vineri, 26 februarie 2016

Realitatea ofertei politice


În viaţa social‑economică, bătălia se dă între performanţă şi contraperformanţă, între succese şi eşecuri; în plan politic bătălia se duce între competenţă şi incompetenţă. În condiţiile în care România a acces la structurile europene, iar Uniunea Europeană nu mai lasă lucrurile chiar de capul lor şi, aşa cum constatăm cu toţii, există un control, o monitorizare pe care noi înşine am cerut‑o, până la urmă, acestor foruri. Problema este că nu ai cum să funcţionezi în aceste structuri europene cu gândirea anilor ’45 sau ’60. Dacă se crede că politicul nu are nici o influenţă asupra economicului, atunci trebuie să se meargă pe ideea constituirii unor guverne de tehnocraţi şi să se renunţe la clamarea unor principii de dreapta, stânga sau de centru.
Mă întreb dacă electoratul însuşi este pregătit să primească o nouă ofertă politică sau va fi încântat, ca mai deunăzi, de vorbe frumoase şi promisiuni deşarte?
În primul rând, clasa politică ar trebui să‑şi schimbe manierele sau să‑şi reducă rolul social în favoarea tehnocraţilor. Dar eu cred că electoratul este singurul în măsură să selecteze acel colectiv pe criterii de competenţă, pentru că acum ştie să sancţioneze toate eşecurile politice. De asemenea, sunt convins că nici în toamnă nu se va merge pe votul uninominal, dar partidul care‑şi va promova pe liste oameni cu o imagine discutabilă şi care activează acum pe scena politică cu siguranţă este un partid mort, fără şanse. Nu mai contează că este istoric sau că are în componenţă 15 milioane de oameni. Electoratul nu mai este cel pe care‑l ştiam şi va promova votul uninominal în mod inedit, alegând nu doar semne electorale, ci şi conţinutul listelor.
În al doilea rând, fiecare formaţiune politică trebuie să pună accentul pe sinceritate, să promită numai în condiţiile unor realizări certe. La alegerile din 1996, pentru funcţia de senator am prevăzut în oferta electorală idei care vizau reforma în Justiţie. Este cea mai ieftină, nu costă nimic şi chiar se câştigă enorm. În Justiţie, reforma nu intră în atribuţiile avocaţilor, ci a oamenilor din sistem. Nici agricultură nu se face numai cu politicul, ci de ingineri agronomi. Eu am promis cetăţeanului că îi asigur ordinea de drept, nu că‑i scad preţul la lapte şi pâine. Un client când ajunge la Tribunal nu trebuie să cunoască pe cineva anume care să‑l reprezinte. Dacă ajunge la magistraţi să ştie că poate discuta şi cu judecătorul, cel de după robă, indiferent de cum arată faţa acestuia. Asta numesc eu reformă în Justiţie.
În al treilea rând, omul politic trebuie să reprezinte, măcar în principiu, un fel de purtător de cuvânt al opiniei publice, altfel decât ziaristul, să fie cel care în Parlament legiuieşte, iar în guvernare administrează ideile celor care l‑au ales. Numai astfel, indiferent de pregătirea sa profesională, omul politic poate să lupte pentru micşorarea, dacă nu eradicarea corupţiei, pentru eliminarea verigilor birocratice. Omul politic trebuie să fie dublat de un specialist. Asta cer eu, unirea competenţei cu omul onest care doreşte să facă politică pentru ţară. Pentru că „e uşor a scrie versuri când nimic nu ai a spune, înşirând cuvinte goale ce din coadă au să sune”. Cu cât cunoşti mai puţin, cu atât mai uşor e să faci afirmaţii nefondate.
În opinia mea, România are „şansa” să fie condusă de guverne de coaliţie şi rezultatul poate fi pozitiv numai dacă nu se vor mai face uniuni contra naturii. Dacă se merge pe linie social‑democrată, atunci trebuie reunite partidele din această zonă, formulă viabilă şi pentru celelalte orientări politice.
Unii analişti politici afirmă că, în clipa de faţă, electoratul s‑a structurat pe interese economice şi politice, observând şi o anumită opţiune afectivă: miliardari la social‑democraţi, săraci la liberali şi alte combinaţii. Eu, unul, consider că sunt rarităţi. Nu cred că există oameni săraci susţinători ai ideilor liberale. P.N.L. este un partid al oamenilor bogaţi sau, cel puţin, al celor care doresc să devină bogaţi. Nu poţi să devii liberal căutând în tomberon. Ca să‑ţi vină idei liberale, trebuie să fii sătul. Nu se poate asocia ideea liberală cu burta goală.
În mare parte, se poate accepta ideea că atât clasa politică, pe de o parte, cât şi electoratul au înţeles că avem un anumit drum de parcurs, dar au reuşit să înţeleagă acest lucru numai cei care s‑au desprins de interese mărunte, meschine, de zi cu zi.
Există o serie de principii care ar putea să îmbrace forma de lege, mă refer la legea fundamentală: Constituţia. Cineva a lansat ideea că ar fi inutil de a avea două camere. Eu apreciez că nu este inutil, dar numai cu condiţia să aibă atribuţii diferite. Consider că nu e rea şi ideea micşorării numărului de parlamentari; sunt 400 la Camera Deputaţilor şi 170 la Senat. Se ştie că Senatul are „marea misiune” de a alege avocatul poporului, în asta constă astăzi diferenţa de atribuţii. În rest, se contribuie intens la îngreunarea procesului legislativ. În Constituţie nu se menţionează norma de reprezentare pentru senatori, respectiv de 80.000 de electori. Atunci, de ce deputaţii au o normă de reprezentare de 50.000 dacă tot au aceleași atribuții?
Sigur că se poate păstra norma de reprezentare, dar numai cu condiţia ca Senatul să capete alte atribuţii. Senatul poate avea atribuţii de ultim control, iar Camera Deputaţilor să deţină prioritatea legislativă, să fie fabrica de legi. Senatorul se diferenţiază prin condiţii de vârstă, de înţelepciune, nu de bani. Sunt bune ambele variante şi nu contravin Constituţiei.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu