DICŢIONAR JURIDIC - Ofensa adusă unor însemne

Fapta de ofensă adusă unor însemne, prevăzută în art.236 din actualul Cod penal, este fapta persoanei care manifestă dispreţ faţă de însemnele României sau faţă de emblemele sau semnele de care se folosesc autorităţile statului nostru.

Această faptă aduce atingere respectului cuvenit „autorităţii” care îşi găseşte o supremă reflectare în însemnele statului nostru şi o simbolică afirmare în emblemele sau semnele folosite de organele de stat.

Caracterul de manifestare social periculoasă a acestei fapte rezultă din semnificaţia reală pe care o au manifestările prin care se exprimă dispreţ faţă de însemnele statului sau faţă de emblemele sau semnele autorităţilor, şi anume semnul de desconsiderare şi lipsă de respect faţă de autoritatea organelor de stat în ansamblu sau delimitat.

Folosind expresia „orice manifestare prin care se exprimă dispreţ” legea înţelege orice activitate susceptibilă de a realiza acţiunea incriminată. Astfel, manifestarea de dispreţ se poate realiza verbal (prin cuvinte, discursuri, cântece, lozinci injurioase la adresa însemnelor sau emblemelor statului sau ale autorităşilor), în scris (articole cu conţinut ofensator, desene etc.), prin acte materiale (distrugere, degradare, alterare) sau prin fapte (gesturi obscene, mimică dispreţuitoare). Elementul material se poate realiza şi printr-o omisiune, cu condiţia ca omisiunea să exprime o atitudine de dispreţ (ex. Faptul de a nu te ridica în picioare la intonarea imnului naţional sau de a nu arbora permanent sau temporar drapelul României în cazurile prevăzute imperativ de lege).

Aşadar, ceea ce legea apără prin incriminarea acestor manifestări este valoarea socială pe care o reprezintă autoritatea reflectată în însemnele contra cărora se manifestă dispreţ; dispreţ care vizează nu însemnele în sinea lor, ci autoritatea pe care o reflectă acestea.

În conţinutul juridic al infracţiunii de ofensă adusă existenţa unor însemne intră ca situaţie premisă existenţaunor anumite însemne considerate ca un simbol al autorităţii de stat.

Potrivit prevederilor din art.236 Cod penal însemnele se împart, în funcţie de importanţa lor,în două categorii: în primul rând însemnele României, în al doilea rând emblemele sau semnele de care se folosesc autorităţile.

Din prima categorie fac parte potrivit Constituţiei României (Titlul I art.12 –„Simboluri naţionale”) şi Legii nr.75/l994 privind arborarea drapelului României, intonarea imnului naţional şi folosirea sigiliilor cu stema României de către autorităţile şi insituţiile publice : 1) drapelul României; 2) ziua naţională a României; 3) imnul naţional al României; 4) stema ţării şi sigiliul statului care sunt stabilite prin legi organice (Legea nr.102/1992 privind stema ţării şi sigiliul statului).

Din cea de a doua categorie fac parte stemele judeţelor şi municipiilor, precum şi orice alte embleme sau semne de care se folosesc autorităţile.

Se înţelege din cele mai sus arătate că nu intră în sfera de prevedere a art.236 semnele organizaţiilor neguvernamentale sau de masă (asociaţii sportive, artistice etc.).

Legea nr.75 din 16 iulie 1994 privind arborarea drapelului României, intonarea imnului naţional şi folosirea sigiliilor cu stema României de către autorităţile şi instituţiile publice, dispune că:

Art.2 - „Drapelul României se arborează în mod permanent:

a) pe edificiile şi în sediile autorităţilor şi instituţiilor publice;

b) la sediul partidelor politice, al sindicatelor, al instituţiilor de învăţământ şi cultură;

c) la punctele pentru trecerea frontierei, precum şi la aeroporturile cu trafic internaţional;

d) ca pavilion pentru navele de orice fel şi alte ambarcaţiuni ce navighează sub pavilion românesc” (subl. ns.).

Art.3 - „Drapelul României se arborează temporar:

a) cu prilejul zilei naţionale a României şi al altor sărbători naţionale, în locurile publice stabilite de autorităţile locale;

b) cu ocazia festivităţilor şi ceremoniilor oficiale cu caracter local, naţional şi internaţional, în locurile unde acestea se desfăşoară;

c) cu prilejul vizitelor oficiale întreprinse în România de şefi de stat şi de guvern, precum şi de înalte personalităţi politice reprezentând principalele organisme internaţionale interguvernamentale, la aeroporturi, gări, porturi şi pe diferite trasee;

d) în cadrul ceremoniilor militare, conform regulamentelor militare;

e) cu ocazia desfăşurării competiţiilor sportive, pe stadioane şi alte baze sportive;

f) în timpul campaniilor electorale, la sediul birourilor, comisiilor electorale şi al secţiilor de votare”.

De reţinut că, potrivit art. 7 din aceeaşi lege: „Drapelele altor state se pot arbora pe teritoriul României numai împreună cu drapelul naţional şi numai cu prilejul vizitelor cu caracter oficial de stat, al unor festivităţi şi reuniuni internaţionale, pe clădiri oficiale şi în locuri publice stabilite cu respectarea prevederilor prezentei legi”.

Potrivit art.20 din Legea nr.75/1994: „Cetăţenii sunt datori să manifeste respect faţă de drapelul şi imnul naţional al României şi să nu comită nici un act prin care s-ar aduce ofensă acestora”.

În Titlul V - „Infracţiuni contra autorităţii”, art.236 din Codul penal român incriminează ofensa adusă unor însemne, constând în:

„Orice manifestare prin care se exprimă dispreţ pentru însemnele României se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 2 ani.

Manifestarea prin care se exprimă dispreţ pentru emblemele sau semnele de care se folosesc autorităţile se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 1 an sau cu amendă”.

 

 

TOAMNA

 

TOAMNA

 

Ploi argintii

Cu degete reci

Cad peste vii

Şi peste poteci

Vântul ştrengar

Bătând din copite

Fuge hoinar

Spre zări ruginite…

O toamnă pustie

Cu tâmplele albe

Îmi dăruie mie

A frunzelor salbe…

De-ar fi să se facă

În mine lumină

Nici vara să treacă

Nici toamna să vină!

IMUNITATEA ŞPARLAMENTARILOR

Trebuie să vă spun că am fost preocupat de la bun început de problema „imunităţii parlamentare” consacrată de Constituţia României şi, de câte ori am avut ocazia, mi-am exprimat punctul de vedere. Parlamentarii au dat cu totul alt sens imunităţii de care se bucură ei în temeiul art.72 alin.(1) din Constituţia revizuită în 2003. Unii continuă să susţină şi azi că, indiferent în ce condiţii şi oriunde ar săvârşi vreo infracţiune, indiferent că acea infracţiune nu are nici o legătură cu voturile sau cu opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului, graţie acestei „imunităţi” ei ar scăpa incidenţei legii penale. Acum, pentru a nu vă mai reţine atenţia cu amănunte juridice şi pentru a fi pe înţelesul celor ce nu au pregătire în domeniu, am să mă raportez explicit la conţinutul a două comunicate apărute în presă.

1. „Comisia juridică a Senatului a respins cererea DNA de ridicare a imunităţii dlui Vosganian”.

Cum arătam[1], imunitatea nu conferă parlamentarilor privilegii absurde în raport cu cerinţele legii penale. Ea nu îi protejează la modul absolut decât „pentru voturile sau pentru opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului” şi pentru care „deputaţii şi senatorii nu pot fi traşi la răspundere juridică” (art.72 alin.1). Imunitatea parlamentară nu se aplică decât în sfera politică şi garantează numai libertatea de expresie. Ea este specială, fiindcă se raportează numai la anumite fapte ilicite (calomnie, insultă, ultraj, în febra dezbaterilor parlamentare) şi are ca efect înlăturarea de plano a oricărei urmăriri, operând automat, în sensul că nu trebuie să intervină nici o cale juridică pentru a constata existenţa ei.

Aşadar, imunitatea parlamentară reprezintă o garanţie a exercitării mandatului, iar nu un privilegiu acordat parlamentarului ori o cauză de exonerare de răspundere penală.

Iată de ce spuneam că mă îndoiesc de realitatea informaţiei că Parlamentul ar fi fost sesizat cu „cererea DNA de ridicare a imunităţii dlui Vosganian”. Iar dacă DNA a făcut o astfel de cerere de „ridicare a imunităţii” – în loc de una de „încuviinţare (autorizare) a percheziţiei, reţinerii ori arestării preventive” a învinuitului – a ignorat cu bună ştiinţă prevederile constituţionale imperative ale art.72 alin.(2), ceea ce este inadmisibil. Mai întâi, Constituţia României – inclusiv cea revizuită în 2003 – nu a consacrat nicicând închipuita posibilitate de „ridicare” a imunităţii parlamentare[2]. Aceasta pentru simplul fapt că imunitatea nu aparţine parlamentarului, ci îi este dată în baza calităţii lui de reprezentant al poporului. Cei ce l-au ales trebuie să aibă garanţia că acesta le va reprezenta în continuare interesele chiar dacă, în vâltoarea unor declaraţii politice, mai scapă  şi câte o jignire la adresa adversarului politic. Apoi, imunitatea nu are nici în clin nici în mânecă cu răspunderea pentru faptele „care nu au legătură cu voturile sau cu opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului” (art.72 alin.2) şi pentru care deputaţii şi senatorii răspund penal ca oricare alt cetăţean.

2. „Vosganian a scăpat de urmărirea penală – explica ieri dna. Monica Macovei – prin votul useliştilor pentru blocarea Justiţiei, pentru păstrarea imunităţii, care îi fereşte de anchete penale. Da, senatorii care au votat pentru blocarea anchetării lui Vosganian s-au substituit Justiţiei şi au mai tras o palmă românilor făra imunitate”. Aşa stând lucrurile, conchide fostul ministru al Justiţiei, „Dacă are onoare, Vosganian să-şi dea demisia din Parlament pentru a putea fi cercetat”.

Bag de seamă că doamna europarlamentar, asemeni procurorului DNA care a finalizat urmărirea penală a ministrului-parlamentar Vosganian, sunt ferm convinşi că „păstrarea imunităţii „ stă la baza „blocării anchetării lui Vosganian”. Constat cu mâhnire că, chiar şi după revizuirea Constituţiei în 2003, unii dintre juriştii autorităţilor publice – mă refer la Parlament şi la Ministerul Public – dau dovadă ca nu ştiu ce înseamnă cu adevărat imunitatea parlamentară. Deşi, pentru a afla, nu este necesar decât să citească cum se cuvine textele constituţionale, admiţând cu toată onestitatea că art.72 alin.(1) din legea fundamentală tratează „Imunitatea parlamentară” (iresponsabilitatea politică specială), în vreme ce art.72 alin.(2) soluţionează chestiunea garanţiilor procesuale prevăzute de legea penală, în considerarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale consacrate de Constituţie, de care beneficiază orice cetăţean, inclusiv deputaţii şi senatorii „urmăriţi şi trimişi în judecată penală pentru fapte care nu au legătură cu voturile sau cu opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului” (art.72 alin.2).

Dacă veţi lectura cu atenţie Parlamentarul în procesul penal sper să ajungeţi şi dvs la concluzia că nu de „păstrarea imunităţii” este vorba, ci de obiectul cererii DNA care, în loc de a cere „încuviinţarea (autorizarea) percheziţiei, reţinerii ori arestării preventive a învinuitului, a formulat o cerere inadmisibilă, respectiv de „ridicare” a imunităţii ministrului-parlamentar.

Constituţia revizuită în anul 2003, în articolul 72 alin.2, în prima sa parte, precizează că: „Deputaţii şi senatorii pot fi urmăriţi şi trimişi în judecată penală pentru fapte care nu au legătură cu voturile sau cu opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului…”. În partea finală a aceluiaşi articol, legiuitorul constituant adaugă: „…dar nu pot fi percheziţionaţi, reţinuţi sau arestaţi fără încuviinţarea Camerei din care fac parte, după ascultarea lor”.

Această din urmă adăugire, pe care unii „părerologi” s-au grăbit să o califice ca fiind o „prelungire” a instituţiei imunităţii, nu are nici în clin nici în mânecă cu imunitatea parlamentară consacrată în art.72 alin.(1) din Constituţie.

Din cele ce preced rezultă că art.72 alin.(2) din Constituţie (care se referă la fapte străine exercitării mandatului) nu face decât să reglementeze garanţiile procesuale ale libertăţii individuale a parlamentarilor.

Este deci limpede că „protecţia” la care se referă art.72 alin.2 din Constituţia României sub forma garanţiilor procedurale ale libertăţii individuale nu constă în aceea că deputatul sau senatorul să nu poată fi urmărit, percheziţionat, reţinut sau arestat preventiv, ci în aceea că nu poate fi pus în aceste situaţii fără „încuviinţarea” Camerei din care face parte.

Iată de ce consider că respectiva „încunoştinţare” nu trebuie însoţită de probe sau indicii că a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală (art.143), ci de probe relevante, puse la dispoziţie de Parchet: că există date că învinuitul sau inculpatul va încerca să fugă sau se sustragă în orice mod de la urmărire penală sau de la judecată; că a încălcat, cu rea-credinţă, măsura obligării de a nu părăsi localitatea sau ţara; că încearcă să zădărnicească în mod direct sau indirect aflarea adevărului prin influenţarea unei părţi, a unui martor sau expert ori prin distrugerea, alterarea sau sustragerea mijloacelor materiale de probă. Dacă există vreunul din cazurile de art.148 din Codul de procedură penală, Camera din care face parte parlamentarul va „încuviinţa” reţinerea sau arestarea preventivă a acestuia.

De acord însă că precizarea din art.72 alin.(3) din Constituţia României, potrivit căreia, „În cazul în care Camera sesizată constată că nu există temei pentru reţinere, va dispune revocarea acestei măsuri”, contravine flagrant prevederilor art.23 Cod de procedură penală, potrivit căruia „Percheziţionarea, reţinerea sau arestarea unei persoane sunt premise numai în cazurile şi cu procedura prevăzute de lege”, adică numai în cazurile şi procedura prevăzute de legea penală.

---

[1] C. Turianu, Imunitatea parlamentară în actuala Constituţie, a se consulta aici.

[2] C. Turianu, Este posibilă „ridicarea” imunităţii parlamentare?, a se consulta aici.

Este posibilă „ridicarea” imunităţii parlamentare?

Redactarea defectuoasă a articolului 72 din Constituţia României, revizuită în 2003 – constând în comasarea alineatelor (1), (2) şi (3) în cadrul aceluiaşi articol titrat „Imunitatea parlamentară” – a dat naştere ideii greşite că parlamentarii s-ar bucura de o veritabilă impunitate, respectiv de o  imunitate generală şi absolută, în virtutea căreia deputatul sau senatorul nu poate deveni niciodată subiect de drept penal oricare ar fi faptul ilicit comis şi oricare ar fi circumstanţele sale.

Pentru a afla ce înseamnă cu adevărat imunitatea parlamentară, nu este necesar decât să citim cum se cuvine textul constituţional în discuţie, admitând cu toată onestitatea că art.72 alin.(1) tratează imunitatea parlamentară („iresponsabilitatea politică specială”), în vreme ce art.72 alin.(2) şi (3) soluţionează chestiunea garanţiilor procesuale ale libertăţii individuale a parlamentarului.

1.                 Art.72 alin.(1) – potrivit căruia „Deputaţii şi senatorii nu pot fi traşi la răspundere juridică pentru voturile sau opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului” – defineşte cum nu se poate mai bine imunitatea parlamentară.

Nu trebuie să fii expert în materie pentru a înţelege că acest text constituţional reprezintă esenţa imunităţii parlamentare, care trebuie să apere, nu persoana, ci calitatea parlamentarului de reprezentant al poporului.  Deci, imunitatea nu poate funcţiona ca o „umbrelă” sau, dacă vreţi, ca o pavăză împotriva legii penale. Căci, nu s-a dorit sustragerea parlamentarului, indiferent cărui partid ar aparţine, de la răspunderea penală, ci doar deplina libertate a opiniei politice, subliniez din nou, a opiniei politice, fără teama că cineva ar avea posibilitatea să îl supună la presiuni ori împotriva sa să se comită abuzuri.

Imunitatea consacrată în art.72 alin.(1) este specială, fiindcă se raportează numai la anumite delicte inerente dezbaterilor (calomnie, insultă, ultraj, în febra dezbaterilor parlamentare) având ca efect înlăturarea de plano a oricărei urmăriri şi operează automat, în sensul că nu trebuie să intervină nici o cale judiciară pentru a constata existenţa ei. Ea există, pur şi simplu, însă, repet, imunitatea nu se aplică decât în sfera politică şi garantează numai libertatea de expresie.

Într-un cuvânt, imunitatea nu-l protejează pe parlamentar la modul absolut decât în ceea ce priveşte faptele ilicite care rezultă din voturile şi opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului ce i-a fost dat (încredinţat) în mod democratic de către alegători. Nici senatorul ori deputatul, nici Camera din care el face parte nu pot renunţa sau încuviinţa renunţarea la această imunitate, fiindcă ea este dictată de un interes public şi, deci, este de ordine publică.

Aşadar, imunitatea parlamentară prevăzută la art.72 alin.(1) din Constituţie reprezintă o garanţie a exercitării mandatului, iar nu un privilegiu acordat parlamentarului ori o cauză de exonerare de răspundere penală. Iată de ce imunitatea nu poate fi „ridicată” printr-o hotărâre a Camerei din care face parte deputatul sau senatorul. Aceasta pentru simplul fapt că imunitatea nu-i aparţine parlamentarului, ci îi este dată în baza calităţii lui de reprezentant al poporului. Cei care l-au ales trebuie să aibă garanţia că parlamentarul le va reprezenta interesele chiar dacă, în vâltoarea unor declaraţii politice, mai strecoară şi câte o insultă sau calomnie.

2.   Potrivit art.72 alin.(2): „Deputaţii şi senatorii pot fi urmăriţi şi trimişi în judecată penală pentru fapte care nu au legătură cu voturile sau cu opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului, dar nu pot fi percheziţionaţi reţinuţi sau arestaţi fără încuviinţarea Camerei din care fac parte, după ascultarea lor. Urmărirea şi trimiterea în judecată penală se pot face numai de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Competenţa de judecată aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie”.

a) Prin menţinerea în textul art.72 alin.(2) a primei sale părţi, potrivit căreia: „Deputaţii şi senatorii pot fi urmăriţi şi trimişi în judecată penală pentru fapte care nu au legătură cu voturile sau cu opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului...”, legiuitorul constituant nu face decât să precizeze că nu este înlăturată incidenţa legii penale pentru faptele străine exercitării mandatului, deputatul şi senatorul urmând să răspundă penal ca oricare alt cetăţean. Ceea ce nu înseamnă decât că pentru infracţiunile ce nu au nici o legătură cu voturile sau cu opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului, parlamentarul răspunde juridic ca orice alt cetăţean, singurele înlesniri ce i se recunosc fiind de ordin procedural.

b)  În ceea ce priveşte cea de-a doua parte a aceluiaşi articol, potrivit căreia: „Deputaţii şi senatorii... nu pot fi percheziţionaţi reţinuţi sau arestaţi fără încuviinţarea Camerei din care fac parte, după ascultarea lor”, pe care unii „părerologi” s-au grăbit să o califice ca fiind o „prelungire” a imunităţii, nu are nici în clin nici în mânecă cu imunitatea parlamentară consacrată de art.72 alin.(1) din Constituţie. Textul în discuţie nu face decât să reglementeze una dintre garanţiile procesuale ale libertăţii individuale ale parlamentarilor.

Aceste garanţii procesuale ale libertăţilor fundamentale consacrate de Constituţie au ca scop să împiedice ca un deputat sau senator să fie privat de posibilitatea de a îşi exercita funcţia ca o consecinţă a unei urmăriri represive sau abuzive inspirate de presupuse motive politice.

Cu alte cuvinte, aceste garanţii procesuale nu suprimă în nici un caz represiunea penală, ci doar întârzie momentul urmăririi penale, momentul trimiterii în judecată sau al cercetării judecătoreşti pentru faptele cu caracter penal ori contravenţional străine exercitării mandatului.

Or, aceste garanţii sunt prevăzute de legea de procedură penală în considerarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale consacrate de Constituţie şi – atenţie! – de care beneficiază orice cetăţean, inclusiv parlamentarul. Motiv pentru care, pe cale de consecinţă, am cerut eliminarea acestui text cu prilejul viitoarei revizuiri a Constituţiei.

Aşadar, pentru a se evita consecinţele înscenărilor ce-l pot viza cu precădere pe omul politic, Constituţia pretinde încuviinţarea (autorizarea) Camerei din care face parte parlamentarul, acesta neputând fi reţinut, arestat, percheziţionat sau trimis în judecată fără o prealabilă examinare a cazului de către corpul legiuitor, cu dreptul de a fi ascultat.

Dar această favoare de ordin procedural – atenţie! – intervine numai dacă parlamentarul nu a fost surprins asupra faptului. Căci, „În caz de infracţiune flagrantă, deputaţii sau senatorii pot fi reţinuţi şi supuşi percheziţiei. Ministrul Justiţiei îl va informa neîmtârziat pe preşedintele Camerei asupra reţinerii şi a percheziţiei. În cazul în care Camera sesizată constată că nu există temei pentru reţinere, va dispune imediat revocarea acestei măsuri” (art.72 alin.(3)).

De altfel, analizând noua sesizare de neconstituţionalitate privind statutul deputaţilor şi al senatorilor, Curtea Constituţională a României a explicat de ce Parlamentul nu poate să se implice în procesul de reţinere, arestare sau percheziţie a unui parlamentar. Acceptarea posibilităţii ca Parlamentul, prin Camerele sale, să procedeze la examinarea probelor ce stau la baza cererii de reţinere, arestare sau percheziţie a unui deputat sau senator ori a cererii de începere a urmăririi penale a unui membru al Guvernului care are şi calitatea de parlamentar, ar echivala cu admiterea unei ingerinţe a Legislativului în activitatea altor autorităţi publice, în contradicţie flagrantă cu dispoziţiile constituţionale referitoare la separaţia puterilor în stat. Dar despre toate acestea citiţi Imunitatea parlamentară. Propunere de revizuire şi Imunitatea parlamentară în perspectiva revizuirii Constituţiei

SUPERRELAXARE

 

SUPERRELAXARE

 

Omule,

Cu speranţa pierdută

Aici, pe pământ

Nu te lăsa umilit

Şi nici înfrânt!

Cu inima,

În depărtări, larg deschisă

Desferecă tristeţea din tine

Iar pe astrul acesta

De humă

Apără orizonturi senine

Nu noaptea…care sugrumă!

RUGĂ ATEE

 RUGĂ ATEE

 

Toamnă dă-mi un nor de ploaie

Să-l adăpostesc în pod

Să-l cobor când vrea pământul

Apă dulce pentru rod!

Şi mai vreau, la îndemână

Soare pentru veri ploioase

Să-l fac aur peste lume

Peste holdele mănoase.

 

Trupului îi place grâul

De aceea, Toamnă sfântă

Pune harul tău în pâine

Să-l mănânc, la prânz, fierbinte

 

Sângelui îi place vinul

De aceea, Toamnă, creşte

Cât mai mare în ciorchine

Să te beau gospodăreşte!

Regimul investiţiilor străine

Discurs parlamentar

„A devenit deja o obsesie teza atragerii cu orice preţ a investitorilor străini, de care, într-adevăr, avem nevoie pentru redresarea economiei naţionale, ca de aer.

S-a considerat că soluţia salvatoare, unica soluţie eficientă pentru infuzia de capital străin ar fi – citez – „posibilitatea dobândirii de către persoanele juridice române cu capital străin a dreptului de proprietate asupra terenului”.

Ideea aceasta a amendării proiectului de lege în discuţie – în sensul introducerii unui nou alineat la articolul 216 prin care să se recunoască capacitatea societăţilor comerciale cu capital integral străin, persoane juridice române, de a dobândi dreptul de concesiune asupra terenurilor agricole, în condiţiile legii române – nu este o propunere nouă.

Este adevărat că formularea iniţială, în acord cu prevederile constituţionale – articolul 41 alineatul 2 şi prevederile articolului 135 din Constituţia României – propusesem să fie scoase de sub incidenţa vânzării toate terenurile, indiferent că sunt sau nu agricole.

Comisia de privatizare şi-a însuşit punctul de vedere ca această oprelişte să fie numai în ceea ce priveşte pământurile agricole, pe de o parte, şi numai în ceea ce priveşte societăţile comerciale, considerate persoane juridice române, în ipoteza în care aceste societăţi comerciale doresc să achiziţioneze terenuri agricole.

Vă reamintesc că la data de 11 februarie anul curent, Senatul României a votat completarea Legii nr. 35/1991 privind investiţiile străine, prin introducerea unui nou alineat, care prevede că – citez – „Societăţile comerciale cu capital parţial sau integral străin, constituite ca persoane juridice române, pot dobândi oricând, pe durata existenţei acestora, dreptul de proprietate şi orice alte drepturi reale asupra terenurilor necesare pentru realizarea obiectului de activitate”.

Am atras atenţia încă de atunci că în formula propusă de iniţiatori, adică dobândirea terenurilor pe durata existenţei societăţii, nici nu este vorba de o vânzare în sensul legii civile române, ci, pur şi simplu, de o concesionare a unui imobil teren.

Acum observ cu surprindere că legea respectivă, pe care o discutăm, ordonanţa, cât şi viitoarea Lege a investiţiilor străine – lege care se află în curs de dezbatere – toate aceste legi au uitat de concesionare.

Într-adevăr, în sensul legii în discuţie, noţiunea de investitor este extinsă şi în cazul societăţilor comerciale cu capital integral străin, cu singura condiţie de a fi înregistrată în România.

Cel mai important argument în sprijinul acestei teze este cel dedus din interpretarea per a contrario a articolului 47 alineatul 1 din Legea fondului funciar. Citez: „Persoanele fizice care nu au cetăţenie română şi domiciliul în România, precum şi persoanele juridice care nu au naţionalitatea română şi sediul în România nu pot dobândi în proprietate terenuri de orice fel prin acte între vii” Şi cum, potrivit articolului 1 alineat 2 din Legea nr. 31/1990, societăţile comerciale cu sediul în România sunt considerate persoane juridice române, se conchide că societăţile comerciale cu capital integral sau parţial străin care au sediul în România, fiind persoane juridice române, pot dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor prin acte între vii.

Acum, hai să lăsăm limbajul juridic, s-o luăm mai pe româneşte. Să presupunem că străinul Ismail Ibrahim vrea să-şi deschidă un mizilic în România şi pe lângă aceasta are nevoie şi de câteva hectare de teren. Ca investitor străin, conform Constituţiei României, neavând cetăţenie română şi domiciliul în România, nu are voie să cumpere pământ. Dar cum nimic nu-l împiedică pe străin să-şi înregistreze societatea în România, şi în aceste condiţii este considerat automat persoană juridică română, străinul Ibrahim poate obţine bine mersi pământul dorit, în calitate, vezi Doamne, de investitor strain.

Textul articolului 41 alineatul 2 din Constituţia României dispune însă cât se poate de clar că: „cetăţenii străini şi apatrizii nu pot dobândi drepturi de proprietate asupra terenurilor”.

Aşa că poate să înfiinţeze Ibrahim al nostru şi o sută de societăţi ca persoane juridice române că tot cetăţean străin este. El tot cetăţean străin rămâne, Ibrahim.

Un elementar bun-simţ juridic îţi indică faptul că societatea comercială capătă statut de persoană juridică română, ea, societatea comercială, şi nu cetăţeanul străin care a înregistrat-o.

Ţin să vă informez, stimaţi colegi, că noua membră a NATO – Polonia – a arătat clar că va liberaliza legislaţia referitoare la vânzarea terenurilor către cetăţenii străini până la aderarea sa la Uniunea Europeană. Şi aceasta referitor tot la terenurile construibile, nu şi la cele agricole.

La rândul său, Federaţia Rusă, care a ajuns să supravieţuiască doar prin influxul de capital străin, spune răspicat că nu va vinde nici o formă de pământ investitorilor străini.

Dar, culmea culmilor, mai sunt unii care afirmă că marele avantaj al legii investiţiilor străine, inclusiv autohtone, ar fi cumpărarea terenurilor, dându-ni-se exemplul german.

Păi haide să vedem ce este cu exemplul german.

Citez: „În economia germană, proprietatea agenţilor economici asupra terenurilor este o condiţie esenţială pentru obţinerea creditelor bancare”. Dar asta, domnilor, când obţii proprietatea asupra terenurilor din Germania. Drept garanţie pentru băncile germane.

Dar ca la noi, la nimeni.

Cu pământurile româneşti cumpărate, investitorii străini vor avea dreptul să scoată valută din băncile româneşti şi nu din cele germane. Şi atunci unde este, stimaţi colegi, marele avantaj?

Iată de ce, cel puţin în cazul în care capitalul societăţii, constituită ca persoană juridică română, este integral străin, singura soluţie, în acord cu prevederile articolului 41 alineatul 2 şi 135 alineatul 5 din Constituţia României, este concesionarea, nu vânzarea terenurilor agricole. Concesionarea, în condiţiile legii române, fie ea şi pe o durată de până la 49 de ani.

Se face mare tapaj pe două argumente, altele decât cele pe care le-am expus mai înainte.

Să vedem ce au spus teoreticienii de drept „Potrivit excepţiei consacrate de articolul 1 litera d) din Legea nr. 35/1991, text care rămâne în vigoare în actuala Lege a investiţiilor şi care spune că este interzisă vânzarea terenurilor către străini, articolul 1 litera b) spre deosebire de articolul 30 (care a fost introdus şi zice că se poate) nici un investitor străin nu poate dobândi dreptul de proprietate asupra unui teren situat pe teritoriul României, pe când dobândirea construcţiei nu întâmpină nici un fel de obstacol”.

Textul în discuţie nu distinge între investiţia directă efectuată în nume propriu de către o persoană fizică de naţionalitate străină şi investiţia realizată prin mijlocirea unei societăţi comerciale din ţară cu capital integral străin.

Ca atare, nu credem că prin interpretare s-ar putea susţine că interdicţia din articolul 1 litera d) a Legii nr. 35/1991 priveşte pe investitorii străini persoane fizice, dar nu şi societatea comercială înfiinţată de ei în ţara noastră, cu capital integral străin.

Ce spune mai departe autorul, care este eminentul profesor de drept comercial, profesorul doctor Octavian Căpăţână: cum ar fi posibil din punct de vedere logic ca o persoană juridică română să nu aibă naţionalitate română? Dilema este numai aparentă. Rezolvarea ei, dată de suprema instanţă a României, rezidă în semnificaţia complexă a conceptului de naţionalitate, care în cadrul persoanelor juridice interesează atât dreptul internaţional privat, cât şi condiţia străinilor în România.

Din această perspectivă, articolul 2 din Legea nr. 31/1990 defineşte naţionalitatea română a societăţilor comerciale prin prisma dreptului internaţional privat.

Dimpotrivă, articolul 1 litera d) din Legea nr. 35/1991 a investiţiilor ţine seama de consideraţii referitoare la folosinţa drepturilor civile. Deci nu se poate vorbi în asemenea cazuri de existenţa unei duble naţionalităţi. În realitate, persoana juridică societate comercială rămâne titulara unei singure naţionalităţi, dar este supusă unor restricţii pe planul folosinţei drepturilor civile.

În concluzie, dacă doriţi să obţineţi pe teritoriul oricărui stat pământ, fie şi agricol, este bine să vă luaţi şi cetăţenia statului respectiv”.

(Monitorul Oficial nr. 179 din 24 octombrie 1997, Partea a II-a, Dezbateri parlamentare, Senatul, Sesiunea a II-a Ordinară)

 

A se citi și Legea privind circulaţia juridică a terenurilor

 

 

 

Legea privind circulaţia juridică a terenurilor

Discurs parlamentar

"Legea privind circulaţia juridică a terenurilor se vrea un pas înainte în depăşirea disputei cu privire la capacitatea juridical a investitorilor străini de a dobândi terenuri în România. Numai că ea nu face necesara distincţie între societatea comercială cu capital parţial străin şi cea cu capital integral străin şi nici între terenuri industriale construibile şi cele agricole şi forestiere.

Iată de ce, în perspectiva punerii de acord a acestor omisiuni cu prevederile constituţionale, permiteţi-mi, rogu-vă, să fac următoarele precizări.

Interdicţia de a cumpăra este stabilită de lege în consideraţia persoanei, a calităţii de cetăţean român şi nicidecum în consideraţia domiciliului persoanei fizice ori a sediului persoanei juridice.

Iată de ce art. 3 alineatul 1 al legii nu face decât să reproducă întocmai principiul constituţional conform căruia citez: „cetăţenii străini şi apatrizii nu pot dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor”. Străinii şi apatrizii, în schimb, pot dobândi dreptul de proprietate asupra construcţiilor de orice fel prin acte între vii sau prin moştenire, dar şi în acest caz se poate recunoaşte numai un drept de superficie asupra imobilului, ceea ce implică dreptul de proprietate asupra construcţiei şi de dreptul de folosinţă, de concesiune asupra terenului.

Prin urmare, posibilitatea dobândirii dreptului proprietăţii asupra terenului este un atribut exclusiv al calităţii de cetăţean român. Tocmai de aceea, în alineatul 2 al acestui art. 3 din prezenta lege se precizează că, citez, „Persoanele fizice care au cetăţenie română şi domiciliul în străinătate pot dobândi în România prin acte juridice între vii şi prin moştenire terenuri de orice fel”. Deci, repet, calitatea de cetăţean român, şi nu domiciliul persoanei fizice ori, după caz, sediul persoanei juridice conferă dreptul de a dobândi terenuri pe teritoriul României. Astfel, dacă o persoană care nu are această calitate cumpără un teren, contractul este lovit de nulitate absolută şi această nulitate nu ar putea fi acoperită nici măcar prin revânzarea terenului către un cetăţean român.

Există însă şi un alt punct de vedere, şi anume că această incapacitate specială, prevăzută în privinţa străinilor, vizează doar pe investitorii străini care sunt, citez: „persoane fizice sau persoane juridice cu domiciliul ori, după caz, cu sediul în străinătate, care afectează investiţii în România”. Per a contrario, deduc adepţii acestei teze, societăţile comerciale cu capital străin, indiferent că este integral sau parţial, fiind considerate persoane juridice române, au capacitatea juridică de a dobândi terenuri în România.

Sună frumos, dar lucrurile nu stau chiar aşa de simplu.

Pentru că: 1. Mai întâi, naţionalitatea unei persoane juridice, inclusiv a societăţilor comerciale, este unică. Acelaşi subiect colectiv de drepturi nu poate fi concomitent şi român şi neromân.

Prin prisma dreptului internaţional privat, deci pe planul conflictelor de legi, naţionalitatea nu conferă decât parţial efectele corespunzătoare din punctul de vedere al folosinţei anumitor drepturi. Cu alte cuvinte, persoana juridică, societate comercială cu participare străină rămâne titulară a unei singure naţionalităţi, dar, atenţie, ea este supusă unor restricţii pe planul folosinţei drepturilor civile, cum este şi interdicţia de a se cumpăra terenuri în România.

Apoi, ce rost are să ne legăm de tot felul de critici juridice cu privire la conceptul de naţionalitate, când în materie de investiţii străine avem o lege, domnilor, încă în vigoare, Legea nr. 35 din 1991, care defineşte cât se poate de clar investiţia străină, înţelegând prin aceasta, citez: „Dobândirea dreptului de proprietate asupra unor bunuri mobile sau imobile, a altor drepturi reale, cu excepţia dreptului de proprietatea asupra terenurilor”. Repet, Legea investiţiilor străine, inclusiv textul citat, este în vigoare şi nimic nu are de-a face cu amendamentul domnului Cataramă.

În articolul nou introdus, art. 30¹, ţin să vă reamintesc, cum spuneam şi la vremea potrivită, de fapt nu este vorba de nici o vânzare în sensul legii civile, ci, pur şi simplu, de sfânta concesiune. Motiv pentru care, eu unul nici nu m-am obosit să reclam acest „mutant” legislativ la Curtea Constituţională, ceea ce nu înseamnă că nu deplâng incredibila tehnică de a face din două texte bune unul prost. Un elementar bun-simţ juridic te obligă să recunoşti, chiar nespecialist fiind, că un investitor străin nu poate dobândi, pe cale indirectă, prin constituirea unei societăţi cu sediul în ţară, ceea ce nu poate dobândi, în mod direct, printr-un contract translativ de proprietate de drept comun.

Şi acuma, ca să fac plăcere, nu?, să repet o tâmpenie pe care o zice un anumit domn de aici şi să las limbajul juridic de o parte şi să vorbesc mai pe româneşte, poate pricepe. Să presupunem că un cetăţean străin vrea să-şi deschidă un „business” în România şi pe lângă aceasta, are nevoie, zice el, şi de nişte niscai hectare de pământ. Ca investitor străin, conform Constituţiei române, neavând cetăţenie română, el nu are voie să cumpere pământ. Dar, cum nimic nu-l împiedică pe străinul respectiv să-şi înregistreze societatea în România, străinul poate dobândi, bine mersi, pământul în calitate de, vezi Doamne, investitor. Că o fi investitor român, că o fi autohton, ce mai contează? Ba contează, aş zice eu, şi încă cum, că poate să înfiinţeze străinul nostru şi o sută de societăţi, în ghilimele „considerate persoane juridice române”, că el tot cetăţean străin rămâne. Un elementar bun-simţ juridic îţi indică faptul că societatea comercială capătă statut de persoană juridică română, şi nu cetăţeanul străin care a înfiinţat această societate.

2. În al doilea rând, se vorbeşte generic despre capacitatea juridică a societăţilor comerciale cu participare străină de a dobândi terenuri în România fără a se face necesara distincţie între cele cu capital parţial străin şi cele cu capital integral străin. În ceea ce priveşte pe cele din urmă, societăţi comerciale cu capital integral străin, însăşi instanţa supremă, Curtea Supremă de Justiţie, a decis că, citez: „Deşi considerată persoană juridică română, nu poate dobândi în România terenuri, deoarece ea îşi păstrează statutul de investitor străin” – Curtea Supremă de Justiţie, decizia nr. 831/25 martie 1994. În ceea ce priveşte societăţile comerciale având capital parţial străin, sigur că pot dobândi în România terenuri, dar în nici un caz fiindcă ele sunt considerate „persoane juridice române”. Motivul pentru care au acest drept, unicul motiv de necontestat, este prezenţa în societate şi a investitorului român, mai exact, a aportului asociatului român.

Textul art. 31 din Legea nr. 35 cred că face inutilă orice altă demonstraţie. Citez: „În situaţiile în care investiţiile străine în România se realizează sub forma unor societăţi comerciale în asociere cu persoane fizice sau juridice române, asociaţii români pot constitui, cu titlu de aport la capitalul social, dreptul de proprietate sau alte drepturi reale asupra terenurilor”. Altfel, în lipsa unei atare prevederi, este clar că investitorul străin nu ar avea nevoie de aportul investitorului român în alcătuirea societăţilor mixte, pentru că el şi-ar putea cumpăra şi terenul care, până acum, a rămas singura monedă forte a românului".

 

 (Monitorul Oficial nr. 207 din 28 octombrie 1997, Partea a II-a, Dezbateri parlamentare, Senatul, Sesiunea a II-a Ordinară)

A se citi și Iluzia vânzării de-a valma a terenurilor la străini

 

Sute de miliarde intrate în conturile Bancorex

 

Discurs parlamentar

„După cum bine se ştie, la sfârşitul anului trecut, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 26/1998 privind preluarea la datoria publică internă a sumei datorate de către Curtea Supremă de Justiţie, cu titlu de despăgubire, Bancorex-ului, pentru exproprierea imobilului situat în municipiul Bucureşti, str. Batiştei nr. 25, sectorul 2, a lăsat cu gura căscată întreaga opinie publică românească.

În primul rând, pentru că toată lumea ştie că acolo este clădirea S.I.E., şi nu proprietatea Bancorex-ului.

În al doilea rând, nimeni nu a înţeles de ce trebuie să suporte contribuabilul român o sumă exorbitantă; de pildă, 162.292.000.000 lei, deci sute de miliarde care să intre în conturile unei bănci. Credeam că am demonstrat atunci, cât se poate de clar, că ingenioasele chichiţe, aduse în sprijinul celei de-a doua exproprieri a respectivului imobil, nu sunt decât nişte neputincioase balonaşe de săpun care se sparg în faţa legii. Am mai spus atunci şi am pus câteva întrebări, pentru că nu se ştie cum a ajuns respectivul imobil, aşa mai pe „şest”, din proprietate publică a statului român, în proprietatea privată a Bancorex-ului. N-am primit, bineînţeles, nici un răspuns. Atât doar; în curtea clădirii cu pricina a apărut peste noapte o tablă înfiptă într-un par, e drept, frumos colorată, prin care se anunţă contribuabilului român că acolo este proprietatea Bancorex. Numai că, deunăzi, Comisia juridică de numiri, disciplină, imunităţi şi validări a Senatului României, sub semnătura preşedintelui său, înainta secretarului general un raport privind atât de controversata ordonanţă de urgenţă.

După ce mas-media şi numeroase personalităţi politice au semnalat inexistenţa vreunui temei legal pentru perfectarea acestei veritabile tranzacţii financiare, vine acum acest raport, mai eficient decât Ariel, decât Dosia, Rex, Bona Lux şi toţi detergenţii la un loc. Iată, citim din clasicii Senatului. Ce reţin... Comisia juridică: „Banca Română de Comerţ Exterior S.A. a dobândit imobilul situat în str. Batiştei nr. 25, sectorul 2, la data de 18 februarie 1998, prin realizarea unui schimb de proprietăţi cu statul român, schimb aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 133/1996, modificată şi completată prin Hotărârea Guvernului nr. 92/1998, nepublicate, fiind vorba de hotărâri cu caracter militar, potrivit art. 108 alin. (4) din Constituţie.

După ce Banca Română de Comerţ Exterior a devenit proprietar, prin Hotărârea Guvernului nr. 457 din 7 august 1998 privind declararea utilităţii publice pentru lucrarea de interes naţional, „imobil situat în Bucureşti, str. Batiştei nr. 25, sector 2”, a fost stabilit expropriator statul român, prin Curtea Supremă de Justiţie.

Puteţi să recitiţi dumneavoastră de câte ori vreţi acest material, nu veţi înţelege nimic, nici eu n-am înţeles, pentru că, pur şi simplu – şi-mi pare rău că trebuie să spun acest lucru – toate falsele argumente nu sunt decât nişte aberaţii legislative, care calcă în picioare cele mai elementare principii de drept. O justificare făcută, în graba mare, de-a dreptul jalnică, a unui troc, mai mult decât discutabil.

Dar să începem cu începutul. Hotărârile de Guvern care au asigurat spatele nu ar fi fost publicate, să zicem, culmea-culmilor, pentru că prevederi constituţionale imperative se opun. Să vedem ce spune invocatul art. 108 alin. (4) din Constituţia României: „Hotărârile şi ordonanţele adoptate de Guvern se semnează de primul-ministru, se contrasemnează de miniştrii care au obligaţia punerii lor în executare şi se publică în Monitorul Oficial al României. Nepublicarea atrage inexistenţa hotărârii sau a ordonanţei. Hotărârile care au caracter militar se comunică numai instituţiilor interesate”.

Ce mare caracter militar au aceste hotărâri, stimaţi colegi?

Ce avem în str. Batiştei nr. 25? Vreun bunker ultrasecret, abandonat de ultimii locatari - fost sediu al Securităţii şi ulterior al S.I.E.?

Eu zic să fim serioşi. Simplul fapt că „s-a aprobat” şi, vă rog să urmăriţi, „s-a aprobat construirea de către Bancorex pe terenul proprietate publică a statului, aflat în administrarea M.Ap.N. - S.I.E. a unui nou sediu al S.I.E., deci Bancorex-ul, banca asta firavă este şi constructor. Constructor pentru S.I.E., după ce-a construit pentru S.I.E. un imobil şi birouri pe terenuri din Băneasa, în condiţiile prevăzute de Protocolul dintre M.Ap.N. - S.I.E. şi Banca Română de Comerţ Exterior.

Trebuie să ştiţi că toate aceste protocoale nu conferă caracter militar, în sensul prevederilor constituţionale, iar hotărârile Guvernului prin care se transferă dreptul de administrare – atenţie; dreptul de administrare, şi nu proprietatea asupra clădirii – trebuie publicate în Monitorul Oficial al României. Nepublicarea, am zis, spune Constituţia, atrage inexistenţa hotărârii sau a ordonanţei.

S-a promis Plenului Senatului că aceste hotărâri vor fi prezentate. Împreună cu dumneavoastră le aştept cu toată nerăbdarea”.

(Monitorul Oficial nr. 35 din 23 martie 1999, Partea a II-a, Dezbateri parlamentare, Senatul, Sesiunea I Ordinară)

 A se citi şi Afacerea „Batiştei”. Cum a transformat profesorul Corneliu Turianu biroul tortionarului Pacepa in sediul Curtii Supreme de Justitie