit de o anumită măreţie tragică,
pe măsura staturii personajului politic care, totuşi, a fost”.
Răzvan Savaliuc, În locul umilinţei unei bătrâneţi în
puşcărie, i-am oferit lui Ceauşescu un sfârşit tragic şi măreţ, în „Ziua”
din 13 ianuarie 1996
Implicabil „destinul” ăsta, vorba
lui Gelu Voican. Să ţi se dea cuvântul post-mortem. Chiar în procesul tău.
Nicolae Ceauşescu a zis şi el ce ştia. Dar poate că a calificat cel mai bine
ceea ce s-a întâmplat la Târgovişte:
N.C.: „Cei care prin lovitură de stat, prin trădare au uzurpat puterea, cum
s-a întâmplat sute şi sute de ani în istoria României, au sfârşit prin a
răspunde în faţa poporului (…). Putem fi
împuşcaţi fără mascarada asta! Cine a dat lovitura de stat poate să împuşte pe
oricine” (declaraţia dictatorului consemnată în stenograma procesului).