Necesitatea înţeleasă
sau libertatea lui Turianu
"Lecturând – sau relecturând – conţinutul volumului Ediţie specială. Interviuri. Articole. Scrisori deschise, am avut o revelaţie: anume aceea că personajul principal al cărţii este
unul care nu şi-a dorit tipul de celebritate pe care o aduc ziarele şi
televiziunea. Sunt convins chiar că a făcut pasul spre politică aproape fără
voia sa, împins de la spate de complexul acela de factori care împărţeau
societatea românească în categorii antagoniste.
Eminent jurist, Corneliu Turianu a rezistat cu eroism
presiunilor cu care aproape orice putere le exercită asupra gradului de balans
a cântarului cu care legea evaluează comportamente şi trasează destine. Nu i
s-a putut reproşa nimic din ceea ce, în activitatea sa de până în Revoluţie, ar
putea fi catalogat drept „supunere civică”. Asta a şi făcut ca după Revoluţie
să fie onorat cu funcţii administrative pe deplin meritate. Problemele au
început, pentru domnia sa, când a crezut că legea e una pentru toţi şi a
aplicat-o în consecinţă, potrivit argumentelor pe care le oferă cartea de
căpătâi a oricărei democraţii. Opoziţia politică a vremii a văzut în decizia sa
referitoare la o nouă candidatură a preşedintelui în exerciţiu nu o soluţie
izvorâtă dintr-o analiză temeinică, cât exprimarea unei opţiuni personale. Pe
aceeaşi coardă au exersat şi cercurile Puterii.
Adulat şi victimizat aproape în egală măsură,
juristul a fost nevoit să constate că Justiţia nu mai este aceeaşi, locul de
refugiu al profesionistului, din lipsă de spaţiu ocupat de prea mulţi
oportunişti. A făcut atunci pasul care l-a dus în câmpul politicii, printre
combatanţi animaţi mai mult de un entuziasm orb decât de o competenţă şi
luciditate atotvăzătoare. Seriozitatea cu care a abordat noua sa condiţie i-a
fost, practic, fatală: când vii cu instrumentele precise ale evaluării
adevărului într-o lume a compromisurilor, nu poţi să constaţi decât că ceva nu
se potriveşte: ori tu, ori ceilalţi. Corneliu Turianu a preferat prima variantă
şi după un exerciţiu parlamentar în care a realizat mai mult decât droaia de
amatori care a compromis cu succes un partid – altfel onorabil – şi o guvernare
– de buna credinţă în intenţia sa de fond – lăsând în urmă o certă dâră de
competenţă şi s-a retras spre uneltele sale fundamentale.
Revenirea sa în primul plan al politicii s-a făcut
pe fondul chiar al acestei competenţe, atunci când o instituţie acuzată nu o
dată de diletantism a ajuns la sorocul înnoirii. Candidatura sa pentru CNSAS a
fost una dintre cele mai larg acceptate de către decidenţi, purtând cu sine
prezumţia de competenţă şi aplicare: era, practic, primul jurist de profesie
chemat să judece prin prisma legii vinovăţiile sau suspiciunile legate de
„pactul cu diavolul” făcut într-o epocă în care acesta era considerat şi legal
şi normal. Vânzolelile interne dintr-o instituţie încă neaşezată pe făgaşul său
l-au scos încă o dată în primul-plan al controverselor publice: ales cât se
poate de legal şi de regulamentar în funcţia de preşedinte al Colegiului, a
avut surpriza să se confrunte cu o cabală vopsită civic ce purta cu sine
nostalgiile şi tertipurile expirate ale Pieţii Universităţii. A făcut faţă cu
demnitate unei situaţii în care erau călcate în picioare şi principiile şi
regulile funcţionării instituţiei, retrăgându-se dintr-o poziţie pe care nici
un veleitar nu ar fi părăsit-o fără luptă, considerând mai prejos de demnitatea
sa ambalarea într-un astfel de conflict şi punând mai presus de orice altceva
calitatea sa de cercetător şi evaluator onest al unui pasiv existenţial
adeseori copleşitor.
Pe acest fond de filosofică acceptare a propriei
sale libertăţi ca o necesitate înţeleasă, Corneliu Turianu ne propune acest
succint bilanţ al prezenţei sale în prima scenă publică, lăsându-ne pe noi să-l
judecăm şi să-l „condamnăm”.
Octavian Andronic,
Director general al Agenţiei Independente de Presă
AMOS NEWS
Pentru comenzi aici 
.jpg)
