SUPERRELAXARE

 

SUPERRELAXARE

 

Omule,

Cu speranţa pierdută

Aici, pe pământ

Nu te lăsa umilit

Şi nici înfrânt!

Cu inima,

În depărtări, larg deschisă

Desferecă tristeţea din tine

Iar pe astrul acesta

De humă

Apără orizonturi senine

Nu noaptea…care sugrumă!

RUGĂ ATEE

 RUGĂ ATEE

 

Toamnă dă-mi un nor de ploaie

Să-l adăpostesc în pod

Să-l cobor când vrea pământul

Apă dulce pentru rod!

Şi mai vreau, la îndemână

Soare pentru veri ploioase

Să-l fac aur peste lume

Peste holdele mănoase.

 

Trupului îi place grâul

De aceea, Toamnă sfântă

Pune harul tău în pâine

Să-l mănânc, la prânz, fierbinte

 

Sângelui îi place vinul

De aceea, Toamnă, creşte

Cât mai mare în ciorchine

Să te beau gospodăreşte!

Regimul investiţiilor străine

Discurs parlamentar

„A devenit deja o obsesie teza atragerii cu orice preţ a investitorilor străini, de care, într-adevăr, avem nevoie pentru redresarea economiei naţionale, ca de aer.

S-a considerat că soluţia salvatoare, unica soluţie eficientă pentru infuzia de capital străin ar fi – citez – „posibilitatea dobândirii de către persoanele juridice române cu capital străin a dreptului de proprietate asupra terenului”.

Ideea aceasta a amendării proiectului de lege în discuţie – în sensul introducerii unui nou alineat la articolul 216 prin care să se recunoască capacitatea societăţilor comerciale cu capital integral străin, persoane juridice române, de a dobândi dreptul de concesiune asupra terenurilor agricole, în condiţiile legii române – nu este o propunere nouă.

Este adevărat că formularea iniţială, în acord cu prevederile constituţionale – articolul 41 alineatul 2 şi prevederile articolului 135 din Constituţia României – propusesem să fie scoase de sub incidenţa vânzării toate terenurile, indiferent că sunt sau nu agricole.

Comisia de privatizare şi-a însuşit punctul de vedere ca această oprelişte să fie numai în ceea ce priveşte pământurile agricole, pe de o parte, şi numai în ceea ce priveşte societăţile comerciale, considerate persoane juridice române, în ipoteza în care aceste societăţi comerciale doresc să achiziţioneze terenuri agricole.

Vă reamintesc că la data de 11 februarie anul curent, Senatul României a votat completarea Legii nr. 35/1991 privind investiţiile străine, prin introducerea unui nou alineat, care prevede că – citez – „Societăţile comerciale cu capital parţial sau integral străin, constituite ca persoane juridice române, pot dobândi oricând, pe durata existenţei acestora, dreptul de proprietate şi orice alte drepturi reale asupra terenurilor necesare pentru realizarea obiectului de activitate”.

Am atras atenţia încă de atunci că în formula propusă de iniţiatori, adică dobândirea terenurilor pe durata existenţei societăţii, nici nu este vorba de o vânzare în sensul legii civile române, ci, pur şi simplu, de o concesionare a unui imobil teren.

Acum observ cu surprindere că legea respectivă, pe care o discutăm, ordonanţa, cât şi viitoarea Lege a investiţiilor străine – lege care se află în curs de dezbatere – toate aceste legi au uitat de concesionare.

Într-adevăr, în sensul legii în discuţie, noţiunea de investitor este extinsă şi în cazul societăţilor comerciale cu capital integral străin, cu singura condiţie de a fi înregistrată în România.

Cel mai important argument în sprijinul acestei teze este cel dedus din interpretarea per a contrario a articolului 47 alineatul 1 din Legea fondului funciar. Citez: „Persoanele fizice care nu au cetăţenie română şi domiciliul în România, precum şi persoanele juridice care nu au naţionalitatea română şi sediul în România nu pot dobândi în proprietate terenuri de orice fel prin acte între vii” Şi cum, potrivit articolului 1 alineat 2 din Legea nr. 31/1990, societăţile comerciale cu sediul în România sunt considerate persoane juridice române, se conchide că societăţile comerciale cu capital integral sau parţial străin care au sediul în România, fiind persoane juridice române, pot dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor prin acte între vii.

Acum, hai să lăsăm limbajul juridic, s-o luăm mai pe româneşte. Să presupunem că străinul Ismail Ibrahim vrea să-şi deschidă un mizilic în România şi pe lângă aceasta are nevoie şi de câteva hectare de teren. Ca investitor străin, conform Constituţiei României, neavând cetăţenie română şi domiciliul în România, nu are voie să cumpere pământ. Dar cum nimic nu-l împiedică pe străin să-şi înregistreze societatea în România, şi în aceste condiţii este considerat automat persoană juridică română, străinul Ibrahim poate obţine bine mersi pământul dorit, în calitate, vezi Doamne, de investitor strain.

Textul articolului 41 alineatul 2 din Constituţia României dispune însă cât se poate de clar că: „cetăţenii străini şi apatrizii nu pot dobândi drepturi de proprietate asupra terenurilor”.

Aşa că poate să înfiinţeze Ibrahim al nostru şi o sută de societăţi ca persoane juridice române că tot cetăţean străin este. El tot cetăţean străin rămâne, Ibrahim.

Un elementar bun-simţ juridic îţi indică faptul că societatea comercială capătă statut de persoană juridică română, ea, societatea comercială, şi nu cetăţeanul străin care a înregistrat-o.

Ţin să vă informez, stimaţi colegi, că noua membră a NATO – Polonia – a arătat clar că va liberaliza legislaţia referitoare la vânzarea terenurilor către cetăţenii străini până la aderarea sa la Uniunea Europeană. Şi aceasta referitor tot la terenurile construibile, nu şi la cele agricole.

La rândul său, Federaţia Rusă, care a ajuns să supravieţuiască doar prin influxul de capital străin, spune răspicat că nu va vinde nici o formă de pământ investitorilor străini.

Dar, culmea culmilor, mai sunt unii care afirmă că marele avantaj al legii investiţiilor străine, inclusiv autohtone, ar fi cumpărarea terenurilor, dându-ni-se exemplul german.

Păi haide să vedem ce este cu exemplul german.

Citez: „În economia germană, proprietatea agenţilor economici asupra terenurilor este o condiţie esenţială pentru obţinerea creditelor bancare”. Dar asta, domnilor, când obţii proprietatea asupra terenurilor din Germania. Drept garanţie pentru băncile germane.

Dar ca la noi, la nimeni.

Cu pământurile româneşti cumpărate, investitorii străini vor avea dreptul să scoată valută din băncile româneşti şi nu din cele germane. Şi atunci unde este, stimaţi colegi, marele avantaj?

Iată de ce, cel puţin în cazul în care capitalul societăţii, constituită ca persoană juridică română, este integral străin, singura soluţie, în acord cu prevederile articolului 41 alineatul 2 şi 135 alineatul 5 din Constituţia României, este concesionarea, nu vânzarea terenurilor agricole. Concesionarea, în condiţiile legii române, fie ea şi pe o durată de până la 49 de ani.

Se face mare tapaj pe două argumente, altele decât cele pe care le-am expus mai înainte.

Să vedem ce au spus teoreticienii de drept „Potrivit excepţiei consacrate de articolul 1 litera d) din Legea nr. 35/1991, text care rămâne în vigoare în actuala Lege a investiţiilor şi care spune că este interzisă vânzarea terenurilor către străini, articolul 1 litera b) spre deosebire de articolul 30 (care a fost introdus şi zice că se poate) nici un investitor străin nu poate dobândi dreptul de proprietate asupra unui teren situat pe teritoriul României, pe când dobândirea construcţiei nu întâmpină nici un fel de obstacol”.

Textul în discuţie nu distinge între investiţia directă efectuată în nume propriu de către o persoană fizică de naţionalitate străină şi investiţia realizată prin mijlocirea unei societăţi comerciale din ţară cu capital integral străin.

Ca atare, nu credem că prin interpretare s-ar putea susţine că interdicţia din articolul 1 litera d) a Legii nr. 35/1991 priveşte pe investitorii străini persoane fizice, dar nu şi societatea comercială înfiinţată de ei în ţara noastră, cu capital integral străin.

Ce spune mai departe autorul, care este eminentul profesor de drept comercial, profesorul doctor Octavian Căpăţână: cum ar fi posibil din punct de vedere logic ca o persoană juridică română să nu aibă naţionalitate română? Dilema este numai aparentă. Rezolvarea ei, dată de suprema instanţă a României, rezidă în semnificaţia complexă a conceptului de naţionalitate, care în cadrul persoanelor juridice interesează atât dreptul internaţional privat, cât şi condiţia străinilor în România.

Din această perspectivă, articolul 2 din Legea nr. 31/1990 defineşte naţionalitatea română a societăţilor comerciale prin prisma dreptului internaţional privat.

Dimpotrivă, articolul 1 litera d) din Legea nr. 35/1991 a investiţiilor ţine seama de consideraţii referitoare la folosinţa drepturilor civile. Deci nu se poate vorbi în asemenea cazuri de existenţa unei duble naţionalităţi. În realitate, persoana juridică societate comercială rămâne titulara unei singure naţionalităţi, dar este supusă unor restricţii pe planul folosinţei drepturilor civile.

În concluzie, dacă doriţi să obţineţi pe teritoriul oricărui stat pământ, fie şi agricol, este bine să vă luaţi şi cetăţenia statului respectiv”.

(Monitorul Oficial nr. 179 din 24 octombrie 1997, Partea a II-a, Dezbateri parlamentare, Senatul, Sesiunea a II-a Ordinară)

 

A se citi și Legea privind circulaţia juridică a terenurilor

 

 

 

Legea privind circulaţia juridică a terenurilor

Discurs parlamentar

"Legea privind circulaţia juridică a terenurilor se vrea un pas înainte în depăşirea disputei cu privire la capacitatea juridical a investitorilor străini de a dobândi terenuri în România. Numai că ea nu face necesara distincţie între societatea comercială cu capital parţial străin şi cea cu capital integral străin şi nici între terenuri industriale construibile şi cele agricole şi forestiere.

Iată de ce, în perspectiva punerii de acord a acestor omisiuni cu prevederile constituţionale, permiteţi-mi, rogu-vă, să fac următoarele precizări.

Interdicţia de a cumpăra este stabilită de lege în consideraţia persoanei, a calităţii de cetăţean român şi nicidecum în consideraţia domiciliului persoanei fizice ori a sediului persoanei juridice.

Iată de ce art. 3 alineatul 1 al legii nu face decât să reproducă întocmai principiul constituţional conform căruia citez: „cetăţenii străini şi apatrizii nu pot dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor”. Străinii şi apatrizii, în schimb, pot dobândi dreptul de proprietate asupra construcţiilor de orice fel prin acte între vii sau prin moştenire, dar şi în acest caz se poate recunoaşte numai un drept de superficie asupra imobilului, ceea ce implică dreptul de proprietate asupra construcţiei şi de dreptul de folosinţă, de concesiune asupra terenului.

Prin urmare, posibilitatea dobândirii dreptului proprietăţii asupra terenului este un atribut exclusiv al calităţii de cetăţean român. Tocmai de aceea, în alineatul 2 al acestui art. 3 din prezenta lege se precizează că, citez, „Persoanele fizice care au cetăţenie română şi domiciliul în străinătate pot dobândi în România prin acte juridice între vii şi prin moştenire terenuri de orice fel”. Deci, repet, calitatea de cetăţean român, şi nu domiciliul persoanei fizice ori, după caz, sediul persoanei juridice conferă dreptul de a dobândi terenuri pe teritoriul României. Astfel, dacă o persoană care nu are această calitate cumpără un teren, contractul este lovit de nulitate absolută şi această nulitate nu ar putea fi acoperită nici măcar prin revânzarea terenului către un cetăţean român.

Există însă şi un alt punct de vedere, şi anume că această incapacitate specială, prevăzută în privinţa străinilor, vizează doar pe investitorii străini care sunt, citez: „persoane fizice sau persoane juridice cu domiciliul ori, după caz, cu sediul în străinătate, care afectează investiţii în România”. Per a contrario, deduc adepţii acestei teze, societăţile comerciale cu capital străin, indiferent că este integral sau parţial, fiind considerate persoane juridice române, au capacitatea juridică de a dobândi terenuri în România.

Sună frumos, dar lucrurile nu stau chiar aşa de simplu.

Pentru că: 1. Mai întâi, naţionalitatea unei persoane juridice, inclusiv a societăţilor comerciale, este unică. Acelaşi subiect colectiv de drepturi nu poate fi concomitent şi român şi neromân.

Prin prisma dreptului internaţional privat, deci pe planul conflictelor de legi, naţionalitatea nu conferă decât parţial efectele corespunzătoare din punctul de vedere al folosinţei anumitor drepturi. Cu alte cuvinte, persoana juridică, societate comercială cu participare străină rămâne titulară a unei singure naţionalităţi, dar, atenţie, ea este supusă unor restricţii pe planul folosinţei drepturilor civile, cum este şi interdicţia de a se cumpăra terenuri în România.

Apoi, ce rost are să ne legăm de tot felul de critici juridice cu privire la conceptul de naţionalitate, când în materie de investiţii străine avem o lege, domnilor, încă în vigoare, Legea nr. 35 din 1991, care defineşte cât se poate de clar investiţia străină, înţelegând prin aceasta, citez: „Dobândirea dreptului de proprietate asupra unor bunuri mobile sau imobile, a altor drepturi reale, cu excepţia dreptului de proprietatea asupra terenurilor”. Repet, Legea investiţiilor străine, inclusiv textul citat, este în vigoare şi nimic nu are de-a face cu amendamentul domnului Cataramă.

În articolul nou introdus, art. 30¹, ţin să vă reamintesc, cum spuneam şi la vremea potrivită, de fapt nu este vorba de nici o vânzare în sensul legii civile, ci, pur şi simplu, de sfânta concesiune. Motiv pentru care, eu unul nici nu m-am obosit să reclam acest „mutant” legislativ la Curtea Constituţională, ceea ce nu înseamnă că nu deplâng incredibila tehnică de a face din două texte bune unul prost. Un elementar bun-simţ juridic te obligă să recunoşti, chiar nespecialist fiind, că un investitor străin nu poate dobândi, pe cale indirectă, prin constituirea unei societăţi cu sediul în ţară, ceea ce nu poate dobândi, în mod direct, printr-un contract translativ de proprietate de drept comun.

Şi acuma, ca să fac plăcere, nu?, să repet o tâmpenie pe care o zice un anumit domn de aici şi să las limbajul juridic de o parte şi să vorbesc mai pe româneşte, poate pricepe. Să presupunem că un cetăţean străin vrea să-şi deschidă un „business” în România şi pe lângă aceasta, are nevoie, zice el, şi de nişte niscai hectare de pământ. Ca investitor străin, conform Constituţiei române, neavând cetăţenie română, el nu are voie să cumpere pământ. Dar, cum nimic nu-l împiedică pe străinul respectiv să-şi înregistreze societatea în România, străinul poate dobândi, bine mersi, pământul în calitate de, vezi Doamne, investitor. Că o fi investitor român, că o fi autohton, ce mai contează? Ba contează, aş zice eu, şi încă cum, că poate să înfiinţeze străinul nostru şi o sută de societăţi, în ghilimele „considerate persoane juridice române”, că el tot cetăţean străin rămâne. Un elementar bun-simţ juridic îţi indică faptul că societatea comercială capătă statut de persoană juridică română, şi nu cetăţeanul străin care a înfiinţat această societate.

2. În al doilea rând, se vorbeşte generic despre capacitatea juridică a societăţilor comerciale cu participare străină de a dobândi terenuri în România fără a se face necesara distincţie între cele cu capital parţial străin şi cele cu capital integral străin. În ceea ce priveşte pe cele din urmă, societăţi comerciale cu capital integral străin, însăşi instanţa supremă, Curtea Supremă de Justiţie, a decis că, citez: „Deşi considerată persoană juridică română, nu poate dobândi în România terenuri, deoarece ea îşi păstrează statutul de investitor străin” – Curtea Supremă de Justiţie, decizia nr. 831/25 martie 1994. În ceea ce priveşte societăţile comerciale având capital parţial străin, sigur că pot dobândi în România terenuri, dar în nici un caz fiindcă ele sunt considerate „persoane juridice române”. Motivul pentru care au acest drept, unicul motiv de necontestat, este prezenţa în societate şi a investitorului român, mai exact, a aportului asociatului român.

Textul art. 31 din Legea nr. 35 cred că face inutilă orice altă demonstraţie. Citez: „În situaţiile în care investiţiile străine în România se realizează sub forma unor societăţi comerciale în asociere cu persoane fizice sau juridice române, asociaţii români pot constitui, cu titlu de aport la capitalul social, dreptul de proprietate sau alte drepturi reale asupra terenurilor”. Altfel, în lipsa unei atare prevederi, este clar că investitorul străin nu ar avea nevoie de aportul investitorului român în alcătuirea societăţilor mixte, pentru că el şi-ar putea cumpăra şi terenul care, până acum, a rămas singura monedă forte a românului".

 

 (Monitorul Oficial nr. 207 din 28 octombrie 1997, Partea a II-a, Dezbateri parlamentare, Senatul, Sesiunea a II-a Ordinară)

A se citi și Iluzia vânzării de-a valma a terenurilor la străini

 

Sute de miliarde intrate în conturile Bancorex

 

Discurs parlamentar

„După cum bine se ştie, la sfârşitul anului trecut, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 26/1998 privind preluarea la datoria publică internă a sumei datorate de către Curtea Supremă de Justiţie, cu titlu de despăgubire, Bancorex-ului, pentru exproprierea imobilului situat în municipiul Bucureşti, str. Batiştei nr. 25, sectorul 2, a lăsat cu gura căscată întreaga opinie publică românească.

În primul rând, pentru că toată lumea ştie că acolo este clădirea S.I.E., şi nu proprietatea Bancorex-ului.

În al doilea rând, nimeni nu a înţeles de ce trebuie să suporte contribuabilul român o sumă exorbitantă; de pildă, 162.292.000.000 lei, deci sute de miliarde care să intre în conturile unei bănci. Credeam că am demonstrat atunci, cât se poate de clar, că ingenioasele chichiţe, aduse în sprijinul celei de-a doua exproprieri a respectivului imobil, nu sunt decât nişte neputincioase balonaşe de săpun care se sparg în faţa legii. Am mai spus atunci şi am pus câteva întrebări, pentru că nu se ştie cum a ajuns respectivul imobil, aşa mai pe „şest”, din proprietate publică a statului român, în proprietatea privată a Bancorex-ului. N-am primit, bineînţeles, nici un răspuns. Atât doar; în curtea clădirii cu pricina a apărut peste noapte o tablă înfiptă într-un par, e drept, frumos colorată, prin care se anunţă contribuabilului român că acolo este proprietatea Bancorex. Numai că, deunăzi, Comisia juridică de numiri, disciplină, imunităţi şi validări a Senatului României, sub semnătura preşedintelui său, înainta secretarului general un raport privind atât de controversata ordonanţă de urgenţă.

După ce mas-media şi numeroase personalităţi politice au semnalat inexistenţa vreunui temei legal pentru perfectarea acestei veritabile tranzacţii financiare, vine acum acest raport, mai eficient decât Ariel, decât Dosia, Rex, Bona Lux şi toţi detergenţii la un loc. Iată, citim din clasicii Senatului. Ce reţin... Comisia juridică: „Banca Română de Comerţ Exterior S.A. a dobândit imobilul situat în str. Batiştei nr. 25, sectorul 2, la data de 18 februarie 1998, prin realizarea unui schimb de proprietăţi cu statul român, schimb aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 133/1996, modificată şi completată prin Hotărârea Guvernului nr. 92/1998, nepublicate, fiind vorba de hotărâri cu caracter militar, potrivit art. 108 alin. (4) din Constituţie.

După ce Banca Română de Comerţ Exterior a devenit proprietar, prin Hotărârea Guvernului nr. 457 din 7 august 1998 privind declararea utilităţii publice pentru lucrarea de interes naţional, „imobil situat în Bucureşti, str. Batiştei nr. 25, sector 2”, a fost stabilit expropriator statul român, prin Curtea Supremă de Justiţie.

Puteţi să recitiţi dumneavoastră de câte ori vreţi acest material, nu veţi înţelege nimic, nici eu n-am înţeles, pentru că, pur şi simplu – şi-mi pare rău că trebuie să spun acest lucru – toate falsele argumente nu sunt decât nişte aberaţii legislative, care calcă în picioare cele mai elementare principii de drept. O justificare făcută, în graba mare, de-a dreptul jalnică, a unui troc, mai mult decât discutabil.

Dar să începem cu începutul. Hotărârile de Guvern care au asigurat spatele nu ar fi fost publicate, să zicem, culmea-culmilor, pentru că prevederi constituţionale imperative se opun. Să vedem ce spune invocatul art. 108 alin. (4) din Constituţia României: „Hotărârile şi ordonanţele adoptate de Guvern se semnează de primul-ministru, se contrasemnează de miniştrii care au obligaţia punerii lor în executare şi se publică în Monitorul Oficial al României. Nepublicarea atrage inexistenţa hotărârii sau a ordonanţei. Hotărârile care au caracter militar se comunică numai instituţiilor interesate”.

Ce mare caracter militar au aceste hotărâri, stimaţi colegi?

Ce avem în str. Batiştei nr. 25? Vreun bunker ultrasecret, abandonat de ultimii locatari - fost sediu al Securităţii şi ulterior al S.I.E.?

Eu zic să fim serioşi. Simplul fapt că „s-a aprobat” şi, vă rog să urmăriţi, „s-a aprobat construirea de către Bancorex pe terenul proprietate publică a statului, aflat în administrarea M.Ap.N. - S.I.E. a unui nou sediu al S.I.E., deci Bancorex-ul, banca asta firavă este şi constructor. Constructor pentru S.I.E., după ce-a construit pentru S.I.E. un imobil şi birouri pe terenuri din Băneasa, în condiţiile prevăzute de Protocolul dintre M.Ap.N. - S.I.E. şi Banca Română de Comerţ Exterior.

Trebuie să ştiţi că toate aceste protocoale nu conferă caracter militar, în sensul prevederilor constituţionale, iar hotărârile Guvernului prin care se transferă dreptul de administrare – atenţie; dreptul de administrare, şi nu proprietatea asupra clădirii – trebuie publicate în Monitorul Oficial al României. Nepublicarea, am zis, spune Constituţia, atrage inexistenţa hotărârii sau a ordonanţei.

S-a promis Plenului Senatului că aceste hotărâri vor fi prezentate. Împreună cu dumneavoastră le aştept cu toată nerăbdarea”.

(Monitorul Oficial nr. 35 din 23 martie 1999, Partea a II-a, Dezbateri parlamentare, Senatul, Sesiunea I Ordinară)

 A se citi şi Afacerea „Batiştei”. Cum a transformat profesorul Corneliu Turianu biroul tortionarului Pacepa in sediul Curtii Supreme de Justitie

 

 

Drepturile limbii române nu pot fi micşorate sau puse la îndoială în nici o situaţie

"Comentariile mele vor privi alineatul 2 al art. 8 în redactarea propusă de Comisia pentru învăţământ şi cercetare ştiinţifică, şi anume:

„În fiecare localitate se organizează şi funcţionează unităţi, clase sau formaţii de studii cu limbă de predare română şi/sau, după caz, cu predarea în limbile minorităţile naţionale, ori se asigură şcolarizarea în limba maternă... – şi, atenţie, de aici se adaugă – în cea mai apropiată localitate în care este posibil, în cadrul aceluiaşi judeţ.”

Este de observat că se propune modificarea textului iniţial sub două aspecte. În primul rând, conjunctivului „şi” i se adaugă disjunctivul „sau”. Alăturarea celor două cuvinte contrazice logic alin. 1 al aceluiaşi articol, care, atenţie, nu a suferit nici o modificare.

Ca atare, cum pentru identitate de raţiune se impune o identitate de soluţie juridică, ar fi trebuit să se utilizeze în alineatul 2 numai conjuncţia „şi”.

Ce se urmăreşte prin introducerea disjunctivului „sau”? Eu unul nu sunt în stare să-mi dau seama.

Singura constatare este că justapunerea celor două cuvinte tulbură grav înţelesul frazei şi poate da naştere la interpretări de natură să contrazică chiar gândirea celor ce au introdus această modificare.

Rog pe domnul Pruteanu să mă scuze pentru aceste observaţii de stil.

În cazul de faţă, este de-a dreptul absurd să-ţi poţi închipui armonia dintre şi-ul cumulativ şi sau-ul, în mod evident, alternativ. Nu de alternativitate este vorba, ci de cumulul unor situaţii faptice. Utilizarea sau-lui ne-ar putea duce, într-o interpretarea literară, vădit tendenţioasă, la excluderea cu totul a limbii române ca obiect de studiu obligatoriu şi în şcolile unde învăţământul se desfăşoară în limbile minorităţilor naţionale.

Sigur, nu trebuie să ajungem neapărat în zona relei-credinţe, dar, în momentul în care unul dintre colegii noştri a susţinut că esenţial este să se asigure predarea limbii române în tot cursul procesului de învăţământ, prea puţină importanţă având în vedere în ce limbă sunt predate istoria şi geografia, este bine să ne asigurăm prin mijlocirea unui text clar şi nefluctuant sub raportul posibilităţilor de interpretare că drepturile limbii române nu pot fi micşorate sau puse la îndoială în nici o situaţie.

Îmi permit să vă atrag atenţia că după alineatul în discuţie urmează un alt alineat, alineatul 3, şi el nemodificat, potrivit căruia „studiul în şcoală a limbii române, ca limbă oficială de stat, este obligatoriu pentru toţi cetăţenii români, indiferent de naţionalitate”. Am citit cuvânt cu cuvânt alineatul 3 al art. 8, tocmai pentru a pune în evidenţă logica întregii construcţii a textului în discuţie, logică de la care nu suntem îndreptăţiţi să ne abatem.

Acestea sunt motivele pentru care propun eliminarea disjunctivului „sau” şi deci păstrarea primei părţi a alineatului 2 în forma sa iniţială.

În al doilea rând, stimaţi colegi, nu înţeleg de ce a fost nevoie ca în partea finală a respectivului alineat să se introducă o sumă de elemente care, după părerea mea, mai rău încurcă lucrurile decât să le limpezească.

Textul iniţial spune că „...se asigură şcolarizarea în limba maternă, în alte localităţi, fireşte, în situaţia în care acest deziderat nu poate fi realizat în chiar localitatea în care domiciliază elevul sau elevii”.

Democratic ar fi ca şi pentru un singur elev să se creeze condiţii de şcolarizare în limba lui maternă, în aceeaşi localitate, aşa cum se întâmplă, de pildă, în Danemarca. Sigur că bugetul nu ne permite acest „lux”. Asta înţeleg. Tocmai de aceea textul prevede că se poate asigura şcolarizarea în alte localităţi. Că or fi ele mai apropiate sau mai depărtate, asta este o problemă de organizare şi cade în sarcina Ministerului Învăţământului şi inspectoratelor şcolare.

Recunosc că trebuie eliminată posibilitatea expedierii unui elev dintr-un judeţ în altul, motiv pentru care accept ca la finalul textului iniţial să se adauge cuvintele „din cuprinsul aceluiaşi judeţ”. În acest fel dăm satisfacţie şi limbii române, eliminând barbarismul „în cadrul aceluiaşi judeţ”. Nu credeţi că în loc de „în cadrul”, folosit în amendamentul comisiei, este mai corect să spunem „în cuprinsul”?

Domnule preşedinte, permiteţi-mi să vă înmânez modificarea ce se impune a fi adusă alineatului 2 al art. 8 din legea în discuţie." 

(Monitorul Oficial nr. 218 din 16 decembrie 1997, Partea a II-a, Dezbateri parlamentare, Senatul, Sesiunea I Ordinară)

 

A se vedea şi Predarea istoriei în şcolile minorităţilor naţionale

CÂNTEC DE DRAGOSTE

 

CÂNTEC DE DRAGOSTE

 

Atât de departe îmi eşti

Şi, totuşi, cât de aproape!

Ochii tăi, doi luceferi cereşti

mă cheamă din ape…

 

Lua-voi cărările mării

după raza de lună

stăpânit de durerea uitării

de iubirea-mi nebună!

TOT EU ŞI BRÂNCUŞI

TOT EU ŞI BRÂNCUŞI

 

Închid ochii

Şi te văd lângă Poarta Sărutului

Cu mâinile întinse

Tălmăcind aşteptare.

Sărutul alunecă spre tine

Ca umbra spre om.

Închid ochii

Şi te văd lângă Coloana Infinită

Apropiind timpul

De clipa adevărului

În care boarea de vânt

Ne mângâie gândurile.

Închid ochii

Şi te văd la Masa Tăcerii

Orânduind scaunele

Câte unul pentru fiecare gând

Pe care-l vom spune

În clipa de tăcere

Când ne vom cuprinde sufletele

Închid ochii

Şi caut în Lada cu zestre

Tăinuitul tremur

Care-odată ne-a apropiat

 

În ungher ascuns

E gândul care mi-a spus:

Pleacă!

Acum m-am întors.

PENTRU O ZI FESTIVĂ

 

PENTRU O ZI FESTIVĂ

 

Sub Poarta Sărutului

Gândurile mele te învăluie

La Masa Tăcerii

Mi-am învelit visurile cu linişte

Iar acolo, unde Coloana Infinită

Sărută cerul

Ţi-am scris cu stele şi cu noapte

       La mulţi ani!

Adevăr, Noroc şi Sănătate!!!

Când te vei simţi singură

Treci dincolo de Poarta Sărutului…

Aşază-te la Masa Tăcerii,

Ridică ochii spre cer şi

Citind urarea mea

Pecetluită cu stele,

Sub veghea necurmată a

Coloanei Infinite

Căutând în Lada cu Zestre

Vei găsi Tăcere şi Linişte.

Agentul guvernamental ascunde procesele de la CEDO sub preşul bugetului

Oricât de mult s-ar strădui Ministerul Justiţiei, cu o încăpăţânare demnă de o cauză mai bună, să ne convingă că reforma în domeniul pe care îl păstoreşte este cât se poate de sublimă, este clar că, de fapt, lucrurile stau cu totul altfel. Iar principala palmă dată pe obrazul Justiţiei române o reprezintă, pe lângă corupţia din sistem, pierderea pe bandă rulantă a proceselor intentate statului român la Curtea Europeană a Drepturilor Omului de la Strasbourg. Bineînţeles, vina pentru această «umilinţă» nu o poartă magistraţii, ci doar fanaticii susţinători ai atât de păgubosului recurs în anulare. Cel care, folosit cu toptanul în cauze privind imobilele naţionalizate, chiar dacă la preţioasele indicaţii ale «garantului proprietăţii», preşedintele Iliescu a transformat statul român într-un veşnic perdant la înaltele instanţe europene. Căci, şansele ca Statul să câştige fie şi un proces la CEDO sunt mai mici chiar decât cele ale unei echipe româneşti de fotbal de a cuceri Liga Campionilor.

În încercarea de a stopa această catastrofă juridică, guvernanţii au ajuns să apeleze la măsuri de-a dreptul disperate. Astfel se face că nu se ştie ce minte luminată a avut năstruşnica idee să nu se mai aştepte pierderea proceselor de la Strasbourg, ci să tranzacţioneze cu reclamanţii litigiile aflate în curs de soluţionare. Este ceea ce aflăm dintr-o «banală» ştire, care informează că Agentul Guvernamental a reuşit să cadă la înţelegere cu proprietarii unor imobile ce au reclamat Statul la CEDO. Este raportată ca o victorie de-a dreptul istorică retragerea plângerilor acestora de la instanţa europeană, ceea ce a condus la evitarea a noi condamnări. Mai stânjenitor de atât nici că se poate!

Iar această strategie guvernamentală seamănă izbitor de mult cu obiceiul pisicilor ce ascund gunoiul sub preş. Guvernul vrea să spele ruşinea de la CEDO printr-un nou matrapazlâc, plătind retragerea plângerilor cu banii publici. Cine o fi acest Agent Guvernamental şi cum o negocia el despăgubirile în speţă are mai puţină importanţă acum. Cert este doar că statul român a ajuns să cerşească „iertarea” unor persoane fizice, totul contra-cost. Cei în cauză au avut hotărâri judecătoreşti de retrocedare a imobilelor naţionalizate, dar au fost „săriţi” din drepturile lor după admiterea de către C.S.J. a recursurilor în anulare înaintate de procurorul general al României. Normal, şi-au căutat dreptatea mai departe, iar Statul Român a ajuns să se comporte ca şi şmecheraşii de oraş, învăţaţi să cumpere tăcerea celor pe care i-au furat atunci când văd că nu pot aranja altfel la tribunal. Ceea ce este foarte grav.

Este adevărat, această formă extraordinară de atac – recursul în anulare în materie civilă – a fost desfiinţată ca instituţie juridică în anul 2003 la cererea Uniunii Europene. Numai că, prin aceeaşi Ordonanţă de urgenţă nr.58/2003, recursul în anulare va chinui încă parchetul general şi instanţa supremă până în 2006. Adică până atunci când s-a aproximat că vor fi soluţionate cele peste 23.000 de memorii înaintate anterior de procurorul general. Mă întreb însă dacă până la această dată operaţiunea a fost încheiată.

 

COLUMNA

 

COLUMNA

 

Sinteză, temelia

A tot ce s-a zidit

Ea urcă în spirală

Cu fruntea în zenit

 

Este columna vieţii

Zbucium, sărbătoare

Adevăr, speranţă

A soarelui cărare

 

E dragoste de oameni

Lumini din noapte face

E dragoste de viaţă

Şi dragoste de pace.

NOSTALGII REVIZIONISTE

              O inepţie care continuă să rămână o eternă problemă de actualitate, adică nerezolvată, în dezbaterea unor personalităţi marcante ale vieţii noastre publice: prof.univ.dr. ION COJA,  scriitorul PAUL EVERAC, prof.univ.dr. G.D. ISCRU şi jurnalistul DORIN SUCIU

 

O inepţie. Legea statutului maghiarilor de pretutindeni

„Încăpăţânarea parlamentarilor de la Budepesta de a adopta o lege care îi vizează în mod direct pe cetăţenii statelor vecine a încins temperatura relaţiilor diplomatice. După poziţiile tranşante exprimate de oficialii ţărilor direct afectate de microbul revizionist prin declaraţiile ferme ale autorităţilor române şi slovace, cancelariile europene au anunţat, rând pe rând, că nu agrează nicicum un astfel de act normativ, prevederile lui fiind contrare reglementărilor europene în vigoare. În ceea ce priveşte ţara noastră, întreaga clasă politică s-a solidarizat cu poziţia autorităţilor statului, putându-se afirma pe această temă că „iată, avem parte de un consens naţional”.

Dată fiind importanţa şi gravitatea acestei probleme, le propunem telespectatorilor noştri părerea şi a altor personalităţi marcante ale vieţii noastre publice. Ne-a făcut cinstea astăzi de a răspunde invitaţiei noastre prof.univ.dr. ION COJA de la Universitatea Bucureşti, preşedinte al Ligii pentru combaterea antiromânismului, scriitor şi reputat om de cultură, autor al numeroase monografii istorice, lucrări de lingvistică generală şi despre limba română şi, nu în ultimul rând, recunoscut autor dramatic.”

 

Condiţia de maghiar şi cea de cetăţean maghiar

Vă invit să urmăriţi o emisiune cu o temă ce se dovedeşte a fi de mare actualitate şi interes şi azi.

 Invitati: Tiberiu Tudor, Dorin Suciu, Constantin Dumitru

ÎN OCHII TĂI

 

ÎN OCHII TĂI

 

În ochii tăi

Soarele răsare de pretutindeni

În ochii tăi

Se învolburează toate apele

În glasul tău

Lumina cântă iubirea

În glasul tău

Noaptea adună tăcerea

În sufletul tău

Grădinile sădesc flori

În sufletul tău

Anotimpurile bat vânturi

În mâinile tale

Cerul îşi cerne stele

În mâinile tale

S-ascund clipe grele

În tine-i oglindă

De soare, de ape,

În tine-i tăcere

De vis şi de noapte.

Sub semnul ambiguităţii

Răspunzând cerinţelor luptei de clasă, cu începere din 1948 mii sau zeci de mii de locuinţe proprietate particulară au fost trecute abuziv, cele mai multe fără nici o despăgubire, în proprietatea statului. Infime corecţii s-au adus la vremea respectivă prin Decretul nr. 525/1955 – care însă nu a fost niciodată publicat – din care rezultă, mai mult la nivelul intenţiei, cerinţa retrocedării acelor imobile naţionalizate ai căror proprietari făceau parte din categoriile exceptate prin chiar Decretul nr. 92/1950. De fapt, s-a urmărit satisfacerea unor anume interese şi nicidecum repararea abuzurilor cărora le-au căzut victime nenumăraţi pensionari, muncitori şi funcţionari.

Exact aceste abuzuri au stat în atenţia justiţiei după 22 decembrie 1989, când, fără a contesta constituţionalitatea Decretului nr. 92/1950, instanţele s-au limitat ca în cadrul excepţiei de nelegalitate, să stabilească dacă aplicarea acelui decret s-a făcut sau nu corect. Aşadar, pronunţând unele soluţii în legătură cu casele naţionalizate, instanţele nu şi-au depăşit competenţa, ci au înlăturat consecinţele aplicării greşite a acestui act normativ. Atât şi nimic mai mult! Din nefericire, acestei practici judiciare unitare şi în deplin acord cu normele dreptului civil i s-a pus capăt, din motive exclusiv politice, prin faimoasa decizie pronunţată de Secţiile Reunite ale Curţii Supreme de Justiţie care, în condiţiile nerespectării în totalitate a procedurii prevăzută de lege, a considerat că este cazul a se reveni asupra propriei jurisprudenţe. Aceasta pentru că, urmând preţioase indicaţii prezidenţiale, s-a apreciat că în ansamblul ei problema se cere rezolvată prin lege, alta decât Codul civil în vigoare. Aşa s-a ajuns la încâlcita Lege nr. 112/1995 privind reglementarea situaţiei juridice a unor imobile cu destinaţia de locuinţe, trecute în proprietatea statului. Aşa cum este concepută, legea apără cu precădere interesele chiriaşilor, proprietarului recunoscându-i-se în principal dreptul de a primi despăgubiri, el putând beneficia de restituirea în natură doar în situaţii de excepţie, rar întâlnite în practică. Or aşa-zisa măsură reparatorie constând în „despăgubiri în condiţiile art. 12”, edictată chipurile în favoarea fostului proprietar, nu urmăreşte decât a realiza ceea ce nici comuniştii nu au îndrăznit: legalizarea vânzării de către stat a imobilelor naţionalizate. Altfel spus, raptul este, în fine, legalizat.

Deşi noua lege pretinde că reglementează situaţia juridică a unor „imobile cu destinaţia de locuinţe”, lăsând să se înţeleagă că ar fi vorba de întreg imobilul naţionalizat – construcţie şi terenul aferent – „trecut(e) ca atare în proprietatea statului sau a altor persoane juridice ”, în realitate restituirea în natură se rezumă doar la un singur.... apartament. Iar pentru celelalte apartamente se primesc despăgubiri a căror valoare totală „nu poate depăşi suma veniturilor salariale medii pe economie ale unei persoane pe o perioadă de 20 de ani, calculată la data stabilirii despăgubirii” (art. 2 alin. 1 raportat la art. 13 alin. 2). Pe de altă parte, restituirea în natură, limitată la un singur apartament, joacă numai în situaţia rarisimă îi cere proprietarului deposedat ori moştenitorii acestuia îl ocupau, în calitate de chiriaşi, la data de 22 decembrie 1989. Mai vorbeşte legea de restituirea apartamentului rămas liber la aceeaşi dată, ipoteză de plano imposibilă. În sfera apartamentelor supuse restituirii în natură s-ar include şi cele „trecute în proprietatea statului pentru care s‑au primit despăgubiri, dacă sunt ocupate de foştii proprietari sau sunt libere” (art. 2 alin. 2). La atât se rezumă „generozitatea” acestei legi care în mod voit încalcă principiul restituirii integrale (restitutio in integrum) a imobilelor luate, vezi doamne „cu titlu”, ignorându-se ostentativ unica soluţie corectă şi în cazul de faţă perfect realizabilă, şi anume aceea a restituirii integrale şi fără plată a proprietăţii locative către foştii proprietari.

Ce se întâmplă însă cu suprafeţele locative intrate în alt mod în proprietatea statului, ori cu cele aflate în proprietatea privată a subiectelor cooperatiste? Ei bine, în această privinţă, prin art. 25 al legii în discuţie se promite apariţia în viitor a unor legi speciale prin care se vor reglementa „situaţiile juridice ale altor imobile decât cele care fac obiectul prezentei legi, trecute în proprietatea statului înainte de 22 decembrie 1989, indiferent de destinaţia lor iniţială, inclusiv ale celor demolate pentru cauze de utilitate publică”. Cu alte cuvinte, până la data apariţiei acelor legi speciale, persoanele care consideră că locuinţele lor au trecut „fără titlu” în proprietatea statului, ori pentru acte administrative ilegale, nu ar mai fi îndreptăţite să se adreseze în continuare instanţelor judecătoreşti pentru a reclama încălcarea dreptului lor de proprietate. De altfel, chiar art. 1 al legii excelează prin ambiguitate, viclenie şi exprimări cel puţin ciudate. Se vorbeşte, de pildă, de casele care se aflau în „posesia statului sau a altor persoane juridice la data de 22 decembrie 1989”. De ce „în posesia ” şi nu în proprietatea statului? Nu cumva prin aceasta se recunoaşte calitatea de detentor precar a statului chiar şi în cazul aşa-zisei preluări „cu titlu”. Şi dacă statul este un detentor, cum ar fi el îndreptăţit să transfere celelalte prerogative specifice dreptului de proprietate cu prilejul vânzării către chiriaşi, a unui imobil deţinut doar cu acest titlu? Apoi, sunt exceptate, de bună seamă cu intenţie, acele categorii de proprietari, altele decât persoanele fizice, la fel de îndreptăţite la măsuri reparatorii: instituţii, fundaţii etc., adică persoanele juridice. Vor face şi acestea obiectul unor legi speciale? Greu de ştiut... Pe lângă atâtea neclarităţi şi confuzii, legea ne dă totuşi o certitudine: hotărârile judecătoreşti rămase „definitive şi irevocabile” pot fi atacate cu recurs în anulare (art. 24). Chiriaşii în schimb, aşa cum remarcam ceva mai sus, se bucură de graţiile legiuitorului, deşi, în ipoteza retrocedării imobilului (mai exact, apartamentului) către adevăratul proprietar, pe actualii chiriaşi nu-i putea deranja aceasta câtuşi de puţin, atâta timp cât este în vigoare o lege ocrotitoare pentru chiriaşi – Legea nr. 5/1973 – iar, pe de altă parte, potrivit Legii nr. 17/1994, contractele de închiriere încheiate în baza Legii nr. 5/1973 se prelungesc, de drept, pe o perioadă de 5 ani de la data publicării menţionatei legi. Un singur exemplu în acest sens: nivelul chiriilor stabilite în baza vechilor reglementări şi care nu depăşesc câteva sute de lei, deci preţul unui pachet de ţigări de proveninţă românească. Iată doar câteva din multele neclarităţi majore ale legii în discuţie, care vizează în principal pe adevăratul proprietar.

Construită cu rea-credinţă şi având la bază violarea celor mai elementare principii ale dreptului, legea dă naştere unei periculoase iluzii: aceea că chiriaşul ar putea cumpăra în condiţii extrem de avantajoase ceea ce de fapt nu aparţine statului care şi-a asumat rolul de vânzător. Este ceea ce legea denumeşte „vânzarea lucrului altuia”, împrejurare ce duce în mod automat la anularea actului în atare condiţii. Sunt toate acestea motive de serioasă reflecţie, atât pentru proprietari, cât şi pentru chiriaşi.

(România Liberă – 15 martie 1996)