RĂSPUNS SIMPLIFICAT

 

RĂSPUNS SIMPLIFICAT

 

 

De vrei să ştii

Ce este gândul

Şi câte drumuri

Îl străbat într-una,

Întreabă-l.

Poate-ţi va răspunde

La fel

Cum ţi-ar răspunde luna

Dacă-o-întrebi de ce răsare.

De vrei să ştii

Ce este dorul

Şi câte fire

Pe ghem îl răsucesc,

Întreabă-l.

Poate-ţi va răspunde

La fel

Cum ţi-ar răspunde noaptea

Dac-o întrebi de ce se lasă.

De vrei să ştii

Ce este viaţa

Şi câte drumuri o străbat într-una

Priveşte bolta cea albastră

Gândind ce ţi-ar răspunde luna

Dac-o întrebi de ce răsare,

Sau noapte de ce blând se lasă

Şi tot la fel lumina zilei

De ce se piaptănă cu soare

A FI

 

A FI

 

Luceferi aprinşi

În veac necuprinşi

Îmi bântuie chipul

 

Pulberi de sori

Prin nopţi trecători

Îmi ţintuie timpul.

 

Eu, însă, rămân

A toate stăpân

Încetul cu-ncetul

 

Întregul îl prind

În gând îl cuprind

Sunt Poetul!

 

NEA

 

NEA

 Curge-ntruna timpul

Ne-apasă pe umeri

Şi într-o dimineaţă

Nu mai suntem tineri.

 

Sărutăm petale albe

Urme ale tinereţii

Şi în glastrele din inimi

Punem apa bătrâneţii. 

Sărutăm trecutul drag

Strecurând vis după vis

Între pozele ce sunt

Astăzi în album-nchis.

 

ÎNSETAT DE CÂNTEC

 

ÎNSETAT DE CÂNTEC

 

Nu ştiu să cânt, să-ncânt, să mă prefac

Puzderii de puteri în secete-au murit

Păduri s-au clătinat sub vârsta mea

Şi prietenii cei buni au obosit…

 

Mi-i drumul îmbrumat de-ntâmplare

Şi pasul poposeşte-n amintiri

O toamnă de argint îmi pare

Că-aşază-n sânge blânde prăbuşiri.

 

Apă, aer, umbră, cald, lumină

Cad alene, mut, în trupul meu

Frigul ninge brume peste tot

Pe furiş mă uit la curcubeu

 

Plec în iarnă, anii nu sunt grei

Steaua-mi face vargă pe un cer

Ce-l privesc cu gândul la ai mei

Însetat de cântec şi de ger.

DIRECTOR INTERIMAR LA TVR

În urmă cu aproximativ o oră, pe unul dintre posturile private de televiziune, domnul Prim-ministru Victor Ponta a declarat că în cursul zilei de mâine va iniţia o ordonanţă de urgenţă în vederea numirii unui director interimar al TVR, operaţiune juridică ce ar urma să fie realizată de membrii Birourilor permanente reunite ale celor două Camere.

Presupun că domnul Prim-ministru are în vedere modificarea art.20 alin.7 din Legea nr.41/1994 privind organizarea şi funcţionarea Societăţii Române de Radiodifuziune şi Societăţii Române de Televiziune, astfel cum a fost modificată şi completată prin Legea nr. 124/1998, potrivit căruia „Preşedintele Consiliului de administraţie al Societăţii Române de Radiodifuziune, respectiv al Societăţii Române de Televiziune, se numeşte de către Parlament, în şedinţă comună, dintre membrii titulari ai consiliilor, la propunerea comisiilor permanente de specialitate, cu respectarea procedurilor de audiere şi de vot prevăzute în acest articol. În vederea propunerii, comisiile permanente de specialitate vor examina cu prioritate, în termen de 7 zile, candidatul recomandat de către membrii titulari ai consiliilor de administraţie. Audierea candidatului se face de către comisii, în prezenţa membrilor consiliului de administraţie respectiv”.

Este limpede că birourile permanente ale celor două Camere nu au nici o competenţă în ceea ce priveşte numirea preşedintelui Consiliului de administraţie al TVR.

Este adevărat că, potrivit art.21 alin.3 din aceeaşi lege, „Comisiile permanente de specialitate, reunite, ale celor două Camere pot propune, cu votul majorităţii membrilor plenului Parlamentului, demiterea oricărui membru al consiliului de administraţie, a cărui activitate este necorespunzătoare. Parlamentul decide prin votul majorităţii. Locul devenit vacant în acest mod sau din orice alt motiv se ocupă de către supleantul titularului”.

În cazul în care „din diferite motive, nu există nici consiliu de administraţie, nici preşedinte legal numit, Parlamentul, la propunerea comisiilor permanente de specialitate, numeşte un director interimar cu mandat bine definit”.

Este limpede că birourile permanente ale celor două Camere nu au nici o competenţă nici sub acest din urmă aspect.

În fine, este bine să nu se uite că Legea nr.41/1994 privind organizarea şi funcţionarea Societăţii Române de Radiodifuziune şi Societăţii Române de Televiziune, modificată, este lege organică. Or, zice Constituţia României, Guvernul nu poate emite ordonanţe, fie ele simple sau de urgenţă, în domenii care fac obiectul legilor organice (art.115 alin.1).

 

 

Proiectul de lege pentru amnistierea unor infracţiuni şi graţierea unor pedepse

În viaţa social‑politică apar momente când, datorită unor împrejurări speciale, săvârşirea unor infracţiuni nu prezintă pericol social deosebit sau cei care au săvârşit acele infracţiuni nu apar ca fiind deosebit de periculoşi pentru societate. În atare cazuri, statul poate trece cu vederea sau ierta, ori trata numai cu indulgenţă acele infracţiuni şi pe acei infractori. Aşadar, deşi amnistia şi graţierea au caracter şi efecte deosebite, prima este o cauză de înlăturare a răspunderii penale, pentru anumite fapte arătate în actul prin care se acordă amnistia, pe când a doua nu înlătură decât consecinţele penale, total sau parţial, pentru anumite pedepse arătate în actul de graţiere.

Cum spuneam, graţierea este un act de clemenţă, prin care puterea de stat renunţă pentru anumite considerente la executarea unor pedepse pronunţate de instanţele judecă­toreşti. Este limpede că este vorba de pedepse privative de libertate aplicate prin hotărâri judecătoreşti intrate în puterea lucrului judecat. Potrivit Proiectului de lege PL x nr.162/2013 pentru amnistierea unor infracţiuni şi graţierea unor pedepse, aflat în clipa de faţă în dezbaterea Camerei Deputaţilor, „Se graţiază în întregime pedepsele cu închisoare de până la 6 ani inclusiv, precum şi pedepsele cu amendă, aplicate de instanţa de judecată” (art.2 alin.1).

Deci, pentru a înţelege tot românul, graţierea este iertarea de executarea unor pedepse aplicate prin hotărâri judecă­toreşti definitive. Şi atunci, cum poţi să ierţi pe cineva care, aflându-se în faza de apel ori recurs, nu a fost încă condamnat definitiv?!

Proiectul de lege cuprinde şi alte erori grave. Astfel, actul normativ în discuție „graţiază în întregime măsura internării într-un centru de reeducare, luată faţă de minori de către instanţele de judecată” (art.2 alin.3). Din păcate, această prevedere nu sesizează în ce a constat excepţia de neconstituţionalitate ce a făcut obiectul Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 86 şi nr. 89/2003, şi anume că dispoziţiile Legii graţierii privesc numai „pedepsele şi sancţiunile aplicate”, nu şi „măsurile” (măsurile de siguranţă şi măsurile educative).

Numai că art.120 alin.4 din Codul penal prevede cât se poate de clar că „Graţierea nu are efecte asupra măsurilor de siguranţă şi măsurilor educative”. Lucru normal atâta timp cât aceste măsuri educative şi de siguranţă, fiind legate de existenţa unui pericol, trebuie să dăinuiască atâta timp cât există pericolul. Aşa fiind, te apucă râsu’‑plânsu’ văzând că tocmai cei plătiţi să facă legi nu cunosc nici măcar rigorile Codului penal.

 

Sfântul Apostol Andrei cel Întâi chemat, Ocrotitorul României

 

Astăzi îl sărbătorim pe Sfântul Apostol Andrei, cel care a vestit cuvântul Domnului pe meleagurile noastre. Fiu al pescarului Iona, s-a numărat, printre cei 12 apostoli ai Domnului. Înainte de întâlnirea cu Iisus, a fost unul dintre „ucenicii” Sfântului Ioan Botezătorul. Sfântul Apostol Andrei a fost, potrivit tradiţiei, primul propovăduitor al Evangheliei la geto-daci, cunoscut atunci sub numele de Sciţia. Sfântul a fost martirizat la Patras (în Grecia de astăzi), fiind răstignit pe o cruce în formă de „X”. Sfântul Sinod al BOR a hotărât, în anul 1995, ca numele Sfântului Andrei să fie înscris în calendarul bisericesc cu cruce roşie, iar din 1997 ziua de 30 noiembrie, să fie sărbătoare bisericească naţională, sfântul fiind proclamat „Ocrotitorul României”. De astăzi creştinii încep, potrivit tradiţiei, să colinde pentru a aduce vestea cea bună a naşterii Domnului.

 

CĂUTARE

 

CĂUTARE

 

O, de-aş găsi fântâna cu lumină

Să sorb din ea cât setea ce-am avut

Iubirea pură, adolescentină

Al tinereţii mele falnic scut!

 

Şi de-aş găsi, în fine, alinarea

Atâtor ore rupte dintr-un gând

Să-nchin în mine dor, cum numai marea

Furtuna când o soarbe în adânc.

 

Intenţia în calomnia prin presă

Când ne referim la calomnia prin presă, înţelegem afirmaţia denigratoare răspândită prin mijloace ale mass-mediei: ziare, emisiuni televizate, emisiuni radiofonice, casete imprimate etc. Astfel încât cele arătate, în continuare, cu privire la gazetari (ziarişti – profesioniştii presei scrise) se referă în egală măsură şi la cei ce activează în celelalte mijloace de informare în masă.

a) Pentru o persoană din afara profesiunii de gazetar, faptul de a face publică o afirmaţie denigratoare prin intermediul presei implică intenţia specifică infracţiunii de calomnie. Cel ce foloseşte presa ca mijloc de a-şi exprima gândirea sa defăimătoare îşi dă seama, prevede şi chiar urmăreşte ca un număr cât mai mare de persoane să ia cunoştinţă de conţinutul afirmaţiilor sale. Căci presa este mijlocul prin care se supradimensionează aria de răspândire a unei afirmaţii calomnioase.

Asemenea persoane, din afara activităţii publicistice propriu zise, pot fi cei care introduc o afirmaţie calomnioasă fie într-un interviu, fie în scrisoarea adresată unui cotidian, fie în folosirea dreptului la replică, fie în cadrul unei dezbateri televizate, fie în altă formă de manifestare destinată să se încorporeze într-o activitate a mass-mediei.

Pentru astfel de persoane – extranee activităţii de presă – intenţia se conturează prin folosirea acestui mijloc de comunicare a cărui forţă de răspândire este puternică şi general cunoscută. Fapta lor se înscrie în categoria calomniei prin presă, ea însă se diferenţiază de faptele cu acelaşi conţinut obiectiv săvârşite de cei care activează în organismele mass-mediei.

De aceştia din urmă ne vom ocupa în cele ce urmează.

b) În ultima vreme au loc numeroase manifestări – congrese, simpozioane, conferinţe, întâlniri – în care se discută despre rolul presei, despre pregătirea, activitatea şi îndatoririle ziariştilor, despre cum ar trebui să se exercite profesiunea de ziarist, despre raportul dintre această activitate şi libertatea cuvântului, despre deontologia profesională în ziaristică, şi despre alte probleme legate de această îndeletnicire. Numeroşi vorbitori îşi expun punctele de vedere, auditorii prezenţi iau note, se pun întrebări, se formulează răspunsuri, se exprimă teze şi deziderate pe care noi simpozioane şi congrese sunt destinate să le ia în considerare şi să le dezbată.

Această insistentă preocupare pentru coordonatele profesiunii de ziarist dovedeşte, pe de o parte, o recunoaştere a rolului pe care presa îl deţine în viaţa socială, iar pe de altă parte, un efort de a găsi şi stabili condiţiile obiective şi morale în care acest rol poate şi trebuie să fie îndeplinit.

Ar fi greu să ne referim la toate dezideratele şi recomandările înfăţişate în retorica abundentă a tuturor acestor manifestări. Rămân însă bine conturate importanţa ce se acordă acestei activităţi şi preocuparea de a-i stabili anumite coordonate de înfăptuire. Această din urmă preocupare – repetată insistent – pare să învedereze că încă nu există un complex bine închegat de norme stabile şi persistente, privind exercitarea profesiunii de ziarist (şi, în general, de lucrător în domeniul mass-mediei).

Întrucât, în aceste file, abordăm un segment redus şi cu un contur propriu al activităţii de presă, nu apare necesar să investigăm dezbaterile conferinţelor şi simpozioanelor care se ţin, ci ne vom îndrepta atenţia asupra unor anume aspecte ale activităţii ziaristice, ce pot fi puse în legătură cu calomnia prin presă. Normele juridice, pe de o parte, realităţile vieţii sociale, pe de altă parte, pot furniza premise cu ajutorul cărora să încercăm a ne orienta în această problemă.
Gazetarii au, în cadrul profesiunii lor, îndatorirea de a-i informa pe cititori cu privire la toate împrejurările care prezintă interes pentru opinia publică. Articolul 31 alin.4 din Constituţie prevede: „Mijloacele de informare în masă, publice şi private, sunt obligate să asigure informarea corectă a opiniei publice” (s.n.). Titlul sub care figurează acest text este „Dreptul la informaţie”.

Acest drept la informaţie face parte din drepturile fundamentale ale persoanelor prevăzute în Constituţie. Lui îi corespunde obligaţia, edictată expres în sarcina mijloacelor de informare în masă, de a informa opinia publică. Textul adaugă că informarea trebuie să fie corectă.

S-ar putea considera că obligaţia de a informa opinia publică se referă la tot ce se întâmplă în mediul social, la toate împrejurările şi situaţiile care au loc în acest mediu. Ar constitui obiect de informaţie toate succesele şi faptele lăudabile, dar şi acţiunile infamante, corupte şi imorale.

Demascarea faptelor incorecte, săvârşite de oricine, dar mai ales de cei ce ocupă poziţii preponderente în viaţa socială şi în organele statului ar fi de natură să contribuie la formarea şi păstrarea unui climat moral în viaţa societăţii. În felul acesta s-ar trage un semnal de alarmă care ar putea pune capăt unei practici incorecte şi ar putea împiedica pe alţi amatori de asemenea practici să realizeze planurile lor nocive.

Se ridică problema dacă asemenea informaţii, atunci când cuprind referiri la fapte incorecte, ar putea intra în categoria infracţională a calomniei, din moment ce se poate considera că ele se înscriu în obligaţiile profesionale ale gazetarilor şi îndeplinesc rolul social de a aduce la cunoştinţa opiniei publice fapte de natură a influenţa negativ nivelul moral al societăţii.

S-ar putea răspunde că, atâta vreme cât activitatea gazetarului se înscrie în limitele îndeplinirii obligaţiei sale profesionale de a informa opinia publică, el nu poate fi învinuit pentru conţinutul reportajelor, articolelor sau comentariilor pe care le publică, indiferent de împrejurarea că în acest conţinut se găsesc şi afirmaţii defavorabile, privind aspecte negative în comportamentul anumitor persoane.

Trebuie însă ţinut seamă de faptul că, în textul constituţional menţionat mai sus, este prevăzută o condiţie esenţială pe care informarea se impune să o îndeplinească: să fie corectă.

Atunci când cei ce activează în mass-media introduc în gazetă sau în emisiunea audio-vizuală materiale care depăşesc limitele informării corecte, afirmaţiile denigratoare capătă vocaţia de a se încadra în infracţiunea de calomnie. 

A se citi şi Dicţionar juridic - Intenţia infracţională


 

Autor la 10 ani

Am onoarea să vă invit la Târgul Internaţional Gaudeamus - Carte de învăţătură 2013, la standul Editurii Universitare, unde

 

 autoarea MARIA PANĂ 

îşi va prezenta cartea

 

Poveştile mele fermecate:

"Am scris această carte cu speranţa că toţi copiii de vârsta mea vor fi astfel atraşi de lumea minunată a poveştilor şi nu se vor mai plictisi niciodată.

Aşadar, vă invit pe tărâmul Poveştilor mele fermecate, tărâmul unde visele noastre, ale copiilor, prind viaţă."

Maria Pană, 10 ani

 

Poveştile mele fermecate

 

 

Intenţia în infracţiunea de calomnie

Calomnia este o infracţiune care se săvârşeşte cu intenţie, ceea ce înseamnă că autorul trebuie să prevadă rezultatul acţiunii sale.

După cum s-a arătat într-un articol anterior, acest rezultat s-ar configura în modul următor: punerea unei pluralităţi de persoane în situaţia de a lua la cunoştinţă de afirmaţia (imputarea) denigratoare.

Acesta este rezultatul pe care autorul faptei trebuie să-l prevadă pentru ca să se poată considera că fapta sa a fost săvârşită cu intenţie.

S-ar putea ridica problema dacă însuşi caracterul defăimător al afirmaţiei şi efectul produs de aceasta asupra celor ce o recepţionează nu fac parte din rezultatul pe care – pentru a exista intenţie – făptuitorul trebuia să-l prevadă.

Conştiinţa atât a caracterului defăimător al afirmaţiei cât şi a impactului acesteia asupra celor ce o recepţionează se integrează desigur în poziţia subiectivă a făptuitorului. Credem însă că ele nu pot fi cuprinse în noţiunea de rezultat a cărui prevedere de către făptuitor constituie o condiţie de existenţă a intenţiei.

Afirmaţia făcută de făptuitor reprezintă exprimarea în cuvinte a gândirii sale, exteriorizarea voluntară a ceea ce gândeşte. Raportul dintre gând şi exprimare este atât de strâns, încât nu este de conceput o exprimare verbală cu privire la cel ce o face să nu-şi dea seama de conţinutul şi semnificaţie ei. În afară de ipoteza în care acesta ar fi lipsit de uzul raţiunii, situaţie în care este înlăturată răspunderea penală şi care nu face obiectul preocupărilor noastre. Câtă vreme însă cineva nu este lipsit de uzul raţiunii – oricât de confuz, haotic, vulgar şi impulsiv s-ar exprima – cuvintele sale reprezintă imaginea fidelă a gândirii sale. Când aceste cuvinte dau glas unei afirmaţii defăimătoare, această afirmaţie, cu toate nuanţele sale, apare ca exteriorizarea a ceea ce autorul ei a înţeles şi a voit să exprime.

În ceea ce priveşte prevederea de către făptuitor a modului în care afirmaţia sa va influenţa opinia celor ce o recepţionează şi implicit consideraţia acestora pentru persoana calomniată, acest aspect al poziţiei subiective se include în prezumţia de cunoaştere a legii penale. Caracterizarea prin lege a infracţiunii de calomnie ca o infracţiune contra demnităţii şi referirea, în text, la efectele posibile ale faptei afirmate – pedeapsă penală, disciplinară sau administrativă ori dispreţ public – oglindesc formele concrete de eficienţă a acestei afirmaţii care, înscriindu-se astfel în conţinutul dispoziţiei penale sunt presupuse cunoscute.

Dar, decât atât caracterul defăimător al afirmaţiei cât şi impactul acesteia asupra opiniei celor ce o recepţionează sunt cunoscute sau presupus cunoscute de făptuitor – în noţiunea de „cunoscute” intrând şi înţelegerea sensului lexic şi, în acelaşi timp, ilicit al celor afirmate -, la întrebarea ce anume rezultat trebuie să prevadă acest făptuitor pentru ca să se poată articula în sarcina sa existenţa intenţiei, răspunsul rămâne cel menţionat mai sus, şi anume: punerea unei pluralităţi de persoane în situaţia de a lua cunoştinţă de afirmaţia (imputarea) denigratoare.

Dacă deci făptuitorul a prevăzut (şi-a dat seama) că afirmaţia sa va fi receptată de un număr oarecare de persoane, număr care să corespundă condiţiei legale a săvârşirii „în public”, intenţia infracţională există, fie că el a urmărit (intenţie directă), fie că fără să fie urmărit a acceptat (intenţie indirectă) acest rezultat.

DICŢIONAR JURIDIC - Intenţia infracţională

Intenţia infracţională

În art.19 Cod penal se specifică: „Vinovăţia există când fapta care prezintă pericolul social este săvârşită cu intenţie sau din culpă.

1. Fapta este săvârşită cu intenţie când infractorul:

a) prevede rezultatul faptei sale, urmărind producerea lui prin săvârşirea acelei fapte;

b) prevede rezultatul faptei sale şi, deşi nu-l urmăreşte, acceptă posibilitatea producerii lui”.

Cele două forme de intenţie specificate mai sus la lit.a şi b au primit, în literatura juridică, denumirile de intenţie directă şi intenţie indirectă.

Poziţia subiectivă a celui ce săvârşeşte o infracţiune se manifestă atât factorul volitiv, cât şi cel intelectiv.

Factorul volitiv – voinţa – nu apare menţionat expres în art.19 C.pen. Aceasta se datorează, credem, faptului că întotdeauna acţiunea materială (sau inacţiunea) prin care se săvârşeşte o infracţiune reprezintă înfăptuirea unui act de voinţă. Voinţa este aceea care pune în mişcare energia umană, determinând manifestarea materială concretizată într-o acţiune exterioară. Şi tot voinţa este cea care determină abstenţiunea de la o acţiune, atunci când aceasta ar trebui înfăptuită. Voinţa este cea care declanşează acţiunea şi tot ea este cea care o împiedică să aibă loc. Ceea ce face ca orice acţiune sau inacţiune care se înscrie în elementul material al unei infracţiuni să reprezinte concretizarea unei manifestări de voinţă. Prin aceasta, factorul volitiv apare ca o componentă în conţinutul laturii subiective a oricărei infracţiuni, el integrându-se cu necesitate în poziţia psihică a făptuitorului.

Voinţa însă nu este suficientă pentru a da unei acţiuni sau inacţiuni caracter infracţional. Ea trebuie să fie întovărăşită de înţelegerea atât a traseului cauzal determinat de această acţiune sau inacţiune, cât şi a rezultatului care se produce în finalul traseului cauzal. Cu alte cuvinte, este necesar ca acel care concretizează actul său de voinţă, într-o acţiune materială sau într-o inacţiune, să-şi dea seama de rezultatul pe care îl va produce această acţiune sau inacţiune şi implicit de legătura de cauzalitate dintre acţiunea sa şi rezultatul produs.

Această antrenare a intelectului în configuraţia structurii infracţionale reprezintă centrul de greutate al poziţiei subiective a celui ce săvârşeşte fapta.

În art.19 C.pen., termenul folosit pentru a desemna factorul intelectiv este acela de „prevedere”. În el intră înţelegerea atât a procesului cauzal determinat de acţiunea sau inacţiunea făptuitorului, cât şi a modului de finalizare a acestui proces cauzal în ceea ce constituie „rezultatul” infracţiunii.

 Ceea ce trebuie să prevadă cel ce săvârşeşte o acţiune sau inacţiune caracteristică unei infracţiuni, pentru ca fapta să fie săvârşită cu vinovăţie, conform art.19 C.pen., nu este caracterul rezultatului produs – daună sau pericol – şi nici atingerea adusă valorii sociale ocrotită de legea penală, ci rezultatul însuşi, ca înfăptuire materială, derivată din înlănţuirea necesară a procesului cauzal. Atât caracterul acestui rezultat – daună sau pericol – cât şi atingerea adusă, prin producerea lui, valorii sociale apărată de legea penală sunt considerate ca fiind cunoscute de făptuitor prin efectul prezumţiei de cunoaşterea legii penale.

 

DICŢIONAR JURIDIC - NOŢIUNEA DE VINOVĂŢIE

Noţiunea de vinovăţie

Atât în reglementarea legală – art.19 Cod penal – cât şi în literatura juridică, aportul psihic al făptuitorului este denumit vinovăţie şi se manifestă sub forma intenţiei sau a culpei.

Este de observat, cu privire la termenul de vinovăţie că, între înţelesul său în vorbirea curentă şi semnificaţia pe care o capătă în legea penală (art.19 C.pen.) şi implicit între disciplina juridică, se desemnează o anumită lipsă de similitudine.

În vorbirea curentă, noţiunea de vinovăţie implică totalitatea elementelor care atribuie unei persoane răspunderea pentru o anumită faptă. Când spunem „X este vinovat”, înţelegem că X este acel care a săvârşit fapta şi că există toate condiţiile ca el să răspundă de această faptă. Când spunem „X este nevinovat” îl desprindem pe acesta de toate elementele faptei care ar fi putut să atragă pentru el răspunderea penală.

Din această sferă amplă a noţiunii de vinovăţie, în care intră – în vorbirea curentă – toate elementele de natură a atrage răspunderea penală, art.19 C.pen. nu reţine, în semnificaţia pe care o dă aceluiaşi termen, decât acele elemente care caracterizează poziţia subiectivă a făptuitorului, aportul volitiv şi intelectiv adus de acesta în săvârşirea faptei.

Este locul să menţionăm că semnificaţia termenului vinovăţie în sensul de îmbinare a tuturor elementelor care atrag răspunderea penală nu este apanajul exclusiv al vorbirii curente. Terminologia juridică a folosit şi foloseşte încă, în anumite situaţii, termenul de vinovăţie în aceeaşi semnificaţie mai amplă care desemnează totalitatea elementelor ce atrag răspunderea pentru fapta săvârşită.

Astfel, în art.66 din Codul de procedură penală se prevede: „Învinuitul sau inculpatul beneficiază de prezumţia de nevinovăţie şi nu este obligat să-şi dovedească nevinovăţia. În cazul când există probe de vinovăţie, învinuitul sau inculpatul are dreptul să probeze lipsa lor de temeinicie”. Titulatura marginală a acestui articol este „Dreptul de a proba lipsa de temeinicie a probelor”.

În textul reprodus mai sus noţiunea de vinovăţie nu apare cantonată la semnificaţia de poziţie psihică a făptuitorului, aşa cum o defineşte art.19 C.pen., ci ea implică totalitatea elementelor care pot atrage aplicarea legii penale.

Mai accentuat este caracterizată prezumţia de nevinovăţie în art.23 alin.11 din Constituţie, în care se prevede: „Până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de condamnare, persoana este considerată nevinovată” (s.n.).

Termenul nevinovăţie din acest text exclude nu numai existenţa poziţiei psihice a făptuitorului, ci existenţa tuturor elementelor care pot atrage aplicarea legii penale.

În regimurile juridice în care funcţionează instanţele cu juraţi, întrebarea care li se pune acestora la sfârşitul dezbaterilor este formulată în sensul următor: „Este vinovat X de a fi săvârşit...?” şi apoi se indică fapta pentru care a fost judecat. Este evident, că, în această întrebare, al cărui răspuns reprezintă punctul central al procesului, semnificaţia cuvântului „vinovat” nu este legată numai de poziţia subiectivă a celui judecat, ci de toate temeiurile care îl fac pe acesta pasibil de pedeapsă pentru fapta ce i s+a pus în sarcină.

În unele state, desfăşurarea oricărui proces penal începe cu întrebarea pusă inculpatului sau apărătorului acestuia dacă va pleda „vinovat sau nevinovat” (guilty or not guilty), în care semnificaţia noţiunii de vinovat se limitează la poziţia subiectivă în săvârşirea faptei, ci la totalitatea elementelor care pot atrage răspunderea penală.

Restrângerea noţiunii de vinovăţie, în legea şi disciplina noastră penală, la semnificaţia legată doar de poziţia subiectivă a făptuitorului îşi găseşte, credem, următoarele explicaţii:

- pe de o parte, apărea necesar ca, în terminologia juridică, să se adopte un termen unic pentru a desemna poziţia subiectivă, indiferent dacă ea se prezintă sub forma intenţiei sau a culpei;

- pe de altă parte, poziţia subiectivă este cea care imprimă acţiunii materiale colorit infracţional. Fără intenţie sau fără culpă, făptuitorul rămâne doar declanşatorul unei energii materiale ce produce un anumit rezultat vătămător. Această energie materială şi rezultatul vătămător nu atrag răspunderea penală decât dacă făptuitorul a lucrat cu intenţie sau din culpă, adică având acea poziţie subiectivă pe care legea penală o denumeşte vinovăţie.

 

ODĂ

 

 

ODĂ

 

Oricât aş vrea să te cuprind natură

O viaţă parcă nu îmi e de-ajuns

Amarnic infinit! în noaptea pură

Stă înţelesul tău, de nepătruns!

 

Sub stele am trăit, rămân sub stele

Acelaşi suflet paşnic şi curat

Ci unde-or fi zăpezile rebele

Şi unde chipul meu, de altădat?!

PAŞI DE TOAMNĂ

PAŞI DE TOAMNĂ

 

Pleacă iar

Se duc cocorii...

Frigu-mbracă pomii goi

Vântu-ntoarce printre geamuri

Ale înserării foi.

Strângi în palme

De departe

Miros dulce pârguit

De la toamna care trece

Iar am mai îmbătrânit.

Pleacă iar

Se duc cocorii

Toamna a plecat şi ea

Ne rămân în gând şi-n palme

Paşii fulgilor de nea.

Şi pe drum

Purtăm mereu

Paşi de toamnă care trec

Peste clipele de vară

Care viaţa ne-o petrec.

SINGUR DORUL

 

SINGUR DORUL

 

A-nceput frunza să cadă

Nu e toamnă, dar va fi…

Teii se vor veşteji

Noi vom fi tristeţii pradă!

 

Iar pe strune belalii

Tinere de-o veşnicie

Ceres cântă în câmpii

Cea din urmă melodie

 

Rândunele-nfrigurate

Îşi vor lua la revedere

Către soarele din ele

Vor zbura tot mai departe

Singur dorul taine poartă

Şi în suflet ne rămâne

Clipa vieţii s-o adune

Precum toamna frunza moartă!

Profesional, nu datorez mulţumiri nimănui

Unde-s doi... puterea scade

            În anul de graţie 1995, febra pregătirilor forţelor politice pentru propulsarea propriilor candidaţi la Curtea Constituţională a început din timp. Prea din timp. Astfel că unii parlamentari au obosit într-atâta încât în momentul votării n-au mai avut energia necesară ca să ajungă de la bufet la butoane. Campania durase aproape trei luni şi începuse cu propunerea P.N.Ţ.C.D.

            „Biroul de Conducere şi Control a desemnat, joi, pe Corneliu Turianu şi Ion Tudoran Bogdan candidaţi ai P.N.Ţ.C.D pentru funcţia de judecător al Curţii Constituţionale. Corneliu Turianu va fi propus de către grupul parlamentar din Camera Deputaţilor, iar Ion Tudoran Bogdan de către grupul parlamentar din Senat. La 6 iunie 1995 expiră mandatul de trei ani pentru trei judecători din Curtea Constituţională. Preşedintele, Senatul şi Camera Deputaţilor trebuie să desemneze alţi trei judecători. Cele două Camere legislative vor stabili prin vot pe cine desemnează pentru cele două posturi de la Curtea Constituţională. Cei nouă judecători ai Curţii Constituţionale sunt aleşi, câte trei, pentru mandate de 3, 6 şi 9 ani”^[1].

            Propunerea este imediat îmbrăţişată şi de alte partide din Opoziţie.

            „Într-un comunicat remis ieri redacţiei noastre, P.L. ´93 anunţă că, pentru unul dintre cele trei posturi de judecători rămase vacante la Curtea Constituţională îl propune şi îl va susţine pe dl. judecător Corneliu Turianu, recomandat de cartea sa de vizită, de înaltă competenţă profesională, de activitatea juridică şi de cea desfăşurată în învăţământul superior. Reamintim că dl. judecător Turianu este doctor în drept, autor a 10 cărţi de specialitate şi a nenumărate articole, activând şi ca profesor la Institutul Naţional pentru Pregătirea şi Perfecţionarea Magistraţilor”^[2].

            În urma unei întâlniri la care au participat şi celelalte partide din opoziţie s-a hotărât o acţiune unitară.

            „Concret, s-a convenit ca partidele prezente joi să sprijine un singur candidat pentru Curtea Constituţională”^[3].

            Şi mai unitară decât a fost nici că se putea. Candidatul Opoziţiei, cu prea multe partide susţinătoare în spate, s-a aflat în situaţia deloc de invidiat a copilului cu prea multe moaşe. A rămas… candidat.

             „Nu e sigur că dacă ar fi fost ales judecător la Curtea Constituţională domnul Corneliu Turianu ar fi fost lăsat să scoată această (potenţial) respectabilă instituţie de sub influenţa Puterii. Dar nu puterea sau (mai curând) impotenţa Curţii Constituţionale ne interesează aici , ci faptul că domnul Turianu nu s-a ales. Domnia sa, se ştie, a fost decăzut din funcţia de preşedinte al Tribunalului Municipiului Bucureşti deoarece a încercat să separe puterile (cea juridică faţă de cea executivă), mai mult decât este permis de la stăpânire. Era de aşteptat ca, după ce P.N.Ţ.C.D., P.A.C., P.N.L.-C.D. şi P.E.R. l-au propus pentru un loc în C.C., Opoziţia din Camera Deputaţilor să-l susţină. Ce s-a întâmplat, însă, în realitate, vorbeşte de la sine despre lipsa de coordonare ( şi tragem un semnal de alarmă, nu numai atât!) dintre grupurile parlamentare din partea dreaptă a Sălii din Dealul Mitropoliei. Când a fost de votat, din cei 151 de deputaţi ai Opoziţiei, 41 au binevoit să lipsească, având probabil de rezolvat probleme mai importante decât să-şi reprezinte onest alegătorii. Deputaţii P.D., de exemplu, au strălucit, în totalitate, prin absenţă. La fel – deputaţii P.N.L-C.D., partid care, culmea, se numărase printre autorii propunerii candidaturii judecătorului Turianu! Şi unii, şi alţii l-au lăsat de izbelişte, în dispreţul mandatului cu care au fost investiţi şi al interesului politic pe care pretind că îl promovează în aceste condiţii, alegerea domnului Turianu era compromisă (Şansele erau oricum incerte, coaliţia guvernamentală dispunând de 171 de voturi). Dar analiza noastră se cere continuată şi iată de ce: în lipsa celor 41 de „opozanţi”, domnul Turianu ar fi trebuit să obţină după un calcul teoretic - 110 voturi (151 - 41 = 110). Dar el n-a „recoltat” decât… 90 de voturi! Adică, mai pe româneşte, 20 de deputaţi ai Opoziţiei au votat pentru domnul Stângu (nume predestinat?), candidatul P.D.S.R. Şi, iată, am ajuns la punctul nevralgic a ceea ce am putea numi „Sindromul Turianu”. Nu e prima dată când unii membri ai Opoziţiei fac jocul Puterii şi votează aiurea. Ori o fac intenţionat, ceea ce este grav, ori nu îşi dau seama de consecinţele acţiunii lor, ceea ce este la fel de grav. În aceste condiţii, te întrebi cine sunt aceşti oameni şi cine i-a trimis în Parlament? După ştiinţa noastră, există în cadrul C.D.R. un comitet de coordonare a grupurilor parlamentare. Funcţionează acest comitet? Sau nevoia de identitate atât de des invocată de unele partide, este mai presus? De nenumărate ori, preşedintele Convenţiei a chemat la o tactică parlamentară comună, însă unii lideri procedează exact invers. Aceasta să însemne nuanţarea mijloacelor şi a doctrinelor - votarea candidatului Stângu de la P.D.S.R… În acest timp – potrivit unei ştiri de penultimă oră – Serviciul de Pază şi Protocol (plătit cu bani grei din buzunarul populaţiei) a ajutat Ecarisajul să prindă nu mai puţin de 18 câini vagbonzi. Iată binefacerile unui sistem curat constituţional. Muzica!”.^[4]

"Unde-s doi... puterea scade", Justiţia la ea acasă. Carte-document, Bucureşti, 1997

 

 

---

^[1] MEDIAFAX, Corneliu Turianu, propus de P.N.Ţ.C.D. pentru Curtea Constituţională, în „Cronica Română” din 25 martie 1995.

^[2] Redacţia, Corneliu Turianu susţinut de P.L. ´93, în „Cronica Română” din 3 aprilie 1995.

^[3] Oana Iuraşcu, Opoziţia se dovedeşte şi mai dezbinată, în „Adevarul” din 15 aprilie 1995.

^[4] Eugen Şerbănescu, Sindromul Turianu şi câinii vagabonzi, în „România liberă” din 25 mai 1995.