O ordonanţă bizară

Discurs parlamentar

„Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/1998 privind suportarea din bugetul de stat a sumei datorate de Curtea Supremă de Justiţie, ca despăgubire Băncii Române de Comerţ Exterior se întemeiază pe principiul: „Tot şmecherul de fraier moare”. Păi cum să nu ştie juriştii români că o expropriere, cu o trecere în patrimoniul statului, se face numai printr-o hotărâre judecătorească? Să nu ştie judecătorii Curţii Supreme de Justiţie că nu mai au competenţa să hotărască trecerea în patrimoniul statului în situaţiile de expropriere, în cazurile de utilitate publică? Chiar să nu ştie lucrul acesta? Asta mă surprinde peste măsură.

Să nu ştie juriştii noştri că o hotărâre care nu este publicată în Monitorul Oficial al României nu există juridic? Aceste hotărâri, pe care le prezintă aici în facsimil, nu există pentru mine ca jurist. Dacă-şi imaginează cineva că se şade acolo, la masa rotundă, şi un imobil se trece în patrimoniul statului. Aşa, între două cafele, stă domnul prim-ministru şi mai trece un imobil în patrimoniul statului, mai scoate unul.

Domnilor, sunt nişte legi publicate după alea, ceauşiste, dinainte. Nici astea nu sunt bune, după 1989? Păi, noi vorbim acum de legi de după anul 1989, care obligă la nişte demersuri constituţionale, cum se poate face trecerea unui imobil în proprietatea publică.

Şi acum, mă obligaţi să spun mai mult. Pe strada Batiştei, faţă-n faţă cu Asociaţia „21 Decembrie”, stătea fosta Securitate a statului. Şedea într-un colţ cu fosta Securitate, că Securitatea Statului avea atât imobilul de la nr. 25 cât şi ăla, mai la deal puţin, la nr. 29. La numărul 25, fosta bancă „Cristovelloni”– fosta „Marmorosch”, care a fost trecută în 1948 în patrimoniul statului, era sediul serviciul de securitate al statului pentru instruirea cadrelor. Dincolo, la numărul 29, imobilul a fost preluat de S.I.E. şi este Serviciul Cifru, care funcţionează şi acum. Deci, nu duceţi grija S.I.E., are unde sta. Stă la nr. 29, cu ostaşi înarmaţi până-n dinţi, cu tot ce vreţi.

Dumneavoastră cred că vă faceţi o singură grijă. Aici, cineva – se pare că „întreprinderea de construcţii şi amenajare” care se numeşte BANCOREX este sărăntoaca, care a golit bugetul – face construcţii în Bucureşti. Mă gândeam să apelez să-mi facă şi mie garajul, că văd că se pricepe. Uitaţi-vă dumneavoastră ce aveţi în mână acolo. Nu arată a sediu unde s-a făcut aşa-zisa construcţie, undeva, în Băneasa, pe dreapta. Această construcţie a fost ridicată pentru S.I.E. Nu are decât să plătească S.I.E. dacă BANCOREX... Raporturile nu se leagă. Ce legătură are cu imobilul din Batiştei, care este învârtit pe la nasul Curţii Supreme de Justiţie şi este ameninţat că, dacă nu votăm noi, nu-l dă Curţii Supreme de Justiţie. Şmecherii din astea, mărunte!

Domnilor, două chestiuni. Această hotărâre dacă am vota-o, poate fi lesne atacată pentru neconstituţionalitate, din două motive. Unu, este fondată pe nişte hotărâri de guvern nepublicate, deci inexistente. Doi, nu s-a urmat procedura cerută de lege pentru expropriere pentru cauză de utilitate publică. Nu avem hotărârea instanţei judecătoreşti. Eu am avut onoarea să vă citesc cam ce procedură complicată este în acest caz.

Pentru ce luăm noi banii din bugetul statului? Eu aş propune ca banii aceştia, dacă tot avem aşa disponibilităţi, să dăm 6.000 de miliarde la Observatorul astronomic că ne vin acum vizitatori, mai dăm şi pe la bătrânii ăia, li se compensează medicamentele. Nu sunt pentru clădirea S.I.E. la ora actuală. Şi nu trebuie pusă Curtea Supremă de Justiţie să plătească datoriile S.I.E. Nu aşa se trec imobilele în patrimoniul statului.

Pe mine m-a surprins aici – de aia sunt puţin revoltat – când se afirmă că a fost publicată în Monitorul Oficial. Ce a fost publicat în Monitorul Oficial? De ce nu v-a ataşat dumneavoastră, domnilor senatori, un Monitor Oficial, să vedem şi noi publicată una dintre aberaţiile astea legislative. Nu există nici o publicare în Monitorul Oficial, fiindcă nu-mi permiteam să vin în faţa dumneavoastră să vă spun poveşti de genul ăsta. Astea sunt făcute undeva, prin umbra cabinetelor, fel de fel de aranjamente.

Din bugetul statului român nu trebuie să iasă suma de 200 miliarde lei şi nu cu această destinaţie, în nici un caz. Imobilul din Batiştei nu are nici o legătură. El i se cuvine Curţii Supreme de Justiţie. Acum că întreprinderea BANCOREX l-a reparat, este bine, să i se plătească BANCOREX-ului costurile reparaţiilor şi atât. Dacă vrea să plătească ceva statul român, nu are decât să plătească clădirea S.I.E. din Băneasa, pe dreapta. Adresa nu o găsiţi aici. Nu trebuie amestecate cele două probleme.

Deci, din cauza acestor inginerii de gravă neconstituţionali­tate în care se persistă, eu deja am intrat la bănuieli. Nu ştiu ce să mai cred. Cu atâta nonşalanţă, atât de senini, scoatem bani din bugetul statului, şi apoi, toţi cu inima cât un purice, votăm bugetul, uşurându-l cu 200 de miliarde lei, ca şi cum ar fi un fle­cuşteţ. Eu nu cred că puteţi face dumneavoastră aşa ceva.”

(Monitorul Oficial nr. 38 din 26 martie 1999, Partea a II-a, Dezbateri parlamentare, Senatul, Sesiunea I Ordinară)

A se citi şi Afacerea „Batişte” şi A doua expropriere a imobilului din Bucureşti, str. Batişte nr.25

Afacerea „Batiştei”

 

Discursuri parlamentare

 

„Aşa după cum am mai semnalat, ecourile nefavorabile ale Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 27 din 1998 sunt departe de a se fi stins. Şi este normal să fie aşa, din moment ce în jurul afacerii „Batiştei”, cum a denumit presa acest scandal, plutesc încă nenumărate semne de întrebare. Până să ajungem la aceste dedesubturi, ţin să precizez că mutarea Curţii Supreme de Justiţie în imobilul din str. Batiştei nr. 25, recent renovat chiar în acest scop, nu poate fi decât salutată. De asemenea, sunt de acord că bugetul statului este ţinut să suporte contravaloarea repartiţiilor respectivului imobil, iar aceşti bani să fie vărsaţi în contul Bancorex, bineînţeles, în condiţiile în care banca, transformată în ultima vreme în societate de construcţii şi agenţie imobiliară, va face dovada că ea a finanţat renovarea clădirii. Dar, în schimb, nu pot să nu fiu de acord, sub nici o formă, ca şi aşa anemicul buget al statului să fie spoliat de sute de miliarde de lei, fără nici un temei legal.

Pentru a înţelege mai bine de ce nu trebuie să suporte contribuabilul român aceşti bani, care se vrea a fi pasaţi în Bancorex, să aruncăm o privire asupra situaţiei juridice a „cuiului lui Pepelea”, imobilul din str. Batiştei nr. 25. Respectivul imobil, trecut în proprietatea unică a statului, conform Legii nr. 119 din 1948 privind naţionalizarea întreprinderilor industriale bancare, miniere şi de transporturi, a fost dat în folosinţa Securităţii Române. După 1989, a fost dat în folosinţa Serviciului de Informaţii Externe al României, apoi, în anul de graţie 1996, pe tăcute – Hotărârea Guvernului nr. 133 din 5 martie 1996 – se pretinde că imobilul a fost trecut din proprietatea publică a statului în proprietatea privată a statului. Şi tot această hotărâre, pe post de „fata morgana”, nepublicată în Monitorul Oficial, anunţă că Bancorex va ridica o construcţie, cândva, care va intra, în ziua semnării procesului-verbal de recepţie definitivă, în proprietatea publică a statului şi în administrarea Serviciului de Informaţii Externe, în schimb cu imobilul din str. Batiştei nr. 25. Peste încă doi ani, Hotărârea Guvernului nr. 52 din 2 februarie 1998, şi ea nepublicată în Monitorul Oficial, aprobă trecerea clădirii din Batiştei din proprietatea privată a statului şi din administrarea Serviciului de Informaţii Externe, în proprietatea Societăţii Române „Banca Română de Comerţ Exterior - Bancorex S.A.”, prin schimb cu imobilul proprietate a Bancorex, cel construibil, undeva, cândva, care trece în proprietatea publică a statului şi în administrarea Serviciului de Informaţii Externe. Şi, de parcă iţele afacerii nu erau destul de încurcate până acum, acea hotărâre adaugă că „transferul de proprietate asupra celor două imobile se va semna la data semnării procesului-verbal de predare-primire între Serviciul de Informaţii Externe şi Bancorex”.

A doua expropriere a imobilului expropriat, record mondial absolut în dreptul internaţional, are loc la data de 25 august 1998, când se încheie acordul de expropriere între Curtea Supremă de Justiţie şi Bancorex.

Urmează celebra Ordonanţă de urgenţă nr. 27 din 27 din 1998 care prevede că „datoria” Curţii Supreme de Justiţie către Bancorex, adică aproape 200 de miliarde de lei, să fie preluată de bugetul statului.

Cam aceasta ar fi, în mare parte, istoria atât de zbuciumată a disputatului imobil din centrul Bucureştiului. O afacere făcută pe „şest”, care a sărit, de câteva ori, peste litera legii.

Dar să începem cu începutul.

Constituţia spune că nepublicarea atrage inexistenţa hotărârii sau a ordonanţei. S-a spus că respectivele hotărâri guvernamentale, adoptate în cazul acestui imobil, nu au fost publicate deoarece au caracter militar. O explicaţie atât de puerilă trimite în afara gogomăniilor. Chiar dacă am face abstracţie de inexistenţa acestor acte normative, Legea nr. 33 din 1994 privind exproprierea pentru o cauză de utilitate publică, ignorată total în această afacere, nu lasă loc la dubii.

Să începem cu principiile care determină regimul juridic al instituţiei.

Exproprierea este un procedeu de achiziţie forţată a bunurilor imobile, necesare pentru executarea unor lucrări de interes naţional sau de interes local, specifică dreptului public. Ea poate fi hotărâtă numai pentru o cauză de utilitate publică. Şi, în fine, exproprierea se realizează numai conform unei proceduri speciale şi numai după o dreaptă şi prealabilă despăgubire, stabilită prin hotărâre judecătorească. Apoi, titularii puterii de expropriere, cum bine ştiţi, sunt statul şi obiectivităţile teritoriale, înzestrate cu personalitate juridică. Nu s-a recunoscut o atare competenţă în favoarea unor instituţii private sau persoane fizice, chiar dacă acestea girează un serviciu public.

Deci, după ce utilitatea publică s-a declarat, potrivit legii, şi au fost îndeplinite şi măsurile premergătoare exproprierii prevăzute în capitolul III al Legii nr. 33/1994, tribunalul în raza căruia este situat imobilul va hotărî exproprierea (art. 3 şi art. 21 din lege). Hotărârea va cuprinde menţiuni referitoare la întrunirea condiţiilor prevăzute de lege pentru expropriere, dispoziţia de expropriere a imobilului şi datele de identificare ale acestuia, cuantumul despăgubirii şi sumele cuvenite proprietarului expropriat, precum şi celorlalte persoane care au drepturi asupra imobilelor, cum sunt: titularii dreptului de folosinţă, concesionarii, locatarii, creditorii ipotecari etc. Principalul efect al exproprierii îl constituie transferul dreptului de proprietate asupra bunurilor supuse exproprierii în patrimoniul expropriatorului. Conform art. 28, acest efect se produce de îndată ce obligaţiile impuse expropriatului, prin hotărâre judecătorească, au fost îndeplinite, respectiv, după plata despăgubirilor.

Conchid.

Atâta timp cât invocatele hotărâri ale Guvernului nu au fost publicate în Monitorul Oficial al României, ele nu există. Atâta timp cât nu există o hotărâre judecătorească, prin care instanţa competentă să fi decis exproprierea pentru cauză de utilitate publică a imobilului din str. Batiştei nr. 25, această afacere nu poate fi legalizată nicicum, şi nu de Parlamentul României.”

(Monitorul Oficial nr. 38 din 26 martie 1999, Partea a II-a, Dezbateri parlamentare, Senatul, Sesiunea I Ordinară)

 A se citi şi A doua expropriere a imobilului din Bucureşti, str. Batiştei nr. 25

 

Proprietatea publică şi regimul juridic a acesteia

Discurs parlamentar

 “Eram aproape sigur că art. 6 va isca o dispută ieşită din comun şi poate este bine să fie aşa din toate punctele de vedere.

Permiteţi-mi să încerc să vă explic de ce consider eu că acest art. 6 nu are ce căuta în această lege, de ce trebuie eliminat din această lege şi ce avem de făcut, în opinia mea.

Prin forţa unor acte de putere emise după 6 martie 1946 ca naţionalizarea, etatizarea, exproprierea, o mare parte din bunurile imobile a unor categorii de persoane au trecut în proprietatea statului. Respectivele bunuri au fost scoase din circuitul civil şi, cu excepţia terenurilor agricole, nu au putut fi dobândite pe cale judiciară nici până în zilele noastre.

Precizez, de la bun început că nu înţeleg în nici un fel să ignor situaţia juridică precară a foştilor proprietari spoliaţi care, indiscutabil, sunt îndreptăţiţi să pretindă restituirea proprietăţilor trecute în posesia statului, dar nici să trecem cu uşurinţă peste raţiunea şi spiritul legii. De aceea, mă văd obligat să fac unele precizări cu referire la controversatul art. 6 al legii aflate în discuţie.

1. Pe de o parte, cred eu, retrocedarea acestor bunuri nu se poate face nici în condiţiile de azi, decât tot prin intervenţia unor acte legislative cu aplicabilitate specială, recurgându-se în special la metoda retroactivităţii radicale a noilor legi edictate şi nu apelând la umilitoare chichiţe avocăţeşti.

Consider eronată şi totodată periculoasă prevederea potrivit căreia sunt exceptate de la restituire acele bunuri imobiliare, citez: „dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituţiei, a tratatelor internaţionale la care România este parte şi a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat” (alin. 1).

Altfel spus, a fost respectată legea? Dacă da, consecinţele ei le omologăm noi azi. Capătă valoarea unui titlu valabil. Potrivit acestei filosofii, prea puţin contează că statul comunist a intervenit brutal în relaţiile de proprietate distrugând aproape în totalitate proprietatea individuală, ci numai dacă a respectat sau nu aparenţa de legalitate atunci când a adoptat seria de acte normative, pentru a legitima în fapt furtul de proprietate. Iar această „legitimare”, stimaţi colegi, este, credeţi-mă, desăvârşită şi corespunde furtului calificat din Codul penal. Şi, ca şi cum nu ar fi fost de ajuns această „legitimare” a raptului, comisia noastră juridică s-a grăbit să arunce colacul de salvare al unui înşelător amendament. Citez: „Nu sunt valabile titlurile obţinute pe bază de discriminare politică, economică, socială ori de presiune”.

Încercând deunăzi să justifice raţiunea acestei găselniţe ilogice – şi o cataloghez „găselniţă ilogică” pentru că una şi aceeaşi realitate este de la un alineat la altul riguros acceptată sau evaziv respinsă, ceea ce este inadmisibil – ilustrul invitat afirma ţanţoş că ea nu este decât rezultatul unei decizii politice. Cu alte cuvinte, adevărul ar depinde de numărul de voturi pe care îl impune sau nu, şi nu de valabilitatea în context logic al acestei aserţiuni.

Nu vi se pare, colega, îi spun eu domnului acela, că admiţând că actul de naţionalizare, de expropriere, ar putea fi privit ca reprezentând un titlu valabil câtă vreme excepţia, adică găselniţa Domniei voastre, nu face decât să confirme regula? Nu faceţi decât să legitimaţi cotropirea fundamentată prin violenţă fizică şi morală a dreptului de proprietate? Altfel spus, aceste reglementări specifice perioadei totalitariste, deşi în mod evident şi în întregime incompatibile cu noile principii fundamentale de organizare socială, ar fi cu putinţă ca ele să supravieţuiască?

Apoi, stimaţi colegi, nu vi se pare că prin această stratagemă, pisica este aruncată, în cele din urmă, pasată tot instanţelor judecătoreşti? Care instanţe vor fi obligate să admită că au existat titluri valabile şi titluri nevalabile! Ca să nu mai vorbesc de imposibilitatea obiectivă a succesorului persoanei spoliate, naţionalizate, expropriate, de a proba după o jumătate de secol cum că părintele său ar fi fost supus unei constrângeri fizice sau morale.

2. Pe de altă parte, repunerea foştilor proprietari în situaţia anterioară nu poate fi soluţionată în nici un caz prin introducerea textului art. 6 în cuprinsul legii privind regimul proprietăţii publice, act normativ care vizează exclusiv regimul general al proprietăţii publice, un act care nu este reparatoriu. Este o lege-cadru ce va putea fi soluţionată numai prin intervenţia unor acte legislative cu aplicabilitate specială. Reamintesc că printre legile post-decembriste cele mai importante, care afectează direct dreptul de proprietate imobiliară, se numără, când vorbim de terenuri, Legea nr. 18/1991 asupra fondului funciar şi, când vorbim de construcţii, Legea nr. 112/1995 privind locuinţele naţionalizate. În aceste legi cu caracter reparatoriu, într-adevăr, şi nu în legea în discuţie, trebuie să-şi găsească rezolvare spinoasa problemă a retrocedării bunurilor imobile, terenuri şi construcţii, trecute în proprietatea statului comunist.

Vă mai reamintesc, domnilor colegi, că Legea fondului funciar a reglementat formele de proprietate asupra terenurilor. Iată că a putut să o facă. Această lege nu s-a limitat la definirea noţiunii şi natura domeniului public (art. 4 alin. 2), ci a enumerat categoriile de terenuri care aparţin domeniului public (art. 5), precizând totodată că „pot intra în această categorie şi alte terenuri cărora, prin lege specială, li se dau astfel de destinaţii”. Dar, atenţie, dispune care anume terenuri intrate în proprietatea statului aflate la data aplicării legii în exploatarea cooperativelor urmează să se restituie adevăraţilor proprietari. Iată că Legea nr. 18 a făcut-o. Poate nu complet, dar a făcut-o!

În consecinţă, eu voi propune în final – nu ştiu în ce măsură avem şi avizul grupului parlamentar ca acest art. 6 să fie eliminat şi, eliminându-l, vom putea discuta şi poate terminăm şi cele 36 de articole ale acestei legi.”

(Monitorul Oficial nr. 136 din 1 septembrie 1998, Partea a II-a, Dezbateri parlamentare, Senatul, Sesiunea Extraordinară)