Justiţia e oarbă, ca şi forţele naturii…

 

Cei vechi ne-au zugrăvit Justiţia ca pe regina virtuţilor. I-au pus pe cap o coroană, pentru a ne da să înţelegem maiestatea şi gloria ce o însoţesc. I-au dat în mână un sceptru, pentru a ne arăta puterea ei absolută. I-au pus pe ochi o bandă, pentru a sugera imparţialitatea faţă de înfăţoşarea persoanelor în sentinţele pe care le dă. Ea nu trebuie să vadă nici prieteni, nici duşmani, nici bogaţi, nici săraci, nici mari, nici mici, decât dreptatea cauzei. I-au mai pus în mâna stângă o balanţă, pentru a exprima echitatea ei inflexibilă, pe care nimic – interesul, protecţia, influenţa, recomandarea – nu o pot scoate din echilibru…

Importantă este însă emanciparea Justiţiei! Mentalitatea comunistă este să-i iei gâtul adversarului, „legal”, cu ajutorul Justiţiei. Puterea bagă Justiţia în joc ori de câte ori încalcă Legea. Astfel, zeiţa cu balanţă poate fi pusă la pământ de orice încălcător de lege, şi nimeni nu se mai miră… Şi să nu uităm spusele lui Pindar… „Justiţia este temelia de neclintit a statelor”.

Dar există o Justiţie şi în actul de justiţie, dacă pot spune aşa, în sensul că Dumnezeu le vede pe toate: cine încalcă legi drepte, de judecată strâmbă va pieri. Cum a fost şi cazul lui Ceauşescu. 

„- Justiţia e oarbă, ca şi forţele naturii…

- E legată la ochi, ca să fie protejată de „strălucirea” uneia sau alteia dintre părţi. Legile sunt însă aproape de natură. De natura umană. Odată cu apariţia omenirii, a apărut şi nevoia de reglementare a raporturilor dintre oameni. Erau reguli bazate pe experienţă şi bun simţ. Dreptul roman le-a preluat, le-a prelucrat şi le-a dat o formă scrisă. Codul de legi al lui Napoleon e alcătuit pe scheletul dreptului roman şi acest cod, devenit recent Legea nr. 287/2009, e folosit şi azi.

- Apropos, mai poate scăpa câte unul pe motiv că este al doilea Napoleon?

- Nu cred. Dacă i-ar interna pe toţi cei care se cred Napoleon, ar geme Bălăceanca. Grandomania se poate observa şi la mulţi dintre cei aflaţi azi în fruntea bucatelor. Eu cred că, dacă vrei să cunoşti un om trebuie să-l laşi o vreme într-un fotoliu înalt. Dacă nu „creşte” cu câţiva centimetri după ce primeşte o demnitate publică, înseamnă că e un om de treabă.

- V-aţi transformat din acuzator în apărător?

- Un judecător e şi una şi alta. Greşeşte cel la care predomină una dintre laturi. Balanţa din mâna justiţiei trebuie să reprezinte şi echilibrul din sufletul judecătorului, între cele două ipostaze.

- Ca la procesul lui Ceauşescu…

- Mi-a fost greu mie, ca profesionist, să înţeleg care era avocatul, care procurorul. La început, i-am şi confundat, din cauza pledoariilor „pe dos”. Când am acceptat să „rejudec” procesul, am făcut-o pentru a demonstra cum trebuia să decurgă o judecată normală. N-am încercat nici să-l reabilitez, nici să-l îngrop şi mai adânc. Doream să reabilitez ideea de justiţie. Comuniştii s-au folosit deseori de justiţie pentru a-şi rezolva problemele. „Ce mai vrei, te-am omorât legal?”, le puteau spune ei adversarilor.

- Ăsta e păcatul originar al doamnei cu bandaj la ochi?

- Da, de aici pornesc toate necazurile. O „instanţă aeropurtată” s-a lăsat folosită în scopuri politice, a legitimat crima. De ce să nu legitimeze apoi abuzurile, de ce să nu se lase influenţată în procesele civile? Căci o sentinţă pusă în execuţie înainte de expirarea termenului de recurs tot crimă se cheamă. Exista, e drept, o lege care stabilea pedeapsa capitală pentru unele infracţiuni comise în timpul dezastrelor naturale, al războaielor. Dar după proces, nu aşa să împuşti lumea pe stradă. Până şi „savanta”, cu toată incultura ei, avea bunul simţ, de care râdeam atunci, cerând „dovada, dovada”!

- Regimul Iliescu v-a dat dovada separării puterilor în stat?

- Dl. Iliescu a ţinut morţiş să fim colegi de Senat. Personal nu sunt satisfăcut. Am nostalgia profesiei. Ajunsesem să judec la Curtea Supremă, ceea ce reprezintă visul oricărui magistrat. Pentru că am aplicat legea, când s-au judecat candidaturile d-lui Iliescu, în 1990 şi 1992, am fost îndepărtat din magistratură şi împins în politică. Nu cred că Iliescu auzise de Turianu şi se răzbuna pentru afront. Regimul Iliescu a vrut să dea un exemplu cu bătaie lungă. Cei care fac ca Turianu, cei care nu respectă indicaţiile, ca Turianu să o păţească.

- De ce nu au fost atentate contra unor Di Pietro de pe la noi?

- Întâi că nu prea sunt de-alde Di Pietro, magistratul italian considerat un simbol al luptei cu Mafia. Apoi, nu e cazul să recurgi la crimă. Deseori scapi mai ieftin dacă dai şpagă decât dacă angajezi killeri. Am auzit şi de martori mincinoşi cumpăraţi cu o sticlă de ţuică. În S.U.A., câte 14 poliţişti păzesc luni de zile un martor-cheie. Pentru că sunt siguri că va spune adevărul. Condamnarea pentru mărturie mincinoasă nu înseamnă doar puşcărie, ci şi moartea civilă. I se ia cartea de credit, nu e angajat de nimeni. Violatorii sau criminalii sunt angajaţi după ispăşirea pedepsei. Un sperjur, niciodată.

- Funcţia de parlamentar şi profesia de avocat pot fi exercitate concomitent?

- Este o incompatibilitate totală între funcţia de parlamentar şi profesia de avocat. Din punct de vedere obiectiv avocatul-parlamentar nu are timp să aştepte la tribunal, fără să lipsească de la şedinţele Camerei. Sau fără să facă presiuni asupra Curţii, să‑i ia lui procesele peste rând. Ceea ce tot trafic de influenţă se cheamă. Subiectiv – avocatul parlamentar reprezintă o timorare a completului.

- Dar justiţia îşi mai face din când în când „mea culpa”?

- O zi dacă stai fără vină în închisoare şi tot e prea mult pentru că nimeni nu ţi-o poate da înapoi. Cunosc câteva erori judiciare. Unui hoţ „simpatic”, pontos, i se puseseră în cârcă şi 50 de furturi de valize, pe motiv că „tot nu se cumulează pedepsele”, se dă doar cea mai mare, de ce să nu ajuţi Miliţia să nu rămână cu A.N.-uri? (adică Autor Necunoscut). El a luat asupra lui furturile, în schimbul unui tratament mai omenos. La proces s-a răzgândit şi mi-a semnalat eroarea. Într-adevăr, când m-am uitat în dosar, jumătate dintre furturi datau din perioade când se afla în închisoare…”

fragment din interviul Am întâlnit şi criminali cu feţe de îngeri…

acordat cotidianului Adevărul – 25 ianuarie 1997

(consemnat de Val Vâlcu)

PAŞI ALBI

Vine noaptea şi se duce

În papucii albi de fum

Se aşterne-n haina-i lungă

În pietrişul de pe drum 

Vine noaptea pe la tine

Şi se culcă pe fereastră

Când şi când trimite şoapte

Visul rău să ţi-l gonească

Vine noaptea şi îţi cântă

Legănându-te prin somn

Îţi aşterne rouă-n gene

Şi-ţi atârnă stele-n pom

Pomul de lângă fereastră

Creşte anii tăi pe rând

Noaptea vine şi se duce

Cu papucii albi de gând 

Noaptea vine şi se duce

Anii noştri trec pe rând

Astăzi îţi aduce visuri

Mâine îţi alungă-un gând.

TRECERE

TRECERE

 

Răsar ghiocei

Sub chiar paşii mei

Apar viorele

Din visele mele

Câmpuri de sori

Îmi sunt mie flori

Brazii înalţi

Îmi sunt mie fraţi 

Eu trec ca un râu

Prin râuri de grâu

Prin păsări de somn

Prin ierburi ce dorm 

Şi verde mă simt

Şi ceruri cuprind

Şi sevă mai sunt

Acestui pământ!

Ideea graţierii redivivus

„Ion Iliescu este mai mult decât ispitit să-l graţieze pe Miron Cozma. A promis-o voalat în campania electorală, apoi, odată revenit la Cotroceni, a început să-şi nuanţeze declaraţiile: ba că n-a primit încă o cerere oficială în acest sens, ba că, în calitate de şef al statului, poate doar aproba propunerile Consiliului Superior al Magistraturii, ba că e nevoie de avizul prealabil al ministrului Justiţiei... Exigenţe închipuite, ambiguităţi perfect aiuritoare. Potrivit preve­derilor constituţionale, preşedintele este acela care acordă graţierea individuală (art.94 lit.d), nici numitul consiliu şi nici ministrul Justiţiei neavând vreo atribuţie în acest sens.

Faptul că preşedintele se codeşte să exprime o poziţie clară este de înţeles. De fiecare dată însă, când a mai fost ridicată această problemă, domnia sa pare să uite că de numele Miron Cozma se leagă toate ororile mineriadelor. Poate că pentru Iliescu invaziile minereşti nici n-au fost atât de odioase. Cea din iunie 1990 1-a scăpat de coşmarul Pieţei Universităţii, cea din toamna lui 1991 l-a scăpat de Petre Roman, iar cea din ianuarie 1999 era cât pe-aci să-l scape de Emil Constantinescu. Pentru România însă fiecare mineriadă a însemnat un mare pas înapoi, izolând-o de lumea civilizată.

Condamnarea la 18 ani închisoare la care reflectează adânc preşedintele a fost pronunţată numai pentru rolul jucat de Cozma în mineriada din septembrie 1991, soldată cu căderea guvernului Roman. Altfel spus, graţierea deţinutului nr. 1 din Rahova ignoră faptul că nu au fost finalizate cercetările pentru mineriadele din iunie 1990 şi ianuarie 1999.

S-ar putea obiecta că acum principala învinuire care i s-ar putea aduce lui Cozma pentru rolul jucat în mineriada din 1990, anume de subminare a instituţiilor statului, este cel puţin ciudată, dacă nu absurdă. În iunie 1990, minerii au venit tocmai pentru a consolida regimul politic cu toate instituţiile sale, la cererea şefului statului. Miron Cozma l-a prins pe Dumnezeu de picior atunci când i-a strâns mâna preşedintelui Iliescu şi a primit mulţumirile acestuia. Numai că Miron Cozma este un infractor care, fără nici un dubiu, a încălcat legile ţării!

În realitate, ceea ce s-a urmărit atunci a fost lichidarea brutală a Opoziţiei şi a oricărei încercări de contestare a regimului instaurat de Ion Iliescu. A nu se uita devastarea sediilor PNŢCD, PNL şi AFDPR, devastarea sediului ziarului „România liberă”, devastarea Universităţii, devastarea locuinţelor unora din personalităţile politice. În toate aceste acţiuni minerii au fost conduşi pas cu pas de ofiţeri de securitate şi poliţie, care au înmânat minerilor liste cu adresele unor importanţi lideri politici. Complici ori instigatori la infracţiunile săvârşite de Cozma sunt cam toţi membrii guvernului, ca să nu mai vorbim de preşedintele de atunci, Ion Iliescu.

Oricât de nedreaptă i s-ar părea preşedintelui ca persoană condamnarea la 18 ani închisoare, oricâte aranjamente s-ar face pentru a bagateliza rolul jucat de Miron Cozma în mineriada din 1990, domnia sa ar trebui să se abţină să uzeze de dreptul de a graţia până când Justiţia nu se va fi pronunţat asupra celei mai grave din acţiunile acestuia împotriva ordinii de stat: tentativa de puci din ianuarie 1999.

Pentru cei cu memoria scurtă readucem în atenţie câteva din reperele ultimei şi celei mai aprige năvăliri minereşti puse la cale de Miron Cozma: Defileul Jiului Horezu, Costeşti, Râmnicu Vâlcea. Puţin a lipsit ca detaşamentele sale de asalt să ajungă la Bucureşti pentru a răsturna ordinea constituţională. Acţiunile violente ale minerilor (agresarea a 17 ziarişti, rănirea gravă, cu bestialitate a 123 de poliţişti şi jandarmi, luarea de prizonieri, prin forţă, a 1120 de poliţişti, umilirea acestora şi batjocorirea însemnelor militare, însuşirea tehnicii şi armamentului etc.) au căpătat evidente conotaţii politice, iar din punct de vedere al legislaţiei penale în vigoare îmbracă calificarea juridică a infracţiunii de subminare a puterii de stat, prevăzută şi pedepsită de art.162 Cod penal.

Închei citând din editorialul regretatului jurnalist Dumitru Tinu: „A cocheta acum cu ideea graţierii, a veni cu fandoseli de tipul voi analiza cu atenţie, să vedem ce-o fi, c-o păţi, este o dovadă de dispreţ faţă de Justiţie şi de iresponsabilitate politică. Orice iniţiativă din partea Preşedinţiei în sensul graţierii pedepsei aplicată prin sentinţa actuală înaintea finalizării procesului pentru tentativa de lovitură de stat din ianuarie 1999 ar însemna un amestec impardonabil în actul de justiţie”.

(Ziua – 27 noiembrie 2003)

A se citi şi O mineriadă uitată şi Judecarea celui de-al doilea dosar privind evenimentele din 13 iunie 1990 (Partea a III-a: Consecinţe ale evenimentelor din 13 iunie 1990)

 

TU, OMULE!

 

TU, OMULE!

 

E veşnic tânăr numai timpul

Dar noi prin el îmbătrânim

Clepsidre strecurând nisipul

Până în clipa când murim

 

Tu, omule, trăind viaţa

Arunc-o, noaptea, în adâncuri

Şi cheam-o numai dimineaţa

Eliberat total de gânduri

 

Te bucure mai mult atunci:

Un răsărit sfios de soare

Cu verdele smarald din lunci

Şi cer albastru, de cicoare

Analiză juridică a evenimentelor din iunie 1990

Aşa cum arătam (O mineriadă uitată?), Miron Cozma a fost trimis în judecată şi condamnat pentru săvârşirea infracţiunii de subminare a puterii de stat, prevăzută şi pedepsită de art.162 din Codul penal, doar pentru mineriada din septembrie 1991, soldată cu căderea Guvernului Roman. Or, toată lumea ştie că mineriada din 1991 nu este decât o consecinţă a celor anterioare. Minerii au venit la Bucureşti şi în ianuarie 1990, şi în februarie 1990, şi în iunie 1990. Iar mineriada din iunie 1990 nu este decât consecinţa primelor incursiuni minereşti din ianuarie şi februarie 1990. Şi cu toate acestea, până şi posturile de televiziune, atunci când consemnează evenimentele din septembrie 1991, prezintă mai mult imagini de la mineriadele anterioare, dar nu se pomeneşte nici măcar un cuvânt despre ele.

Acum, vălul uitării pare să se fi aşternut peste primele trei mineriade. Să fie de vină amnezia?

Haideţi să ne reamintim:

Acţiunile revendicative ale minerilor din Valea Jiului, care ulterior au devenit violente şi au căpătat evidente conotaţii politice, din punct de vedere al legislaţiei penale în vigoare, îmbracă calificarea juridică a infracţiunii de subminare a puterii de stat, prevăzută şi pedepsită de art. 162 din Codul penal:

„Acţiunea armată de natură să slăbească puterea de stat se pedepseşte cu închisoare de la 15 la 25 de ani şi interzicerea unor drepturi.

Orice alte acţiuni violente săvârşite de mai multe persoane împreună, de natură să atragă aceleaşi urmări, se pedepsesc cu închisoare de la 5 la 20 de ani şi interzicerea unor drepturi”.

După cum se poate observa, legea nu conţine vreo precizare cu privire la expresia de „acţiune armată”, această expresie implicând însă ideea de grup (ceată) şi ideea de înarmat (având arme), indiferent de felul acţiunii. Astfel, elementul material al infracţiunii poate consta într-un atac armat împotriva unui organ al puterii de stat, într-o împotrivire armată faţă de anumite măsuri luate de un astfel de organ, în dezarmarea organelor de menţinere a ordinii sau a unor unităţi sau subunităţi militare, dar şi în orice alte acte armate săvârşite împotriva organelor locale sau centrale ale puterii de stat, indiferent dacă s-a făcut uz de arme sau nu, important fiind ca acţiunea să se fi comis de persoane care aveau asupra lor arme. Pentru înţelesul noţiunii de arme, dispoziţiile cuprinse în art. 151 din Codul penal sunt cât se poate de clare, termenul de „arme” având un dublu înţeles: acela de arme propriu-zise, cele declarate astfel prin dispoziţii legale, dar şi acela de arme „prin asimilare”, la care se referă alineatul 2. Adică exact arsenalul folosit de mineri în atacarea forţelor de ordine: arme albe, şi orice fel de obiecte folosite pentru agresare, cum ar fi bâte, sape, topoare, lanţuri. Aceasta, fără a mai pune la socoteală tehnica militară şi armamentul însuşit şi folosit de mineri, cum ar fi scuturile, grenadele lacrimogene, pistoale, tunuri de apă, maşini blindate.

Infracţiunile săvârşite de Miron Cozma şi mineri se încadrează însă perfect în prevederile alin. 2 ale aceluiaşi articol. Prin „acţiuni violente” înţelegem orice acte sau manifestări săvârşite cu violenţă şi care pot consta în atacuri violente împotriva unor persoane, în distrugeri sau devastări de localuri ale unor organe de stat, în provocarea unei dezordini, în supunerea la tratamente rele sau la batjocura unor funcţionari. Elementul caracterizant al acestor acţiuni este săvârşirea lor cu violenţă, indiferent dacă violenţa este îndreptată asupra persoanelor sau a bunurilor. De asemenea, nu este obligatoriu ca aceste acţiuni violente să fie săvârşite cu ajutorul armelor.

Să ne aducem aminte de nesupunerea lui Miron Cozma şi a minerilor în faţa încercărilor paşnice ale forţelor de ordine de a pune în aplicare hotărârea justiţiei privind ilegalitatea grevei. De plecarea într-un marş neautorizat către Bucureşti. De trecerea a cinci baraje instalate de forţele de ordine în defileu. De atacarea violentă, cu diferite arme albe, a forţelor de ordine de la Bumbeşti-Jiu. De agresarea a 17 ziarişti. De agresarea tuturor autoturismelor cu număr de Bucureşti aflate întâmplător în zonă. De avarierea a trei ambulanţe. De înarmarea minerilor. De atacarea violentă a forţelor de ordine de la Costeşti după modelul grupărilor paramilitare. De rănirea gravă, cu bestialitate, a 123 de poliţişti şi jandarmi aflaţi în misiune şi care au necesitat îngrijiri medicale. De luarea drept prizonieri, prin forţă, a 1120 de poliţişti şi jandarmi aflaţi în misiune. De umilirea, batjocorirea acestora şi a hainelor şi însemnelor militare. De însuşirea tehnicii şi armamentului trupelor M.I. şi chiar folosirea acestora împotriva forţelor de ordine aflate în misiune. De luarea drept prizonier, umilirea şi agresarea fizică şi verbală a reprezentanţilor Guvernului României în teritoriu, prefectul de Vâlcea, Nicolae Curcăneanu. De comiterea a numeroase acte de vandalism în jurul localităţii Râmnicu Vâlcea. Faţă de toate aceste fapte săvârşite în doar câteva ore şi cu o violenţă ieşită din comun, articolul menţionat din Codul penal pare încă prea sărac.

Toate aceste acţiuni au fost, indiscutabil, de natură să slăbească puterea de stat, astfel că ele nu pot fi considerate ca infracţiune de ofensă adusă autorităţii sau infracţiune de ultraj, faptele minerilor fiind absorbite în elementul material al infracţiunii celei mai grave, aceea de subminare a puterii de stat.

Infracţiunea de subminare a puterii de stat este o infracţiune de pericol, urmarea imediată a acesteia netrebuind să se concretizeze neapărat într-un rezultat material, exprimat într-o gravă vătămare adusă puterii de stat în sensul lichidării sau paralizării ei parţiale ori în mod temporar. Este suficientă şi crearea unei simple stări de pericol pentru această putere, de natură să o expună unei eventuale slăbiri. Ceea ce în speţă s-a şi întâmplat.

În primul rând, este normală autosesizarea imediată a Parchetului General de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie şi demararea de urgenţă a cercetărilor privind săvârşirea de către Miron Cozma a infracţiunii de subminare a autorităţii statului, prevăzută de art. 162 din Codul penal. În mod obligatoriu, trebuie să se ţină cont de caracterul agravant al acestei infracţiuni, neputându-se trece cu vederea faptul că este vorba despre o recidivă. Paralel cu deschiderea noului dosar penal trebuie reluat şi soluţionat primul dosar penal al lui Miron Cozma, trimis în judecată şi condamnat în primă instanţă exact sub aceeaşi calificare.

Altfel spus, se impunea extinderea anchetei şi la mineriada din iunie 1990. Şi să nu spună cineva că prima zi a respectivei mineriade, cea din 13 iunie 1990, a şi fost anchetată şi adusă în faţa justiţiei, căci acest lucru s-a produs, dar numai în ceea ce priveşte victimele…  În schimb, călăii au primit o mângâiere pe lămpaş şi o „mică atenţie”, o subvenţie de câteva sute de miliarde de lei. Este cazul să reamintesc că eu însumi am fost implicat în judecarea aşa-zisei „rebeliuni legionare”, iniţiată de „bande înarmate” ce fluturau „steaguri verzi”. Instanţa i-a achitat pe toţi cum voi releva în curând.

A se citi şi Greva minerilor din Valea Jiului

Este revizuirea Constituţiei un moft?

Înverşunarea cu care unii politicieni cer revizuirea grabnică a Legii fundamentale ridică semne de întrebare asupra seriozităţii demersurilor lor. Şi aceasta deoarece, cum bine remarca un reputat jurnalist, capitolele avute în vedere nu sunt cele care trebuie în mod necesar revizuite.

Constat însă că, cei care astăzi se zbat ca în chinurile facerii încercând să o revizuiască pocnind din degete, vor să schimbe câte ceva pe ici pe colo. Mai exact, vorba nemuritorului Caragiale, „să se revizuiască, primesc, dar să nu se schimbe nimic” sau, parafrazându-l, „să nu se revizuiască, primesc, dar să se schimbe ceva pe ici pe colo”.

Legea fundamentală prevede că revizuirea poate fi iniţiată şi „…de cel puţin o pătrime din numărul deputaţilor sau al senatorilor…” (art.150 alin.1). În acest caz, proiectul de revizuire ajunge la mâna Parlamentului. Iar pentru adoptarea proiectului este necesară „o majoritate de cel puţin două treimi din numărul membrilor fiecărei Camere” (art.151 alin.1). În plus, Constituţia stipulează: „Dacă prin procedura de mediere nu se ajunge la un acord, Camera Deputaţilor şi Senatul, în şedinţă comună, hotărăsc cu votul a cel puţin trei pătrimi din numărul deputaţilor şi senatorilor” (art.151 alin.2).

În aceste condiţii şansa revoluţionării legii electorale gândită de guvernanţi („Trebuie să punem la punct şi sistemul electoral”, căci altminteri „noi, pe 9 decembrie, vom vota pe baza unei legi proaste”, fiindcă „C.C.R. nu ne-a lăsat să o modificăm că pierdea P.D.L. prea tare”) este foarte redusă.

Pentru a iniţia un referendum naţional pe tema modificării Constituţiei „în prima parte a anului 2013, imediat după alegerile parlamentare din 9 decembrie” (în ce priveşte „reglementarea modalităţii prin care va fi ales premierul”; „la C.C.R. trebuie să fie numiţi oameni cu experienţă, cel puţin 18 ani de judecător sau magistrat” şi că, „eventual, deciziile luate de Curtea Constituţională  pot fi schimbate în Parlament, cu o majoritate de două treimi), Guvernul poate propune preşedintelui României să iniţieze revizuirea Constituţiei (art.150 alin.1).

Indiferent însă dacă este iniţiată de Preşedintele României la propunerea Guvernului, de cel puţin o pătrime din numărul deputaţilor sau al senatorilor, precum şi de cel puţin 500.000 de cetăţeni cu drept de vot (art.150 alin.1), nici o revizuire nu poate fi făcută cu depăşirea limitelor prevăzute în art.152: „Dispoziţiile prezentei Constituţii privind caracterul naţional, independent, unitar şi indivizibil al statului român, integritatea teritoriului, independenţa justiţiei, pluralismul politic şi limba oficială nu pot forma obiectul revizuirii” (alin.1), „De asemenea, nici o revizuire nu poate fi făcută dacă are ca rezultat suprimarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor sau a garanţiilor acestora” (alin.2).

DICŢIONAR JURIDIC - Prezumţia de cunoaştere a legii penale

Prezumţia de cunoaştere a legii penale

 

Potrivit art. 51 din Codul penal, „Necunoaşterea sau cunoaşterea greşită a legii penale nu înlătură caracterul penal al faptei”.

Acest text instituie prezumţia de cunoaştere a legii penale de către orice persoană şi înlătură pentru infractor posibilitatea de a se pune la adăpost de sancţiune  prin invocarea necunoaşterii sau cunoaşterii greşite a legii penale.

Dar, referindu-se la necunoaştere sau la cunoaştere greşită, textul ne introduce în domeniul funcţiei intelective a psihicului uman. Este de la sine înţeles că, pentru a suporta o sancţiune penală, este necesar ca persoana care săvârşeşte o anumită faptă să ştie că această faptă este prevăzută de lege ca infracţiune şi că deci atrage o pedeapsă.

Cunoaşterea legii penale se integrează în poziţia psihică a făptuitorului, fiind prezumată. Este vorba de o prezumţie, juris et de jure, care nu admite proba contrară.

Potrivit acestei prezumţii, se consideră că făptuitorul cunoaşte dispoziţiile legii penale şi îşi dă seama că fapta sa se încadrează în aceste dispoziţii.

Desigur, s-ar putea obiecta că realitatea contrazice această edictare prezumtivă. Căci, în realitate, câte persoane cunosc textele Codului penal şi câte dintre acestea au pregătirea necesară pentru a putea confrunta aceste texte cu faptele pe care au intenţia să le săvârşească sau le-au săvârşit?

Vom observa că există un spirit colectiv, o unitate de gândire socială care face ca fiecare membru al societăţii să intuiască caracterul nociv-primejdios sau vătămător al faptelor sale. Fiecare îşi dă seama cu destulă clarviziune de ceea ce, în acţiunile sale, poate crea o suferinţă unui alt membru al societăţii, de ceea ce poate aduce daune în averea cuiva, de faptele care înveninează raporturile dintre oameni, de tot ceea ce săvârşit în taină, şi cu teama de a nu fi surprins, reprezintă manifestări de incorectitudine comportamentală şi de ostilitate socială. Fiecare individ are cunoştinţa integrală a răului pe care îl poate produce fapta sa vătămătoare şi, dacă totuşi îşi ia riscul de a o săvârşi, o face cu ştiinţa că o asemenea faptă este pasibilă de pedeapsă, dar cu speranţa că el va scăpa nepedepsit.

Această conştiinţă a caracterului malefic pe care îl are fapta proiectată şi a pedepsei pe care o poate atrage săvârşirea ei stă, credem, la baza prezumţiei de cunoaştere a legii penale.

Fiind presupus că inculpatul cunoaşte toate elementele de natură a imprima faptei sale caracter ilicit, această cunoaştere nu mai face obiectul preocupării organelor judiciare. Caracterul nociv al rezultatului produs prin fapta săvârşită, vătămarea pe care o implică şi atingerea adusă valorii sociale ocrotită prin incriminare sunt implicate în dispoziţiile textului penal a cărei cunoaştere de către făptuitor este prezumată.

DICŢIONAR JURIDIC - NOŢIUNEA DE VINOVĂŢIE

Noţiunea de vinovăţie

Atât în reglementarea legală – art.19 Cod penal – cât şi în literatura juridică, aportul psihic al făptuitorului este denumit vinovăţie şi se manifestă sub forma intenţiei sau a culpei.

Este de observat, cu privire la termenul de vinovăţie că, între înţelesul său în vorbirea curentă şi semnificaţia pe care o capătă în legea penală (art.19 C.pen.) şi implicit între disciplina juridică, se desemnează o anumită lipsă de similitudine.

În vorbirea curentă, noţiunea de vinovăţie implică, totalitatea elementelor care atribuie unei persoane răspunderea pentru o anumită faptă. Când spunem „X este vinovat”, înţelegem că X este acel care a săvârşit fapta şi că există toate condiţiile ca el să răspundă de această faptă. Când spunem „X este nevinovat” îl desprindem pe acesta de toate elementele faptei care ar fi putut să atragă pentru el răspunderea penală.

Din această sferă amplă a noţiunii de vinovăţie, în care intră – în vorbirea curentă – toate elementele de natură a atrage răspunderea penală, art.19 C.pen. nu reţine, în semnificaţia pe care o dă aceluiaşi termen, decât acele elemente care caracterizează poziţia subiectivă a făptuitorului volitiv şi intelectiv adus de acesta în săvârşirea faptei.

Este locul să menţionăm că semnificaţia termenului vinovăţie în sensul de îmbinarea a tuturor elementelor care atrag răspunderea penală nu este apanajul exclusiv al vorbirii curente. Terminologia juridică a folosit şi foloseşte încă, în anumite situaţii, termenul de vinovăţie în aceeaşi semnificaţie mai amplă care desemnează totalitatea elementelor ce atrag răspunderea pentru fapta săvârşită.

Astfel, în art.66 din Codul de procedură penală se prevede: „Învinuitul sau inculpatul beneficiază de prezumţia de nevinovăţie şi, nu este obligat să-şi dovedească nevinovăţia. În cazul când există probe de vinovăţie, învinuitul sau inculpatul are dreptul să probeze lipsa lor de temeinicie”. Titulatura marginală a acestui articol este „dreptul de a proba lipsa de temeinicie a probelor”.

În textul reprodus mai sus noţiunea de vinovăţie nu apare cantonată la semnificaţia de poziţie psihică a făptuitorului, aşa cum o defineşte art.19 C.pen., ci ea implică totalitatea elementelor care pot atrage aplicarea legii penale.

Mai accentuat este caracterizată prezumţia de nevinovăţie în art.23 alin.11 din Constituţie, în care se prevede: „Până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de condamnare, persoana este considerată nevinovată”.

Termenul „nevinovăţie” din acest text, exclude nu numai existenţa poziţiei psihice a făptuitorului, ci existenţa tuturor elementelor care pot atrage aplicarea legii penale.

În regimurile juridice în care funcţionează instanţele cu juraţi, întrebarea care li se pune acestora la sfârşitul dezbaterilor este formulată în sensul următor: „Este vinovat X de a fi săvârşit… ?” şi apoi se indică fapta pentru care a fost judecat. Este evident că, în această întrebare, al cărui răspuns reprezintă punctul central al procesului, semnificaţia cuvântului „vinovat” nu este legată numai de poziţia subiectivă a celui judecat, ci de toate temeiurile care-l fac pe acesta pasibil de pedeapsă pentru fapta ce i s-a pus în sarcină.

În unele state, desfăşurarea oricărui proces penal începe cu întrebarea pusă inculpatului sau apărătorului acestuia dacă va pleda „vinovat sau nevinovat” (guilty or not guilty), în care semnificaţia noţiunii de vinovat nu se limitează la poziţia subiectivă în săvârşirea faptei, ci la totalitatea elementelor care pot atrage răspunderea penală.

Restrângerea noţiunii de vinovăţie,  în legea şi disciplina noastră penală, la semnificaţia legată doar de poziţia subiectivă a făptuitorului îşi găseşte, credem, următoarele explicaţii:

- pe de o parte apărea necesar ca, în terminologia juridică, să se adopte un termen unic pentru a desemna poziţia subiectivă, indiferent dacă ea se prezintă sub forma intenţiei sau a culpei

- pe de altă parte, poziţia subiectivă este cea care imprimă acţiunii materiale colorit infracţional. Fără intenţie sau fără culpă, făptuitorul rămâne doar declanşatorul unei energii materiale ce produce un anumit rezultat vătămător. Această energie materială şi rezultatul vătămător nu atrag însă răspunderea penală decât dacă făptuitorul a lucrat cu intenţie sau din culpă, adică având acea poziţie subiectivă pe care legea penală o numeşte vinovăţie.

Odiseea dezincriminării infracţiunilor contra demnităţii – Partea a IV-a

Calomnia „prin presă”

În ţara noastră, anterior anului 1936, nu a existat un tratament penal discriminatoriu în ceea ce priveşte incriminarea sau sancţionarea insultei şi calomniei. Codul penal din 1936 a instituit însă o circumstanţă agravantă legală, constând în săvârşirea lor „prin presă”. Codul penal anterior n-a reprodus agravanta săvârşirii prin presă a infracţiunilor contra demnităţii, ci doar forma lor tipică, restabilind egalitatea de tratament a tuturor acestor infracţiuni, indiferent de modul şi mijloacele de comitere.

În expunerea de motive a iniţiativei legislative, depusă la Biroul Permanent al Senatului sub nr. 23/26.01.1999, precizam, cât se poate de clar, că faptele contra demnităţii persoanei, respectiv insulta şi calomnia, prezintă, indiscutabil, un anumit grad de periculozitate socială de natură să justifice incriminarea lor ca infracţiuni. Această realitate nu justifică, însă, severitatea excesivă a pedepsei prevăzute de art. 205 (insulta) şi 206 (calomnia), cea dintâi fiind sancţionată cu închisoare de la o lună la 2 ani sau amendă, iar cea de a doua cu închisoare de la 3 luni la 3 ani sau cu amendă.

Dacă, însă, prin gravitatea urmărilor cărora le poate da naștere, pedeapsa cu închisoarea s-ar justifica în cazul calomniei, ea nu îşi găseşte în nici un caz locul, când este vorba de banala insultă, pentru care este suficientă pedeapsa amenzii, în limitele prevăzute de art.63 alin.2 din acelaşi cod, adică de la 150.000 lei la 10.000.000 lei. În schimb, cuantumul pedepsei privative de libertate aplicabil calomniei (de la 3 luni la 3 ani) trebuie redus în limitele fixate de legislaţia penală românească antebelică, respectiv de la 3 luni la 6 luni. În ipoteza în care instanţa se opreşte la pedeapsa alternativă a amenzii, potrivit art.63 alin.3 din acelaşi cod, aceasta s-ar situa între 250.000 lei şi 15.000.000 lei.

La sfârşitul lui 2001, ministrul Justiţiei din acea vreme a anunţat, cu surle şi trâmbiţe, că a iniţiat Ordonanţa de Urgenţă nr.508/2002 prin care modifică articolele 205 şi 206, în sensul eliminării pedepsei închisorii pentru insultă, şi respectiv, reducerii limitelor acesteia pentru calomnie. În fond, însă, ministrul Justiţiei nu a făcut altceva decât să xeroxeze iniţiativa mea legislativă din 1999.

În prezent, spre deosebire de propunerea mea legislativă din 1999 şi, cu atât mai mult, de cea guvernamentală din 2002, consider că şi pentru calomnie – ca şi în cazul insultei – este suficientă sancţiunea amenzii penale.

Asemenea infracţiuni nu sunt de natură să tulbure, în mod serios viaţa socială. Ele dau, de cele mai multe ori, expresie unor conflicte de minoră anvergură, care se nasc sub presiunea unor izbucniri imposibile şi se curmă prin banala trecere a vremii care linişteşte spiritele. De aceea, de cele mai multe ori, ele nu ajung în faţa justiţiei, căci persoana vătămată nu introduce plângere sau, chiar dacă ajung în justiţie se soluţionează prin împăcarea părţilor. Iată de ce, pentru asemenea infracţiuni, pe care le vom numi bagatelare, considerăm că este suficientă pedeapsa pecuniară a amenzii penale, stabilită distinct, pentru fiecare dintre ele, în limitele generale, prevăzute în art.53 alin.1 lit.c, adică amenda de la 100 lei la 50.000 lei.

Cele două infracţiuni contra demnităţii persoanei – insulta şi calomnia – nu vizează în mod exclusiv ziariştii, căci orice persoană fizică poate fi autor al acestor infracţiuni. Dar – aşa cum arătat – infracţiunile contra demnităţii se pot comite şi prin presă sau, altfel spus, publicarea în presă poate constitui unul dintre mijloacele de săvârşire a acestor infracţiuni.

Pedeapsa închisorii nu este oportună nici cel puţin în ipoteza în care calomnia ar fi săvârşită „prin presă”. Sigur că, de această modalitate faptică, prin care ea poate fi realizată, se va ţine seama la individualizarea pedepsei, respectiv a amenzii penale şi în nici un caz a unei pedepse penale privative de liberate. Voi menţiona în cele ce urmează unele dintre motivele acestei opţiuni.

În primul rând, regimul politic care l-a înlocuit pe cel dictatorial, a acordat libertate presei, desfiinţând cenzura. Iar acum se insistă să se menţină pedeapsa închisorii pentru fapte considerate infracţiuni prin presă. Deşi, cum spuneam, art. 205 (insulta) şi art. 206 (calomnia) nu prevăd decât forma tipică a acestor infracţiuni, nu şi forme agravate, în raport cu diferitele modalităţi faptice prin care ele se pot realiza. Este vorba, deci, de echivalenţa socială a unor metode diferite, care produc însă acelaşi rezultat: sugrumarea libertăţii presei. Or, dacă schimbările politice intervenite la noi în ţară au dus la înlăturarea uneia dintre aceste metode – cenzura, efortul de a menţine ceea ce s-a dobândit prin aceste schimbări nu se poate concilia cu folosirea celei de a doua – menţinerea pedepsei cu închisoarea. Ceea ce voim însă să subliniem este că nici cenzura şi nici pedepsele cu închisoarea, nu sunt compatibile cu libertatea presei.

În al doilea rând, este de observat dificultatea de a se face o distincţie netă între informarea sau comentariul în slujba intereselor generale, în care s-ar cuprinde şi relatarea unor fapte reale, dar neconvenabile, în sarcina unor persoane, pe de o parte şi, pe de altă parte, calomnia propriu-zisă, al cărei scop este discreditarea unei persoane. Dificultatea acestei distincţii, ascunsă adesea, sub amănunte uneori confuze ale realităţii, poate introduce, în hotărârea instanţei, un coeficient arbitrar. Şi nu este recomandabil ca o pedeapsă cu închisoarea să aibă la bază posibilitatea unui coeficient arbitrar.

În al treilea rând, gazetarii sunt persoane cu o anumită educaţie şi cu factură intelectuală. Însăşi profesiunea le atribuie o sensibilitate mai accentuată. Pentru ei, şi o sancţiune cu amendă are efecte morale puternice. Pentru asemenea persoane nu sunt necesare şi nu sunt oportune pedepse cu închisoarea.

 

A se citi și Insulta şi calomnia – Partea I

Insulta şi calomnia – Partea a II-a

Insulta şi calomnia – Partea a III-a

 

Odiseea dezincriminării infracţiunilor contra demnităţii – Partea a III-a

 

Infracţiunile contra demnităţii şi presa 

Orice act de încălcare, de nesocotire a demnităţii omului reprezintă în condiţiile prevăzute de lege o faptă socialmente periculoasă pentru ordinea socială. Intervenţia legii penale are loc atât pentru a-l apăra pe om de agresiunea morală pe care o exercită asupra propriului sentiment de auto-preţuire şi asupra reputaţiei sale afirmaţiile jignitoare şi defăimătoare, dar şi pentru a conserva starea de convieţuire armonioasă în sânul societăţii, care nu se poate menţine decât atâta vreme cât oamenii nu-şi fac imputări nedrepte, înjositoare ori degradante, cât ei nu-şi acordă reciproc consideraţie şi respect.

Calomnia este fapta persoanei care, în public, afirmă cu privire la o altă persoană sau impută acesteia o faptă determinată, care dacă ar fi adevărată ar expune acea persoană la o sancţiune penală, administrativă sau disciplinară, ori dispreţului public.

Prin „afirmarea unei fapte”, în sensul textului ce incriminează calomnia, se înţelege acea susţinere a făptuitorului că o anumită faptă – pe care el o expune, descrie, povesteşte, împărtăşeşte ori relatează altor persoane – este reală, că ea corespunde adevărului. Cel mai adesea acţiunea de afirmare îmbracă aparenţa unei simple sincerităţi, dar în realitate ea reprezintă un mijloc prin care se urmăreşte destrămarea reputaţiei unei persoane. Astfel, făptuitorul susţine cu tărie că o anumită faptă, născocită de el, corespunde adevărului şi, de regulă, face aceasta în absenţa persoanei căreia îi este atribuită.

Prin „imputare” se înţelege atât acţiunea de a imputa cât şi rezultatul ei, adică reproşul, învinuirea. Cu aceleaşi observaţii expuse mai sus, arătăm că prin „imputarea unei fapte”, se înţelege a formula o învinuire, a aduce o acuzare sau a reproşa săvârşirea sau participarea la săvârşirea unei fapte ilicite, imorale ori degradante.

Calomnia este, aşadar, o născocire răuvoitoare; ea constă deci în atribuirea unei persoane a unei fapte determinate pe care făptuitorul o ştie falsă, sau pe care acesta o afirmă sau o impută cu intenţia de a cauza un rău, şi anume: de a lovi în demnitatea acelei persoane, prezentând-o ca fiind o persoană incorectă, necinstită ori imorală, într-un cuvânt nedemnă de preţuirea (aprecierea) morală publică de care se bucură în rândul semenilor săi. 

Afirmarea sau imputarea în public a unei fapte determinate, în aşa fel încât persoana căreia îi este atribuită ar fi expusă la o sancţiune legală ori dispreţului public, are totdeauna aptitudinea de a aduce atingere demnităţii persoanei. Fiind prin natura sa susceptibilă de a cauza astfel de urmări, fapta săvârşită violează unul dintre drepturile fundamentale ale persoanei: dreptul pe care aceasta îl are de a se bucura de stimă, consideraţie şi respect în rândul semenilor săi. 

Precizăm că, în ce priveşte mijloacele de săvârşire, afirmarea ori imputarea se poate realiza prin cuvinte în mod oral (vorbe, discursuri, ameninţări etc.) sau în scris (articole publicate în presă, cărţi, afişe etc.) sau prin desene ori imagini, dar – mai rar – şi prin gesturi care ar putea reproduce fără dubiu o faptă determinată pusă în sarcina unei anumite persoane. În ceea ce priveşte acest din urmă mijloc de săvârşire, este de observat că, spre deosebire de insultă, care se poate comite în public fără folosirea unui mijloc specific de publicitate (de exemplu, gesturi ofensatoare făcute în public), calomnia, dată fiind necesitatea de a expune o faptă determinată, nu s-ar putea executa în public fără folosirea unui mijloc special de publicitate (spre pildă, în ipoteza unei pantomime improvizate care se joacă în aşa fel încât să fie de natură a constitui o vădită afirmare a unei fapte determinate). Pot fi folosite – şi adesea sunt folosite – pentru răspândirea afirmaţiilor sau imputărilor denigratoare şi mijloace de reproducere ori transmitere tehnică (radio, televizor, magnetofon, fotografii trucate etc.).

Aşadar, infracţiunea de calomnie se poate comite şi „prin presă” sau, altfel spus, publicarea în presă poate constitui unul din mijloacele de săvârşire a acestei infracţiuni.

Această constatare conduce inevitabil la întrebarea: este sau nu necesar ca, atunci când este săvârşită prin presă, calomnia comisă de un ziarist să fie sancţionată numai „civil”, în ideea că altminteri s-ar instaura cenzura şi implicit ar fi îngrădită libertatea de exprimare.

În adevăr, nici cenzura şi nici pedepsele excesive nu sunt compatibile cu libertatea presei. Căci, dacă schimbările politice intervenite la noi în ţară au dus la înlăturarea uneia dintre aceste metode, cenzura, efortul de a menţine ceea ce s-a dobândit prin aceste schimbări nu se poate concilia cu folosirea celei de-a doua – menţinerea pedepsei închisorii pentru calomnie. 
A se citi şi INSULTA şi CALOMNIA - Partea I şi INSULTA şi CALOMNIA - Partea a II-a
 

„Colegii deputaţi au pledat eroic pentru forfecarea bugetară”

Jurnalul Naţional – 17 decembrie 1997

 (a consemnat Gena Saru‑Ispas)

 

„‑ Domnule senator Corneliu Turianu aţi afirmat că nu sunteţi de acord cu sistemul de sume forfetare pe care îl au deputaţii şi care reprezintă echivalentul unui salariu. De ce?

‑ Eu unul nu mi-aş pune semnătura pe un act normativ asupra căruia planează acuza că încurajează nu mai puţin de două infracţiuni dezonorante cum ar fi: nejustificarea cu acte a unor sume ridicate cu semnătură, pentru alte persoane – şef de cabinet, dactilografă şi şofer – şi neplata impozitelor pentru sumele cuvenite acestora. Nu mai vorbesc de faptul că planează asupra parlamentarului suspiciunea că şi-ar însuşi chiar o parte din sumele afectate celorlalte cheltuieli inerente bunei funcţionări a unui birou parlamentar. Dacă deputaţii vor să continue cu forfetarea, în dispreţul prevederilor constituţionale, nu îi împiedică nimeni. Dar să voteze ei înşişi o asemenea lege, pentru aceasta, nu e posibil să aibă acoperirea Senatului.

‑ Senatul a propus eliminarea sumelor forfetare. Şi totuşi, în noua lege a salarizării demnitarilor, ele sunt prevăzute pentru deputaţi. Nu aţi reuşit să impuneţi colegilor argumentele Senatului?

‑ Am participat, alături de alţi parlamentari, la şedinţa consultativă privind problema salarizării noastre. Cu acel prilej am văzut cu proprii mei ochi a opta minune a lumii: un consens total sub cupola Camerei Deputaţilor. Nu mai conta că eşti de stânga sau de dreapta, majoritar sau minoritar, numai să nu te legi de forfetarea colegilor deputaţi. Trebuie să recunosc însă că, la unison, colegii noştri au pledat eroic, pentru forfetare, sau, mai degrabă, pentru o veritabilă „forfecare” bugetară! Faptul că un şef de cabinet de la Camera Deputaţilor are un salariu de 1.800.000 de lei, mai mare decât al unui senator, m-a determinat să întreb în glumă cum m-aş putea transfera, o dată pe lună, ca şef de cabinet la Camera Deputaţilor. Un deputat ţărănist chiar mi-a tăiat-o scurt, spunând că aş câştiga vreo două milioane şi jumătate, în timp ce pe ştatul meu de plată scrie negru pe alb că am un venit lunar de 1.400.000 lei!

La comisia de mediere nici măcar n-am fost primit la discuţii, aşa că n-am mai avut o altă posibilitate de a încerca să îi conving pe deputaţi să renunţe la sumele forfetare. Aşa că, după atâtea bătăi cu pumnii în piept pentru economiile făcute din milioanele primite în afara indemnizaţiei cuvenite unui deputat, nu am de pus decât o întrebare: returnează el aceşti bani „economisiţi” la buget, la sfârşitul fiecărei luni?”

VIZIUNE

 

 VIZIUNE

 

Cu linişte în suflet privesc anii

Ce m-au purtat în goană ca-ntr-un vis

Mi-au înflorit în inimă castanii

La umbra lor m-aştern, cu părul nins.

 

Un gând de fericire îmi irumpe

Parcă plutesc pe-al mărilor hotar

Spre locul unde noaptea se ascunde

Şi-i linişte şi totul este clar…

 

PASTEL DE PRIMĂVARĂ



MARC TURIANU
 

 

PASTEL DE PRIMĂVARĂ

 

Când primăvara vine iată râul

Rostogolindu-şi unda către şes

În depărtarea mută sună grâul

Pe care încă nici nu l-am cules

 

Dar peste ţară s-a lăsat lumină

Şi verdele ţâşneşte viu în zări

Copacul avântând spre cer tulpina

Eu preumblându-mi paşii prin visări…

DESTIN

MARC TURIANU

DESTIN

 

Mereu adun

Din veac, iubire

Ce dor nebun

De nemurire!

 

Şi nici nu ştiu

Cum e mai bine

Şi versuri scriu

Uitând de mine…

DIALOG NOCTURN

DIALOG NOCTURN

Crăiasa, cu chip oval,

Pas de om îngândurat…

Fix, se uită peste sat,

Simulând un zâmbet pal

De un nor, subtil voalată

Semănând cu o cadână

Ca străjer vrea să rămână

La a cosmosului poartă…

Apoi se duce, ca o luntre

Pe a cerului câmpie

Şi de-atâta feerie

Vălu-i cade de pe frunte

O privesc cu dor în suflet

Şi mă întreb copilăreşte:

„Oare nu mai oboseşte

De sclipire şi de umblet?”

 Iar în liniştea de-afară

Nu se mişcă nici un ram

Doar… o gâză bate-n geam

Cu călcâiul ei de ceară.  

-În zadar aşa probleme

Îmi răspunde astrul sfânt-

Sunt legată de pământ

Precum oamenii de ...vreme!