Corneliu Turianu: DESPRE MINE

Mă numesc TURIANU I. CORNELIU, fiul lui Ilie şi al Teodorei, născut la 20 august 1940, în comuna Negreni, judeţul Olt.

Tatăl meu, Ilie Gh. Turianu, timp de 40 de ani a fost judecător (1937-1985). A trudit o viaţă întreagă, modest dar demn, fără onoruri şi satisfacţii materiale, împărţind dreptatea acolo unde l-a trimis stăpânirea de atunci (Bălţi, Calafat, Costeşti, Balş, Slatina). Şi-a încheiat careiera de magistrat şi viaţa la Slatina.

Am urmat cursurile şcolii primare “Ştefan Protopopescu” şi am absolvit liceul teoretic “Radu Greceanu” din Slatina, promoţia 1957. După aproape 40 de ani de la absolvire, profesorul Gheorghe Ungureanu, regretatul dascăl de limba română, evidenţiază evoluţia mea, în anii liceali şi în perspectivă, în studiul monografic “Liceul Radu Greceanu – 110 ani de la înfiinţare, 1884 – 1994 (Slatina, 1994, p. 205-206). Ca urmare, în vara anului 1995, oficialii administraţiei municipale îmi conferă prestigiosul titlu de “CETĂŢEAN DE ONOARE AL ORAŞULUI SLATINA”.

Întrucât mi-am dorit dintotdeauna să urmez cariera tatălui meu, am gândit că este bine ca, până ce voi susţine examenul de admitere la Facultatea de Drept din Bucureşti, să iau contact nemijlocit cu practica activităţii judiciare concrete. Motiv pentru care, la câteva luni de la absolvirea liceului, m-am prezentat la examenul pentru ocuparea postului vacant de secretar (grefier) la Judecătoria Slatina. Am fost avertizat de cadrist că nu pot da examen pentru ocuparea unui post în Justiţie, fie el şi auxiliar, “la o instanţă la care tatăl dumitale funţionează ca judecător”. Ceea ce nu reprezenta decât o josnică găselniţă. Mai întâi tatăl meu funcţiona ca judecător la Judecătoria Balş, în regim de veşnic navetist, în baza buclucaşei menţiuni “soacră chiabură”.Apoi, la acea vreme se vorbea doar de o “iminentă – care a durat 5 ani – transferare” a tatălui meu ca judecător la Tribunalul Judeţean Olt. În fine, postul vacant de grefier scos la concurs era la judecătorie, şi nu la instanţa ierarhic superioară.Până una alta însă, cum singura sursă de venit a familiei compusă din patru persoane era doar salariul unui judecător navetist, a trebuit să solicit încadrarea mea în muncă în judeţul vecin. Aşa că, m-am prezentat la concursul organizat de Tribunalul Regional Craiova şi minune, am fost numit secretar (grefier) la Tribunalul Caracal.Şi unde, aidoma tatălui meu, am făcut conştiincios naveta cu începere de la 1 februarie 1958.

Fiind declarat respins la examenul de admitere la Facultatea de Drept din Bucureşti, în sesiunea din vara anului 1958 – pe coperta dosarului meu de candidat scriindu-se cu mânie proletară “fiu de mic burghez”, aşa cum cu duioşie erau gratulaţi intelectualii – şi întrucât între timp împlinisem 18 ani, am fost încorporat pentru satisfacerea stagiului militar obligatoriu, la data de 6 decembrie 1958. Contestaţia formulată de tată meu, adică de ”micul burghez” judecător a fost admisă ca urmare a intervenţiei d-lui. Rosman, ministrul justiţiei de atunci, comunicându-mi-se această fericită veste la unitatea militară din Huşi, unde fusesem repartizat pentru satisfacerea serviciului militar.Numai că -să zicem din vina curierului unităţii militare – adresa semnată de decanul Facultăţii de Drept din Bucureşti mi-a fost înmânată abia în seara zilei de 30 decembrie 1958. Aşa se face că, ieşind la raport în dimineaţa zilei următoare, mi s-a făcut cunoscut că respectiva adresă nu produce nici un efect juridic.Fiindcă, s-a zis, depunând jurământul militar în ziua precedentă, soldatul Corneliu Turianu este militar în termen get beget şi urmează să se supună numai regulamentelor militare. Ca urmare, în perioada 6 decembrie 1958 – 7 octombrie 1960, am efectuat serviciul militar în termen, obligatoriu în acea vreme, fiind trecut în rezervă cu gradul de locotenent major şi apoi, după chemarea la mobilizare din 1984, avansat la gradul de căpitan.

Imediat după lăsarea la vatră, mai exact începând cu data de 15 octombrie 1960, am fost reîncadrat ca secretar (grefier) şi apoi ca executor judecătoresc la Tribunalul Caracal, activitate de auxiliar al Justiţiei încetând la data de 1 octombrie 1961, ca urmare a promovării examenului de admitere la Facultatea de Drept din Bucureşti.

Am absolvit Facultatea de Drept (specialitatea ştiinţe juridice) a Universităţii din Bucureşti, în anul 1966, cu media 10 la examenul de dilpomă, susţinând, cu succes teza intitulată “Despre injuria rasială în lumina ligislaţiei Republicii Socialiste România şi în dreptul comparat”, demonstrând că în mod greşit această faptă a fost incriminată în Codul penal alături de celelalte infracţiuni contra demnităţii persoanei. Ulterior, cu prilejul intrării în vigoare a noii legislaţii penale (01.01.1969), fapta de injurie rasială a fost dezincriminată.

Am obţinut titlul de doctor în drept la Universitatea Bucureşti în anul 1985, susţinând teza "Infracţiuni contra siguranţei circulaţiei rutiere".

Pe plan profesional-ştiinţific, cea mai mare parte a activităţii am dedicat-o magistraturii. Timp de 30 de ani (1966-1996) am îndeplinit funcţia de judecător, parcurgând toate nivelele ierarhiei judecătoreşti, de la judecător stagiar, vicepreşedinte de judecătorie de sector, preşedinte de secţie şi apoi preşedinte al Tribunalului Municipiului Bucureşti şi până la înalta funcţie de judecător al Curţii Supreme de Justiţie.

În paralel cu activitatea de judecător la instanţele judecătoreşti bucureştene, de toate gradele şi specializările (secţia penală, civilă, comercială), am desfăşurat o susţinută activitate ştiinţifică (am elaborat începând din 1973 până în prezent 86 de cărţi de specialitate - monografii, cursuri universitare, cărţi de practică judiciară - şi peste 215 de studii şi articole de specialitate), didactică (profesor în cadrul Institutului Naţional pentru Pregătirea şi Perfecţionarea Magistraţilor, catedrelor de drept civil a Universităţii Hyperion, Academiei de Studii Economice, Universitatii Spiru Haret şi, în prezent, a Universităţii Ecologice şi conducător de doctorat - Academia de Politie Alexandru Ioan Cuza) şi publicistică, care este rodul experienţei acumulate în cei 30 de ani de practician al dreptului.
Mai adaug că sunt cercetător asociat la Academia Română - Institutul de sociologie și Șef department lingvistică "Societatea de lingvistică teoretică", București

Mai în glumă, mai în serios, trebuie să recunosc că am ajuns senator al României mai mult de nevoie, decât de voie.

După ce purtasem roba de judecător peste trei decenii, şi ajunsesem judecător al Curţii Supreme de Justiţie, iar ulterior, preşedintele Tribunalului Municipiului Bucureşti, îmi făceam meseria şi eram mulţumit.
Numai că, fără voia mea, am ajuns „vedetă” în mass-media română şi internaţională pentru simplul fapt că am respectat legea şi am refuzat să calc „în lături”, în ciuda presiunilor făcute. Am fost mazilit de la conducerea Tribunalului Municipiului Bucureşti şi, datorită „Cazului Turianu”, raportorii Consiliului Europei au cerut chiar monitorizarea României. A urmat însă excluderea mea forţată din magistratură, fiind singurul judecător căruia nu i s-a acordat, fără nici un fel de explicaţie, inamovibilitatea. Şi astfel am ajuns să candidez pentru Parlamentul României, desfăşurându-mi întreaga campanie doar sub sloganul „Un senator pentru Reforma Justiţiei”. Alegătorii mi-au dat girul lor şi aşa am intrat în „fabrica de legi a ţării”. Ca senator, am considerat de datoria mea să acţionez pentru reformarea democratică a Justiţiei. Astfel că, în mandatul 1996-2000, am avut 25 de iniţiative legislative, 54 de interpelări, 30 de declaraţii politice, 133 de amendamente şi 792 de intervenţii şi discuţii în Plenul Senatului.

Dintre cele mai importante, amintesc pe cele privind: simplificarea ridicării imunităţii parlamentare; interzicerea accederii în Parlament a persoanelor cu cazier şi a membrilor fostei poliţii politice; modificarea Codului rutier; organizarea şi funcţionarea instituţiei Avocatului Poporului; protecţia cărţii şi a revistelor culturale; organizarea judecătorească; răspunderea penală a miniştrilor; insulta şi calomnia; protecţia pensionarilor.

În majoritatea declaraţiilor şi interpelărilor mele făcute de la tribuna Parlamentului, ca şi în interviurile mass-media, am atras mereu atenţia că întreaga societate românească, şi chiar şi instituţiile vitale în existenţa statului de drept, sunt puternic atinse de flagelul corupţiei şi birocraţiei. Am dat exemple concrete din cadrul finanţelor, magistraturii, administraţiei locale şi poliţiei şi am cerut factorilor responsabili, guvernanţilor şi preşedintelui României să intervină prompt pentru stoparea şi eradicarea acestui „cancer social”.

Am publicat cele mai importante dintre intervenţiile mele parlamentare, nu doar pentru ca oricine să poată vedea, negru pe alb, ce am făcut ca senator al României, ci mai ales pentru că multe dintre ele şi-au păstrat o vie, dar nu neapărat fericită actualitate. Este, trebuie să recunosc, o satisfacţie intelectuală atunci când constaţi că ideile tale sunt actuale peste decenii, şi orice intelectual se bucură atunci când cercetările sale îşi păstrează actualitatea, orice profesor este mândru când cursurile sale nu se perimă. În ceea ce priveşte discursurile politice, satisfacţia ar fi ca ideile conţinute să fie aplicate; când un discurs politic rămâne de actualitate înseamnă că problemele nu s-au rezolvat şi satisfacţia intelectuală faţă de corectitudinea abordărilor nu poate elimina insatisfacţia ca aceste abordări continuă să fie doar dezirabile.

Preocupările mele actuale nu îmi îngăduie să mai fac politică. Publicarea în volum a intervenţiilor mele politice dintr-o perioadă de peste un deceniu cred că poate fi utilă pentru tinerii politicieni de astăzi, dar şi pentru publicul larg a cărui viaţă se consumă adesea, cu sau fără ştiinţa, cu sau fără voinţa sa, sub influenţa unor decizii pe care le poate accepta sau refuza. Cu condiţia să le ştie, desigur. Istoria nu se judecă în maniera „ce-ar fi fost dac-ar fi fost”, dar cred că este utilă analiza a ceea ce am putea numi „câmpul deciziilor amânate”. Câte şi care dintre intervenţiile mele parlamentare merită reluate vor judeca singuri cititorii. Eu, bucuros fiind că intervenţiile mele şi-au păstrat actualitatea, aş fi foarte mulţumit dacă măcar o parte ar înceta să rămână probleme de eternă actualitate şi ar deveni banale realităţi.