marți, 7 august 2012

De ce oare au zăbovit judecătorii Curţii Constituţionale?


A face dreptate repede înseamnă a face dreptate de două ori”, observă Francis Bacon în legătură cu tergiversarea proceselor. Acelaşi sfat îl dă şi La Bruyère, nu însă fără puţină ironie: „Datoria judecătorilor este să facă dreptate; meseria lor este să o amâne. Unii nu îşi cunosc datoria, dar îşi fac meseria”. Nu mi-am reamintit aceste înţelepte cugetări până ieri, în momentul lecturării Hotărârii Curţii Constituţionale nr. 3 din 2 august 2012, asupra contestaţiilor referitoare la respectarea procedurii pentru organizarea şi desfăşurarea referendumului naţional din data de 29 iulie 2012 pentru demiterea Preşedintelui României, domnul Traian Băsescu. Ca să fiu bine înţeles, argumentele care motivează respingerea, ca neîntemeiate, a contestaţiilor referitoare la respectarea procedurii referendumului sunt la adăpost de orice critică. Curtea subliniază necesitatea stabilităţii legilor în materie electorală şi în materia referendumului, „ca expresie a principiului stabilităţii juridice”, dovedind cu prisosinţă că judecătorii constituţionali „îşi cunosc datoria”: aceea de a face dreptate.
Astfel, în motivarea soluţiei, Curtea a subliniat că: „susţinerea inaplicabilităţii Deciziei Curţii Constituţionale nr. 731 din 10 iulie 2012 procedurii referendumului din data de 29 iulie 2012, pe motiv că această procedură a fost declanşată la o dată anterioară pronunţării deciziei prin care instanţa constituţională sancţiona o anumită interpretare a normelor legale aplicabile acestei proceduri, ar echivala, pe de o parte, cu lipsirea de efecte juridice a actului jurisdicţional al Curţii, ceea ce contravine flagrant dispoziţiilor art.147 din Constituţie, şi pe de altă parte, cu acceptarea unei situaţii de neconceput, respectiv ca procedura referendumului să fie guvernată de dispoziţii legale care şi-au pierdut legitimitatea constituţională, în vădită contradicţie cu principiile statului de drept şi al supremaţiei Constituţiei, prevăzute de art.1 din Legea fundamentală”. Precum şi că: „legea nu prevede obligaţia cetăţenilor de a participa la referendum, ci dreptul acestora. De altfel, Constituţia consacră dreptul de vot, şi nu obligaţia de a vota (…) De aceea, acest drept este inclus în Titlul II Capitolul II al Constituţiei – intitulat Drepturile şi libertăţile fundamentale, şi nu în Titlul II Capitolul III – intitulat Îndatoririle fundamentale; aşadar, ţine de voinţa fiecărui cetăţean de a decide în mod liber dacă îşi exercită acest drept. Acesta nu poate fi obligat să îl exercite sau dimpotrivă să nu îl exercite din moment ce art.30 alin.2 din Constituţie garantează libertatea conştiinţei”. În această idee, ca să nu lase loc de dubiu, Curtea precizează că: „exprimarea unei opţiuni politice poate avea loc nu numai prin participarea la referendum, ci şi chiar prin neparticiparea la acesta, mai ales în situaţiile în care legislaţia relevantă impune un anumit cvorum de participare. În acest fel, se poate crea o majoritate de blocaj raportat la numărul cetăţenilor unui stat; în acest mod, cei ce aleg să nu îşi exercite dreptul la vot consideră că printr-o conduită pasivă îşi pot impune voinţa politică. Astfel, alegând să nu îşi exercite un drept constituţional, cetăţenii îşi văd realizate propriile lor convingeri prin neacceptare, în mod indirect, a celor contrare. De aceea, neparticiparea la referendum, mai exact neexercitarea dreptului la vot, este tot o formă de exprimare a voinţei politice a cetăţenilor şi de participare la viaţa politică”. În fine, pentru a fi adoptată o lege ordinară trebuie îndeplinite în mod cumulativ condiţiile de cvorum şi de majoritate de vot. Prin urmare – conchide Curtea – „o majoritate de voturi în sensul demiterii Preşedintelui nu îndeplineşte condiţiile de reprezentative în lipsa cvorumului necesar pentru desfăşurarea referendumului”.
Este lesne de observat că argumentele aduse în sprijinul respingerii, ca neîntemeiate, a contestaţiilor referitoare la respectarea procedurii referendumului naţional din data de 29 iulie 2012, demonstrează implicit nevalabilitatea acestuia şi, pe cale de consecinţă, încetarea suspendării Preşedintelui României, domnul Traian Băsescu (simultan cu încetarea interimatului funcţiei prezidenţiale) şi revenirea ope legis la situaţia anterioară.
Nu pricep însă în ruptul capului de ce judecătorii constituţionali, ce s-a dovedit cu prisosinţă că „îşi cunosc datoria” de a face dreptate, nu s-au pronunţat explicit asupra rezultatului referendumului încă din 2 august 2012, preferând să îşi însuşească defectuoasa concepţie că „meseria lor este să amâne”, ce conduce inevitabil la o situaţie aberantă, respectiv perpetuarea stării de incertitudine.

vineri, 3 august 2012

Prag electoral post-referendum, un bluf juridic


Despre pragul electoral am mai scris. Nu îmi propun să analizez raţiunea acestei instituţii procedurale în materie de alegeri. Reamintesc aici doar că, raportat la totalul numărului românilor înscrişi în listele electorale permanente, cvorumul legal cerut pentru valabilitatea referendumului era de 9.146.232 plus unul persoane (adică 18.292.464 : 2 plus unul). La referendumul din 29 iulie a.c., din numărul total al cetăţenilor cu drept de vot, însumând 18.292.464 persoane, au participat la vot 8.459.052 electori, din care 7.403.836 au spus „da”, 943.375 au spus „nu” şi 111.842 persoane ale căror voturi au fost anulate, conform BEC. Presupunând că, urmare a aducerii la zi a listelor electorale pe baza „mini-recensământului” pentru actualizarea listelor electorale, acest număr s-ar reduce cu 1.374.357 persoane, care se va dovedi că nu au fost la vot, rezultă că cvorumul post-referendum ar fi 8.459.004 plus unul (adică 16.918.107 : 2 plus unul).
Este adevărat, nu rezultă din spusele dlui judecător Ion Predescu, la sfârşitul şedinţei CCR de ieri, care va fi rezultatul referendumului dacă se va dovedi în mod cert „realitatea cetăţenilor cu drept de vot la 29 iulie”, adică a celor 7.403.836 electori „vii” prezenţi la urne şi care au spus „da” demiterii Preşedintelui. Dar cum pragul electoral ce urmează a fi stabilit post-referendum (?!?) presupune eforturi considerabile din partea instituţiilor abilitate, Curtea a amânat dezbaterile legate de stabilirea numărului de persoane aflate realmente pe listele electorale permanente la 29 iulie pentru data de 12 septembrie a.c. Aflu acum că instanţa constituţională s-a răzgândit şi a preschimbat termenul acordat în acest caz de la 12 septembrie la 31 august. Abstracţie chiar făcând de urmările dezastruoase pentru ţară a acestei tergiversări, consider că nu este câtuşi de puţin justificată această prelungire a stării de incertitudine, fie ea preschimbată pentru 31 august.
Părerea dnei judecător Aspazia Cojocaru, potrivit căreia „trebuia anulat referendumul pentru că totul s-a bazat pe date false”, mi se pare mai aproape de adevăr. Căci datele false, de natură să influenţeze esenţial rezultatele referendumului, respectiv numărul de 18.292.514 persoane pretins a se afla pe  listele electorale în 29 iulie, au fost comunicate în 13 şi 24, iulie chiar de oficialii ministerului Administraţiei şi Internelor, deci anterior desfăşurării referendumului şi deşi nu aveau corespondenţă în realitate.
Mai mult, chiar în ziua dezbaterilor, Curtea a menţionat că au fost primite cele 18.548 de procese-verbale întocmite în secţiile de votare din ţară şi străinătate şi au fost înregistrate 3 dosare care au ca „obiect contestaţii, precum şi mai multe cereri din partea cetăţenilor cu privire la rezultatul referendumului din data de 29 iulie”. Este limpede deci că pragul electoral avut în vedere la referendum a fost calculat în raport de cifre ireale. Să nu fi fost suficient pentru Curte să se reţină că „datele false” au influenţat substanţial rezultatul alegerilor şi, pe cale de consecinţă, să constate nevalabilitatea referendumului? Mă îndoiesc.
Din punct de vedere juridic puţin interesează dacă după finalizarea acestei operaţii anevoioase se va stabili un alt prag electoral post-referendum mai mare (peste numărul de 8.459.004 plus unul) pentru a conchide că referendumul nu este valabil ori, dimpotrivă, un prag electoral post-referendum mai redus pentru ca instanţa constituţională să fie „obligată” – vezi, Doamne – să ţină seama de această „realitate” şi să confirme demiterea.
Să fie interesată Curtea să ştie cu cât anume a fost redus electoratul prezent la vot? Tot ceea ce e posibil, de vreme ce dacă se va dovedi că pragul electoral post-referendum este peste cifra de 8.459.004 + 1, referendumul nu este valabil. Dimpotrivă, dacă pragul electoral post-referendum este în realitate mai redus, Curtea va motiva că ar fi obligată – vezi, Doamne – să ţină seama de această „realitate” şi să confirme demiterea.

joi, 2 august 2012

(IN)DECIZIA Curţii Constituţionale a României


Vedeta legislativă de necontestat în cadrul dezbaterilor referitoare la valabilitatea  referendumului pentru demiterea Preşedintelui ales a fost, incontestabil, Legea nr.3/2000 privind organizarea şi desfăşurarea referendumului. Acest lucru era, de altfel, previzibil, ţinând cont că este vorba de rolul Curţii Constituţionale de garant al supremaţiei Constituţiei, care „veghează la respectarea procedurii pentru organizarea şi desfăşurarea referendumului şi confirmă – iar nu „validează” sau „invalidează” – rezultatele acestuia” (art.146 lit.i din Constituţie).
USL însă a bătut un adevărat „cui al lui Pepelea” în sala de dezbateri a Curţii Constituţionale, sub forma unei „nevinovate” contestaţii, susţinând că „numărul cetăţenilor cu drept de vot este mai mic decât cel anunţat iniţial”. Cu alte cuvinte, pragul electoral avut în vedere la 29 iulie a.c. ar fi în realitate cu mult mai redus… exact atât cât este necesar pentru confirmarea valabilităţii referendumului. Prin urmare, Curtea se vede obligată să ţină seama de această obiecţie de ultimă oră şi, pe cale de consecinţă, amână pronunţarea la 12 septembrie a.c. cerând Guvernului să transmită până la 31 august a.c. „listele electorale permanente actualizate în baza cărora s-a desfăşurat referendumul din 29 iulie 2012”.
Este limpede că tot ce se vrea este a se stabili post-referendum un prag electoral care să justifice voinţa celor 8.235.369 cetăţeni „vii” şi, deci, valabilitatea referendumului.
Dar iată că ministrul Administraţiei şi Internelor a anunţat, marţi, 24 iulie 2012, că numărul total al cetăţenilor cu drept de vot este 18.292.514. Adică exact numărul persoanelor înscrise pe listele electorale permanente care au fost perfect valabile pentru alegerile locale care au avut loc cu numai două luni în urmă. Oficialii MAI, la cererea Curţii Constituţionale, au precizat din nou, miercuri, că numărul de persoane aflat pe listele electorale în 29 iulie este de 18.292.514. La rândul său, Institutul Naţional de Statistică informează CCR pe 1 august că „este incorect a se face comparaţii între doi indicatori – populaţia legală calculată de DEPABD şi populaţia stabilă calculată de INS – între care există diferenţe semnificative din punct de vedere al sferei de cuprindere şi care au rol diferit în evaluarea şi caracterizarea populaţiei unei ţări”.
Într-un cuvânt, în raport de cele ce preced, mă întreb la ce conduce „scrupulozitatea” Curţii Constituţionale: la prelungirea interimatului şi la un alt referendum?
Departe de mine gândul de a pune la îndoială justificarea dlui judecător Ion Predescu, în sensul că s-a vrut a se stabili „realitatea cetăţenilor (?) cu drept de vot la 29 iulie”. Dar mai raţională mi se pare poziţia dnei judecător Aspazia Cojocaru, potrivit căreia „după mine, trebuia anulat referendumul, pentru că totul s-a bazat pe date false!”
Eu sunt de acord că legea poate fi fentată, poate fi driblată, poate fi şi cotonogită câteodată, dar legea nu poate fi batjocorită. Cu asemenea interpretare a Legii referendumului se vrea a se ignora, nu spun batjocori, Legea Legilor care este Constituţia României.

miercuri, 1 august 2012

Nimeni nu îşi poate îngădui să facă abstracţie de prevederile Constituţiei


Înainte ca Biroul Electoral Central să comunice rezultatul final al referendumului, premierul Victor Ponta – dând curs îndemnului ambasadorului american – a adresat aseară un apel prin care a cerut tuturor să se abţină de la orice comentariu de natură să influenţeze Curtea Constituţională. Primul care a încălcat însă acest îndemn a fost – cine altul? – Preşedintele interimar Crin Antonescu, care a intenţionat să convingă CCR că, în fapt, demiterea Preşedintelui ales a operat deja, ea exprimând voinţa electorilor „vii”, care s-au prezentat la vot, şi care anulează discutarea, în drept, a realizării  sau nu a pragului electoral necesar pentru „validarea” referendumului.
La urma urmelor, dl. Antonescu recidivează. El nu face decât să reia atacurile dezonorante îndreptate împotriva Preşedintelui ales, atât cu prilejul susţinerii în Parlament a propunerii de suspendarea din funcţie a acestuia, cât şi, mai grav, după ce domnia sa a fost desemnat să asigure interimatul participând efectiv la o veritabilă campanie electorală împotriva adversarului său politic, respectiv prin participări la mitinguri organizate de USL, declaraţii belicoase de la înălţimea tribunei prezidenţiale. Într-un cuvânt, a săvârşit fapte grave, prin care a încălcat prevederile Constituţiei şi care sunt de natură să atragă răspunderea Preşedintelui interimar (art.99 raportat la art.95 şi 98 din Constituţie).
Să zicem că dl interimar nu a avut timp să se familiarizeze cu prevederile art.98 alin.2 din Constituţie, potrivit cărora „atribuţiile prevăzute la art.88-90 nu pot fi exercitate pe durata interimatului funcţiei prezidenţiale”.  Implicarea Preşedintelui – fie el şi interimar – în campania electorală pentru referendum este profund neconstituţională şi încalcă litera şi spiritul Constituţiei. În Legea fundamnetală se stipulează foarte clar că şeful statului – fie el şi interimar – trebuie să fie garantul respectării legii şi trebuie să fie echidistant.
Dar mi-e greu să accept ca dl Antonescu a uitat şi prevederile imperative ale art.84 alin.1 din Constituţie, potrivit cărora „În timpul mandatului, Preşedintele României nu poate fi membru al unui partid şi nu poate îndeplini nici o altă funcţie publică sau privată”. Să fi crezut că interimarul nu este ţinut să respecte aceste prevederi constituţionale şi că poate să desfăşoare mai departe activitatea de om politic făcând propagandă şi susţinând public la mitinguri şi adunări publice formaţiunea din care chipurile formal a demisionat?
Este cât se poate de grav că tocmai domnia sa este prima persoană care uită de litera Constituţiei şi interpretează textele acesteia în favoarea unei formaţiuni politice.
Eu, unul, sunt dispus să iert ignoranţa dlui interimar, de vreme ce ea s-a manifestat şi la alţii. Mă gândesc de exemplu la dl Constantinescu care, în calitatea sa de fost preşedinte, a scris dlui Preşedinte al Comisiei Europene, José Manuel Durão Barroso, că este oportună demiterea actualului Preşedinte ales. Şi aceasta spre deosebire foştii preşedinţi ai Statelor Unite – Gerald Ford, Jimmy Carter şi Bill Clinton, precum şi a oamenilor care au lucrat în echipele lor (sau a preşedinţilor Bush şi Reagan) – care, după terminarea mandatelor, au fost ambasadorii cei mai de seamă ai noului preşedinte ales şi ai intereselor SUA.
Reamintesc dlui Crin Antonescu că, potrivit Legii nr. 3/2000 privind organizarea şi desfăşurarea referendumului, după ce Biroul Electoral Central înaintează la Curtea Constituţională rezultatele centralizate la nivel naţional, „cuprinzând voturile valabil exprimate pentru fiecare răspuns de pe buletinul de vot şi numărul voturilor nule” (art.44), „Curtea Constituţională prezintă Parlamentului un raport cu privire la respectarea procedurii pentru organizarea şi desfăşurarea referendumului naţional şi confirmă rezultatele acestuia” (art.45 alin.1). Tot astfel, potrivit Legii nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, „Curtea Constituţională veghează la respectarea procedurii pentru organizarea şi desfăşurarea referendumului şi confirmă rezultatele acestuia” (art.46). Pe cale de consecinţă, garantul Constituţiei, Curtea Constituţională, cum semnalam şi în articolul Prag electoral post-referendum, nu este chemată prin hotărârea ce urmează să o pronunţe să „valideze” ori să „invalideze” rezultatele referendumului, ci doar să stabilească „dacă a fost respectată procedura pentru organizarea şi desfăşurarea referendumului şi confirmă rezultatele acestuia”.

marți, 31 iulie 2012

Prag electoral post-referendum?!?


Lecturând – sau relecturând – conţinutul articolului Respectarea Constituţiei nu este facultativă am avut o revelaţie: USL se străduieşte să demonstreze că, în materia valabilităţii referendumului, „Parlamentul are ultimul cuvânt”. În această idee, fundamental greşită, premierul anunţa ieri că „Parlamentul va transmite Curţii Constituţionale că în realitate nu suntem 18 milioane”. Cu alte cuvinte, pragul electoral avut în vedere la referendum este în fapt cu mult mai redus, adică exact atât cât ar fi fost necesar pentru confirmarea referendumului… Prin urmare, Curtea ar fi obligată să ţină seama de această observaţie de ultimă oră şi să confirme demiterea.
Este adevărat că, „înaintea publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, hotărârea Curţii Constituţionale se prezintă Camerei Deputaţilor şi Senatului, întrunite în şedinţă comună” (art.47 alin.3 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale). Şi aceasta întrucât Curtea este cea care veghează la respectarea procedurii pentru organizarea şi desfăşurarea referendumului şi confirmă – iar nu validează sau invalidează – rezultatul acestuia (art.146 lit.i din Constituţie). Apoi, printre atribuţiile Parlamentului nu figurează şi aceea de a cenzura şi a infirma hotărârile Curţii Constituţionale (art.65 din Constituţie). Parlamentul nu are drept de supraveghere a referendumului, ci doar delegiferare asupra anumitor elemente, dar asta anterior desfăşurării referendumului. Şi atunci, ce ar trebui să stabilească Parlamentul: prelungirea interimatului şi un alt referendum?
Aş fi preferat să cred că plănuitul demers de informare a Curţii Constituţionale, că în realitate nu suntem 18 milioane, şi aceasta chiar ulterior desfăşurării referendumului, se datorează necunoaşterii legii fundamentale, iar nu relei credinţe. Mă întreb însă cui anume dacă nu Guvernului i-a revenit sarcina organizării referendumului, aducerii la zi a  listelor electorale permanente şi a felului în care se calculează rezultatele? Mai mă întreb cum de omite Primul-ministru că Institutul Naţional de Statistică este în subordinea sa? Şi, în fine, mă mai întreb cum de nu ştia numărul exact al persoanelor înscrise pe listele electorale permanente la alegerile locale care au avut loc cu numai două luni în urmă?
Este limpede că tot ce se vrea este a se stabili post-referendum un prag electoral care să justifice valabilitatea referendumului. Se pare însă că domnul Prim-ministru a uitat principiul de drept potrivit căruia nimeni nu poate invoca propria turpitudine.


luni, 30 iulie 2012

Respectarea Constituţiei nu este facultativă

 
Cu ceva timp în urmă, un telepurtător de vorbe afirma că, după prezentarea Camerei Deputaților și Senatului, întrunite în ședință comună, a hotărârii Curţii Constituţionale de validare sau invalidare a referendumului, „Parlamentul are ultimul cuvânt”. Potrivit acestei păreri inovatoare, Parlamentul – iniţiatorul propunerii de suspendare a Preşedintelui României şi organizator al referendumului – înaintea publicării hotărârii Curţii Constituţionale în Monitorul Oficial al României, Partea I, ar urma să decidă dacă şi în ce măsură este demnă de a fi luată în considerare validarea sau invalidarea de către CCR a referendumului.
Mai întâi, Curtea Constituţională nu are competenţa de a „valida” sau „invalida” referendumul organizat pentru demiterea Preşedintelui ales, ci potrivit art.47 din Legea privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale (Legea nr. 47/1992, republicată în 2010) de a „decide cu o majoritate de două treimi asupra valabilităţii referendumului” (alin.1). Mai exact, „Hotărârea Curţii Constituţionale stabileşte dacă a fost respectată procedura pentru organizarea şi desfăşurarea referendumului şi confirmă rezultatele acestuia” (alin.2). Este adevărat că, „înaintea publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, hotărârea Curţii Constituţionale se prezintă Camerei Deputaţilor şi Senatului, întrunite în şedinţă comună” (alin.3). Şi aceasta întrucât Curtea este aceea care „veghează la respectarea procedurii pentru organizarea şi desfăşurarea referendumului şi confirmă rezultatele acestuia” (art.146 lit.i din Constituţiei).
Apoi, este adevărat că Parlamentul este „organ reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate legislativă a ţării” (art.61 alin1.), dar printre atribuţiile sale (art.65 din Constituţie) nu figurează şi aceea de a cenzura şi a infirma hotărârile Curţii Constituţionale, „garantul supremaţiei Constituţiei” (art.142). Şi, rogu-vă să îmi spuneţi, ce ar trebui să stabilească Parlamentul: prelungirea interimatului şi un alt referendum? Apropos, chiar şi Preşedintele interimar poate fi suspendat: „Dacă persoana care asigură interimatul funcţiei de Preşedinte al României săvârşeşte fapte grave, prin care se încalcă prevederile Constituţiei, se aplică art.95 şi art.98” (art.99 din Constituţie).
În fine, potrivit art.37 alin.2 din Legea nr.47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, numai „rezultatul alegerilor pentru funcţia de Preşedinte al României este validat  de Curtea Constituţională” (subl.n.).
Mă întreb de ce oare uită unii că respectarea Constituţiei nu este facultativă?
 

vineri, 27 iulie 2012

„NU”


             Cazul Turianu este deja un caz tipic, ilustrativ pentru ceea ce s‑a numit „sindromul tergiversării”. Odiseea dlui Turianu a început în iulie, odată cu demiterea din funcţia de preşedinte al Tribunalului Municipiului Bucureşti, operaţiune săvârşită cu mare tam‑tam de ministrul Petre Ninosu. De atunci, dl. Turianu duce o adevărată bătălie pentru apărarea dreptului la propria imagine.
           ‑ Dle Turianu, au evoluat în vreun fel lucrurile, în bine sau în rău, în cazul dumneavoastră?
           ‑ NU.
          ‑ Dar, bănuiesc, aţi primit până acum ordinul de demitere.
           ‑ NU.
          ‑ Aţi fost repartizat, după demitere, la Secţia penală, potrivit specializării dvs., aşa cum aţi solicitat?
          ‑ NU.
         ‑ Aţi reuşit să obţineţi dreptul la replică pe postul naţional TV?
         ‑ NU.
        ‑ Totuşi de la Consiliul Naţional al Audiovizualului trebuie să fi primit un răspuns oficial la memoriile adresate...
        ‑ NU.
       ‑ Vi s‑au adus la cunoştinţă rezultatele anchetei întreprinse de Comisia senatorială pentru cercetarea abuzurilor, comisie condusă de dl. Ticu Dumitrescu?
      ‑ NU.
    ‑ Dar, rezultatele anchetei comisiei similare a Camerei Deputaţilor, condusă de fostul ministru al justiţiei, dl. Victor Babiuc, aţi reuşit să le aflaţi?      ‑ NU.
      ‑ Este adevărat că aţi fost solicitat de dl. Valeriu Bogdănescu să faceţi parte din Curtea Supremă de Justiţie, ca o recunoaştere a meritelor dv. profesionale?      ‑ NU.
     ‑ După ce aţi fost demis, a reuşit dl. Ninosu, cu ajutorul actualului preşedinte T.M.B., să găsească sediu pentru Curtea de Apel Bucureşti?      ‑ NU.
     ‑ S‑au alarmat colegii dv. din tribunal când ziarele au publicat dovezi potrivit cărora actualul preşedinte, dl. Viorel Roş, a fost securist?     ‑ NU.
   ‑ Au fost operate, în Legea de organizare judecă­torească, modificările cerute de Consiliul Europei, în sensul eliminării articolelor ce dau puteri discreţionare asupra magistraţilor ministrului politic al justiţiei? A demarat acest proces?    ‑ NU.
    ‑ Funcţionează noul Consiliu Superior al Magis­traturii?    ‑ NU.
   ‑ S‑a încheiat reforma justiţiei la întâi iulie, cum a promis ministrul?    ‑ NU.
   ‑ Credeţi că, datorită acestei nerealizări şi a abuzurilor săvârşite, dl. Ninosu va fi remaniat?     ‑ NU.
    ‑ Aţi primit vreo propunere din partea opoziţiei pentru a face parte dintr‑un viitor guvern de coaliţie?    ‑ NU.
    ‑ Speraţi că aveţi câştig de cauză?    ‑ NU.
    ‑ Asta înseamnă că vă daţi bătut?    ‑ NU.
    ‑ Dle Turianu, vă mulţumesc pentru răspunsurile concludente şi la obiect.
       P.S. Şi Totuşi, ceva s-a schimbat. Dl. Turianu nu mai e nici profesor de drept penal la Institutul Naţional de Magistratură. Pentru că dl. Petre Ninosu l-a tăiat de pe listă. Simplu. Fără explicaţii.
 România Liberă – 30 decembrie 1993
 (a consemnat Gilda Lazăr)


Radiografia unui abuz


‑ În ce anume constă reforma Justiţiei?
   ‑ Jumătăţi sau sferturi de măsuri, o înfăptuire parţială şi neconvingătoare a ceea ce ar trebui să fie mult trâmbiţata reformă a Justiţiei.
‑ Aţi putea fi mai explicit?
    ‑ Până la data de 1 iulie au fost înfiinţate parţial cele 15 curţi de apel şi parchetele de pe lângă acestea, în sensul că s‑au făcut propuneri, acceptate de preşedintele ţării, pentru un număr redus de judecători, uneori chiar sub minimul cerinţelor. De pildă, la Bucureşti, din cei 75‑80 de judecători au fost numiţi circa 35. Situaţia se prezintă la fel în toată ţara. De reţinut că nici până astăzi nu au fost constituite cele două curţi de apel militare şi nici parchetele aferente. Apoi, sunt câteva curţi de apel cărora nu li s‑au asigurat localurile şi dotările necesare funcţionării lor.
    ‑ Cum pot funcţiona curţile de apel de la 1 iulie, câtă vreme nici până astăzi modificările legislaţiei nu au fost publicate?
‑ Asta mă întrebam şi eu. Până la această dată au intrat în vigoare, prin publicare în Monitorul Oficial, numai modifi­că­rile aduse Codului de procedură penală. Celelalte legi referi­toare la competenţe, cum ar fi Codul de procedură civilă, Codul familiei, Legea contenciosului administrativ, deşi adoptate în Parlament, nu au fost publicate.
‑ Cu alte cuvinte, degeaba ne‑am adresat Curţilor de apel într-o cauză civilă...
‑ Dacă n‑aveţi „norocul” să picaţi pe penal, bizuiţi‑vă în continuare pe competenţa vechilor instanţe judecătoreşti!
‑ Între altele, sunteţi acuzat că nu v-aţi ocupat de obţinerea sediului pentru Curtea de Apel Bucureşti.
‑ Regret, dar dl. ministru dovedeşte prin aceasta că ignoră cu bună ştiinţă prevederile exprese ale legii. Obligaţia asigurării sediilor revenea Guvernului – pentru judecătoriile nou înfiin­ţate – care, cu sprijinul prefecturilor, trebuiau să rezolve această problemă, inclusiv dotările necesare, cel mai târziu până la 1 iulie. Fireşte că obligaţia de a insista pe lângă organele menţionate revenea Ministerului Justiţiei, nicidecum mie. Ca atare, acuzaţia este absurdă.
- Vi se pun în sarcină şi alte acuzaţii.
‑ Într-adevăr. În şedinţa în care a fost anunţată eliberarea mea din funcţie dl. Ninosu mi‑a reproşat şi transparenţa în relaţiile cu presa. Faptul că ne situăm pe poziţii diferite, în această problemă, nu cred că este în avantajul domniei sale, atât din punct de vedere legal, cât şi moral. Excesul de secretizare nu poate fi decât dăunător imaginii justiţiei, care este aşa cum este, şi nu cum am vrea noi să fie. Avem ceva de ascuns opiniei publice? Spre surprinderea mea, în comunicatul dat în noaptea aceleaşi zile, apar cu totul alte învinuiri, care de care mai fantezistă, o veritabilă revărsare de venin.
‑ Să le luăm pe rând, începând desigur, cu politizarea actului de justiţie. Să-l fi iritat oare pe dl. Ninosu punerea în libertate a lui Bobu?
   ‑ Îmi este greu să vă răspund câtă vreme nu exemplifică sub nici o formă o atare aberaţie. Este de neimaginat ca soluţia dată în cazul Bobu să-l fi iritat într-atâta. Pe mine m-a interesat rezolvarea corectă a cauzei şi nu plata poliţelor celor noi faţă de cei vechi. Deocamdată, fără nici o trimitere precisă, suntem obligaţi să mergem pe ghicite.
  ‑ Şi eu care tocmai voiam să vă întreb despre eşecurile avocatului Ninosu în faţa completelor de judecată ale Tribunalului Capitalei...
   ‑ Ştiu eu?!? Nu pierdeţi însă din vedere că a avut şi unele succese în judecarea contestaţiilor privind aceeaşi persoană.
  ‑ Cum rămâne cu lipsa de control a activităţii instanţei şi cu întreţinerea unui climat de tensiune în rândul jude­cătorilor?
  ‑ Cred că nu lipsa, ci exigenţa controlului a fost deranjantă. Dimpotrivă, dl. Ninosu a bagatelizat rezul­tatele acestor con­troale. A anulat cu nonşalanţă până şi sancţiunile aplicate unor grefieri, a ignorat abaterile grave semnalate cu privire la anu­miţi judecători, a făcut abstracţie şi de calificativele obţinute de aceştia şi i‑a recomandat cu căldură Consiliului Superior al Magistra­turii spre promovare. Este de prisos să adaug că toţi aceştia au fost pe lista vorbitorilor la şedinţa organizată cu minuţiozitate pentru eliberarea mea din funcţie. Dar nu numai de aici provine climatul de tensiune, invocat cu seninătate de către chiar cel care l‑a animat. Interviul apărut în dimineaţa aceleiaşi zile în „Cronica Română”, conţinând critici aspre la adresa domniei sale, şi nu a judecătorilor, se pare că a fost determinant.
‑ Mai există sau nu Consiliul Superior al Magistraturii?
‑ După lege, nu! El a funcţionat legal numai până la constituirea Curţii de apel.
‑ Suntem deci într‑un vid de autoritate?
‑ După părerea mea, cunoscându‑se aceste prevederi imperative ale legii, propunerile pentru noul CSM trebuiau să fi fost discutate şi aprobate până la această dată în Parlament, tocmai pentru a nu se crea situaţia ambiguă în care ne aflăm şi de care profită dl. ministru pentru a‑şi achita poliţele.
‑ Apropo de poliţe, vi s‑a comunicat ordinul prin care aţi fost destituit?
‑ Încă nu, dar am auzit că el a fost citit în şedinţa de instalare a noilor şefi.
‑ Intenţionaţi să‑l contestaţi?
‑ Ar fi inutil, mai ales că sunt convins că dl. Ninosu a obţinut în prealabil abilitările de care avea nevoie. De altfel ar fi sub demnitatea mea să revendic un post atât de râvnit, atribuit în actualele circumstanţe, pentru motive şi pe criterii ce nu au nimic în comun cu competenţa.
‑ La drept vorbind, nu cred că v‑a surprins prea tare destituirea.
‑ Eu aş zice că deloc. Îi reproşez dlui Ninosu că nu şi‑a respectat promisiunea făcută la numirea domniei sale ca ministru, de a face această operaţie cu eleganţa cuvenită, fără a recurge la circul unei şedinţe de partid, cu tovarăşi indignaţi şi mediocrităţi ţâfnoase, dispuse să facă orice pentru un oscior. Înţeleg strădania de a pregăti temeinic o atare şedinţă prin cele nouă vizite efectuate la instanţele bucureştene, cu care ocazie, incredibil, mi‑a interzis categoric să-l însoţesc.
‑ Reacţia presei a fost fulgerătoare. Cum o interpretaţi?
‑ Dacă aş spune că m-a surprins ar însemna că o jignesc. S‑a manifestat normal, ca o putere în stat ce este, iar amploarea reacţiei a fost proporţională cu abuzul săvârşit.
‑ Cât de legală este numirea dlui Roş ca preşedinte al TMB?
‑ Cum dl. Roş a dobândit inamovibilitatea în condiţiile legii, avansarea sa pe acest post, după 1 iulie, nu mai era de competenţa ministrului Justiţiei, nici măcar cu titlu provizoriu, ci a Consiliului Superior al Magistraturii.
‑ Consiliul care exista sau nu exista. S-ar zice că haosul care domneşte la ora actuală în Justiţie nu este de natură să insufle cetăţeanului un plus de încredere.
‑ Întru totul de acord cu dvs. Comentariile sunt de prisos deoarece întrebarea conţine răspunsul.
‑ Ce şanse are justiţia să-şi ocupe locul care i se cuvine?
‑ Şansele pe care i le va acorda viitorului ministru de justiţie.
‑ După eliberarea dvs. din funcţie, se pare că diferite partide politice sunt interesate să vă câştige la listele lor la viitoarele alegeri.
‑ V-am mai spus că nu voi renunţa niciodată la calitatea de magistrat, or, asta presupune, implicit, că nu am dreptul să fac politică. Numai dacă, prin absurd, aş fi obligat să renunţ la meseria pentru care sunt format.
‑ Ce vă face să nu vă pierdeţi încrederea în Justiţie?
‑ Accidentul care s-a produs şi care, probabil, nu va fi ultimul, nu poate anihila crezul unei vieţi. Văzându‑i pe tinerii judecători sunt cu atât mai convins că soarta justiţiei nu este câtuşi de puţin în cumpănă.
‑ Activitatea dvs. este îndeobşte cunoscută şi preţuită.
‑ În ce mă priveşte, cred că ce am făcut până acum ţine de o exercitare normală a îndatoririlor ce incumbă unui magistrat. Alarmant este că acest comportament a ajuns să fie privit ca ceva cu totul deosebit. Or, câtă vreme normalul şochează, putem spune că mai avem o bucată bună de drum până la ceea ce se înţelege prin statul de drept.
‑ Câţi dintre colegii dvs. se comportă normal?
     ‑ Sunt foarte mulţi. Nu trebuie să vă gândiţi neapărat numai la cei din Bucureşti. Ei sunt răspândiţi în toată ţara, numai că nu toţi sunt dispuşi să‑şi asume responsabilitatea. Din diferite motive.      ‑ Nu cumva întâmplarea dvs. îi va descuraja?
 ‑ Nădăjduiesc că nu!
     ‑ Cred că sunteţi prea optimist! Am în vedere scandalurile stârnite la înfiinţarea altor Curţi de Apel din ţară.
   ‑ De acord, dar să nu pierdeţi din vedere că viaţa e ironică...

 România liberă – 1996
(a consemnat Florin Gabriel Mărculescu )

miercuri, 25 iulie 2012

Raportorii Consiliului Europei au relansat „Cazul Turianu”


În vara anului 1993, preşedintele Tribunalului Bucureşti era demis de Ministrul Justiţiei. Corneliu Turianu fusese judecătorul care susţinuse că, după mandatul din 1990 şi cel din 1992, preşedintele Ion Iliescu nu mai are dreptul să candideze, chiar dacă prima perioadă cu atribuţiuni de şef al statului fusese mult mai scurtă. Câţiva judecători au avut curajul să-i ia apărarea în mod public, alţii au spus presei că e vorba de un abuz al Puterii şi o răzbunare a lui Iliescu.
În primăvara lui 1994 (aprilie), raportori ai Consiliului Europei au intervenit în favoarea lui Turianu, purtând discuţii atât cu PD (în opoziţie), cât şi cu PDSR. Aproape ca astăzi, când parlamentarii europeni s-au arătat îngrijoraţi de acţiunile guvernului PSD.

 
„Prin Ordinul ministrului, la propunerea Colegiului ministerului, dl Judecător Corneliu Turianu a fost eliberat din funcţia de preşedinte al Tribunalului Municipiului Bucureşti. Măsura eliberării din funcţie a fost dispusă ca urmare a constatării unor incompatibilităţi deontologice, şi anume: tendinţa de politizare a actului de justiţie, lipsă de organizare şi control a activităţii instanţei, obstrucţionarea reformei justiţiei, întreţinerea unui climat de tensiune şi dezbinarea corpului de judecători din Capitală. În funcţia de preşedinte al TMB a fost numit – prin delegare – dl. Judecător Viorel Roş”.
Acesta este comunicatul prin care Petre Ninosu motivează şi anunţă eliberarea din funcţie a lui Corneliu Turianu. Ministrul Justiţiei, prin şefa lui de cabinet, a declarat că nu are nimic de adăugat faţă de comunicatul remis.
De la cabinetul preşedintelui TMB ni s-a precizat că „Dl. Corneliu Turianu este în concediu de odihnă începând de azi”.
Din surse apropiate fostului preşedinte am aflat că el se află în concediu pentru două luni şi jumătate, restanţă din ultimii trei ani. Conform aceloraşi surse, Corneliu Turianu aştepta să fie înlocuit din funcţie odată cu numirea lui Petre Ninosu ca ministru al Justiţiei” (Radu Tudor, iulie 1993).
„Cazul fostului preşedinte al Tribunalului Municipal Bucureşti, Corneliu Turianu, a stat în atenţia raportorilor trimişi de Consiliul Europei. Friederich Köning şi Gunar Jansson au insistat asupra acestui caz atât cu ocazia întâlnirii cu membrii PD, cât şi la întâlnirea cu Ministrul Justiţiei. Miercuri, în timp ce se desfăşura conferinţa de presă, dl. Jansson s-a deplasat la sediul Ministerului de Justiţie pentru a afla de ce nu s-a rezolvat până în prezent cazul privind demiterea lui Corneliu Turianu, demitere considerată un abuz deosebit de grav înfăptuit de fostul ministru Petre Ninosu.
Gabriel Iosif Chiuzbaian, actualul ministru, în discuţia cu raportorul CE, a declarat că, deşi subaltern al lui Petre Ninosu, a luat atitudine împotriva acestui act şi că, acum, în cel mai scurt timp va face o reanalizare a situaţiei şi va lua măsurile ce se impun.
În legătură cu această problemă, i-am solicitat judecătorului Corneliu Turianu o scurtă declaraţie: „Sunt impresionat de poziţia celor doi reprezentanţi ai Consiliului Europei şi îmi place să cred că Ministrul Justiţiei se gândise, încă de la învestire, la cazul meu. Probabil că nu o făcuse încă, având în vedere timpul scurt de la acest eveniment. Aceasta cu atât mai mult cu cât, după destituirea mea, dl. Gavril Iosif Chiuzbaian a comentat acest subiect în paginile revistei «Palatul de Justiţie». Mai mult, dl. ministru este semnatarul diplomei ce mi-a acordat-o în numele Asociaţiei Juriştilor, pe vremea când funcţionam ca preşedinte a TMB: «Pentru modul în care instanţele din Bucureşti înfăptuiesc actul de Justiţie».
Am însă un gust amar, gândindu-mă că o problemă serioasă este pusă în discuţie din iniţiativa unor persoane din afara ţării”[1].






[1] A consemnat Simona Ionescu, în „Evenimentul zilei” nr. 539, 1 aprilie 1994. Articolul a fost reprodus şi Evenimentul zilei nr. 6554 din 25 iulie 2012

luni, 23 iulie 2012

Certificat Medalie

Fiecare cu referendumul lui


Preşedintele Traian Băsescu anunţa, în septembrie 2005, la întoarcerea din SUA, că va demara un referendum naţional pe tema instituirii unui Parlament unicameral. Un prim motiv al acestui demers, susţinea şeful statului, era faptul că, de la 1 ianuarie 2007, pentru România se va mai crea un Parlament, cel al UE şi, pe cale de consecinţă, „ar fi o cavalcadă de abordări parlamentare pentru orice decizie, ceea ce mi se pare puţin cam mult din punct de vedere al eficienţei”. Al doilea motiv pentru instituirea unui Parlament unicameral era legat, potrivit Preşedintelui, de realitatea Guvernelor din România, de după revoluţie. „Din ’92 până acum, comportamentul Parlamentului a trebuit să fie unul de anexă a Guvernului, fără voia lui. Greutatea cu care Parlamentul a legiferat a creat posibilitatea guvernelor de până acum să emită un număr impresionant de ordonanţe de urgenţă, ceea ce a slăbit credibilitatea Parlamentului, de garant al democraţiei, şi a făcut ca guvernele să lucreze mult prea mult fără Parlament”. Un al treilea motiv pentru existenţa unui Parlament unicameral consta în necesitatea de a cheltui mai puţin decât se cheltuieşte acum pentru un Parlament bicameral.
Pentru a iniţia un referendum naţional pe tema instituirii Parlamentului unicameral, Preşedintele României are la îndemână două căi: prima ar fi revizuirea Constituţiei; a doua, chemarea electoratului la urne pentru „probleme de interes naţional”. În ceea ce priveşte revizuirea Constituţiei, legea fundamentală prevede (art.150-152) că Preşedintele poate iniţia acest proces la propunerea Guvernului. În acest caz, propunerea ajunge la mâna Parlamentului. Iar pentru adoptarea proiectului este necesară o majoritate „de cel puţin două treimi din numărul membrilor fiecărei Camere”. În aceste condiţii, şansele revoluţionării sistemului parlamentar prin instituirea unicameralismului, sunt foarte reduse. Este greu de imaginat că parlamentarii ar renunţa la bicameralismul instituit în urmă cu 21 de ani, pentru a vota o formulă restrânsă, de unic corp legislativ, în care ei ar putea să nu-şi mai găsească locul. Se pare însă că, în momentul în care Preşedintele Băsescu a promis în mod ferm referendum pentru Parlamentul unicameral, acesta s-a gândit la a doua cale, cea deschisă de „interesul naţional”. Potrivit articolului 90 din Constituţie, „Preşedintele României, după consultarea Parlamentului, poate cere poporului să-şi exprime, prin referendum, voinţa cu privire la probleme de interes naţional”. Legea referendumului (nr. 3/2000) prevede, în acest caz, că problemele care se supun referendumului şi data desfăşurării acestuia se stabilesc de şeful statului, prin decret.
Opinam la acea vreme că „Parlamentul este o problemă de interes naţional, iar în cazul în care poporul suveran tranşează prin referendum soarta acestuia, parlamentarii sunt obligaţi să acţioneze în consecinţă, adică să procedeze la revizuirea Constituţiei pentru a o modifica în acord cu voinţa românilor. Plecând de la premisa că un eventual referendum pe tema Parlamentului unicameral are mari şanse de a fi validat (condiţiile sunt ca mai mult de jumătate din electorat să se prezinte la vot, iar majoritatea să fie de acord cu propunerea), anticipam că, în condiţiile în care majoritatea electoratului pledează pentru comprimarea Legislativului, vom asista la o reformare «din mers» la capătul căreia ne aşteaptă alegerile anticipate” (în „Referendumul deschide calea anticipatelor”, Ziua, 19 septembrie 2005).
Îngrijorată de perspectiva pierderii locurilor „călduţe” din Parlament, coaliţia majoritară – aprobând propunerea de suspendare din funcţie a Preşedintelui României – iniţiază un referendum pentru demiterea acestuia. Adepţii Constituţiei – Biblia democraţiei – au explicat pe îndelete cum a câştigat „fabrica de ordonanţe” bătălia legislativă cu un Parlament decorativ. Printr-o veritabilă „inginerie constituţională”, s-a obţinut trecerea Monitorului Oficial în subordinea Guvernului; demiterea Avocatului Poporului; restrângerea atribuţiilor Curţii Constituţionale; schimbarea nestatutară a şefilor Camerelor şi – cum altfel! – prin bombardarea legislativului cu o puzderie de ordonanţe de urgenţă în domenii rezervate legilor organice.
 Nu mă opresc, acum, asupra acestui subiect, deşi importanţa lui de excepţie nu poate fi nicicum ignorată. Problema pe care mi-o pun şi căreia mă străduiesc să-i găsesc un răspuns este aceea de a şti dacă este legitimă indignarea Preşedintelui interimar, Crin Antonescu, potrivit căruia „Preşedintele României nu primeşte ordine de la nimeni”, vis-a-vis de aprecierea negativă a Preşedintelui Comisiei Europene, Jose Manuel Barosso, ori remarca ţâfnoasă a premierului Victor Ponta, adresată Cancelarului german, Angela Merkel: „Nu doamna Merkel votează pe 29 iulie”. Eu, unul, mărturisesc că, în limitele raţiunii, nu am reuşit o justificare pentru aceste atitudini.

sâmbătă, 21 iulie 2012

Coaliţia poate schimba preşedinţii Camerelor cu ajutorul Curţii Constituţionale

„Profesorul de drept Corneliu Turianu a oferit o nouă cale de atac pentru coaliţia de la putere în bătălia schimbării preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului. Alegerea preşedinţilor Camerelor se face cu majoritate de 50% plus unul din numărul total al parlamentarilor. Or, la alegeri domnii Văcăroiu şi Năstase au fost aleşi cu jumătate plus unul din numărul parlamentarilor prezenţi. Prin urmare, s-a încălcat Constituţia şi poate fi contestat votul la Curtea Constituţională.
Apelul la Curte ar putea să fie folosit însă de cei de la putere şi cum domnii Văcăroiu şi Năstase nu au fost aleşi în conformitate cu prevederile Constituţiei, o contestaţie depusă de actuala putere ar trebui să se soldeze cu o hotărâre a Curţii Constituţionale care să statueze repetarea alegerilor pentru cele două fotolii de preşedinte”. - Adrian Horincar, Curentul, nr. 190 din 13 august 2005

Iată ce consemnează jurnalistul în continuare:
Antonie Iorgovan: „Ăştia au în cap numai schimbări!”
Antonie Iorgovan, specialistul PSD în materie de drept constituţional este supărat pe cei de la putere. „Ăştia au în cap numai schimbări! Nu au auzit de coabitare? Cred că le stau rău în gât Văcăroiu şi Năstase”, a spus el despre reprezentanţii coaliţiei.
Iorgovan consideră că este vorba de „o clară forţare a Constituţiei”.
„Preşedinţii Camerelor se aleg pe durata mandatului”, a declarat senatorul PSD. „Cum să schimbe regulamentele, dacă a fost declarat neconstituţional acest lucru de Curte? Dacă ei schimbă regulamentul, iar îi vom duce la Curte şi vor lua un pumn în barbă şi iar vor ţipa că este pesedistă Curtea Constituţională”, a spus Iorgovan. „Instituţiile statului (Curtea Constituţională - n.red.) vor fi la post şi vor menţine echilibrul”, ne-a asigurat „părintele Constituţiei”.
Corneliu Turianu: „Alianţa a greşit din faşă”
„Categoric că schimbarea preşedinţilor se poate face dacă sunt modificate regulamentele”, ne-a declarat Corneliu Turianu. „Păcat că s-a ajuns aici. Alianţa a greşit din faşă, de la alegeri, atunci când au părăsit lucrările. S-au comportat ca un partid de opoziţie. Dacă rămâneau şi votau, şi-ar fi numit preşedinţii şi scăpau de toată tevatura”, a spus reputatul jurist. El a mai spus însă că greşeala celor de la putere poate să fie folosită acum. „Ca şi în cazul legilor organice, alegerea preşedinţilor Camerelor se face cu o majoritate de 50% plus unu din numărul total al parlamentarilor. Or, la alegeri s-a făcut o şmecherie, şi Văcăroiu şi Năstase au fost aleşi cu jumătate plus unu din numărul parlamentarilor prezenţi. Prin urmare, s-a încălcat Constituţia şi poate fi contestat votul la Curtea Constituţională”, a oferit Turianu o nouă modalitate de atac pentru putere.

Asta ar fi fost valabil şi cu privire la recenta schimbare a preşedinţilor Camerelor dacă, printr-o ingenioasa ordonanţă de urgenţă perfect neconstituţională, USL nu ar fi „văduvit” Curtea de atribuţia prevăzută în art.146 lit.c din Constituţie, şi anume aceea de a se pronunţa asupra constituţionalităţii regulamentelor Parlamentului.

joi, 19 iulie 2012

Statutul parlamentarilor


Libertatea cu care se manifestă unii parlamentari este privită ca o gravă şi inadmisibilă abatere de la disciplina de partid în spiritul căreia ar trebui să se manifeste, reprimându-şi convingerile. În paranteză fie spus, câte înţelegeri neştiute vor mai exista prin sertarele arcului guvernamental sau la Cotroceni şi ce rol mai au deliberările parlamentare dacă deputaţii şi senatorii sunt obligaţi să le respecte ad litteram?
Această concepţie – greşită, credem noi – naşte întrebări inevitabile. Sunt oare parlamentarii simpli salahori pasibili de sancţiuni în cazul în care nu răspund cu maximum de solicitudine şi obedienţă comenzilor ce li se dau? Le este sau nu îngăduit să se abată de la deciziile luate la vârful coaliţiei? Sunt ei, parlamentarii, simplii executanţi ai unor soluţii venite din afară, piese ale unei absurde maşini de vot, pioni pe tabla de şah a unei voinţe unice şi inflexibile?
Agitaţia provocată de atitudinea „recalcitrantă” a parlamentarilor „neconformişti”, care de fiecare dată a declanşat aprige dispute politice, ne obligă să dăm răspunsuri tuturor acestor întrebări. Pentru că, în definitiv, miza o constituie statutul parlamentarului, mai exact mandatul reprezentativ în virtutea căruia acţionează el.
Lămuritoare sunt, în acest sens, prevederile art.69 din Constituţie: „În exercitarea mandatului, deputaţii şi senatorii sunt în serviciul poporului” (alin.1); „Orice mandat imperativ este nul” (alin.2).
Comentând acest text, autorii unui valoros tratat de drept constituţional, prof.univ.dr. Victor Duculescu, Constanţa Călinoiu şi Georgeta Duculescu, fac o sumă de observaţii pertinente, răspunzând parcă situaţiei conflictuale generale de „indisciplina” unor parlamentari. „Deputaţii şi senatorii nu pot să fie legaţi printr-un mandat imperativ, prin aceasta înţelegându-se mandatul de a acţiona într-o anumită problemă concretă numai într-un anumit mod, pentru a obţine un rezultat de o anumită natură. Dacă este adevărat că deputaţii şi senatorii sunt legaţi de alegătorii lor, în sensul că trebuie să le respecte voinţa, ei beneficiază, incontestabil, din momentul în care sunt aleşi, de un anumit grad de autonomie. Acest grad de autonomie este valabil şi faţă de propriile lor partide. (…) Disciplina de partid dă expresie adeziunii politice la un anumit program de guvernare, al unei formaţiuni politice. Calitatea de deputat sau de senator conferă însă celui ales o deplină libertate de expresie, pe care acesta o exercită, desigur, în cadrul orientării sale politice.
Apartenenţa unui parlamentar, chiar la formaţiunea majoritară, nu-l poate obliga să accepte orice măsura a Guvernului, ori să adere automat la un punct de vedere. Un asemenea sistem era posibil numai în regimul trecut, când orice îndepărtare de la principiile partidului de guvernământ (unic) deveneau o faptă incompatibilă cu statutul celui în cauză. În regimul democratic, un parlamentar are dreptul să îşi exprime deschis părerile, să accepte sau nu anumite iniţiative ale Guvernului, chiar dacă face parte din formaţiunea majoritară, să propună amendamente, completări etc. Este cert că o înţelegere greşită a raportului dintre calitatea de parlamentar şi aceea de membru al unui partid nu poate avea decât un efect contraproductiv”.
Bine ar fi dacă adepţii disciplinei de partid ar mai pune din când în când mâna pe carte…

miercuri, 11 iulie 2012

Ce votăm: suspendarea Preşedintelui sau suspendarea statului de drept?




Constituţia României consacră principiul legiferării democratice: „Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate legiuitoare a ţării” (art. 61 alin.1). Altfel spus, în respectul Constituţiei, legea este singura formă de permanenţă legislativă democratică, definitorie pentru statul de drept.
Deşi Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 41/2012 – atât în întregul ei, cât şi în ceea ce priveşte modificarea art. 10 din Legea nr. 3/2000 privind organizarea şi desfăşurarea referendumului – este profund neconstituţională, autorii demersului suspendării din funcţie a Preşedintelui anunţă cu nonşalanţă că referendumul va fi organizat în baza Ordonanţei de urgenţă adoptată de Guvern la 6 iulie a.c.
Mai mult, deşi recent Curtea Constituţională le-a oferit ingineria legislativă a ieşirii din impas, în sensul că modificarea ar putea deveni constituţională „în măsura în care la referendum vor participa cel puţin jumătate plus unul din numărul persoanelor înscrise în listele electorale permanente”, adică numai în măsura în care sunt respectate prevederile imperative ale art.5 alin.2 din Legea referendumului de la care s-a derogat prin Ordonanţa de urgenţă, iniţiatorii suspendării se încăpăţânează să susţină modificarea art. 10, şi anume că „Demiterea Preşedintelui României este aprobată dacă a întrunit majoritatea voturilor valabil exprimate ale cetăţenilor care au participat la referendum”.

I. Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 41/2012 este neconstituţională, în întregul ei, în considerarea următoarelor argumente:
Reamintesc ca legiferarea prin ordonanţe ale Guvernului este limitată prin Constituţie, atât ca domeniu, cât şi ca perioadă în care se pot emite ordonanţe. Astfel, în ceea ce priveşte domeniul „delegării legislative”, Constituţia prevede în art.115 alin.1 că  „Parlamentul poate adopta o lege specială de abilitare a Guvernului pentru a emite ordonanţe în domenii care nu fac obiectul legilor organice”. Or, cum art.73 alin.3 include în categoria de legi organice „organizarea şi desfăşurarea referendumului”, rezultă indubitabil că referendumul nu poate face obiectul delegării legislative.
Aşa fiind, regimul ordonanţei fiind astfel strict determinat de art. 115, ordonanţa – fie ea simplă sau de urgenţă – este nulă de drept ori de câte ori este emisă în absenţa unei legi de abilitare legislativă ori în baza unei astfel de legi de abilitare, dar în domenii care fac obiectul legii organice (a se vedea şi Îşi va respecta menirea Curtea Constituţională? şi Legiferarea prin ordonanţe ale Guvernului).
În ceea ce priveşte perioada în care se pot emite ordonanţe, Constituţia prevede în art.115 alin.2 că „Legea de abilitare va stabili, în mod obligatoriu, domeniul şi data până la care se pot emite ordonanţe”.
Orice analiză, orice dezbatere pe acest subiect trebuie pornită de la faptul că – şi nici aici nu este loc de vreun comentariu – din punct de vedere strict juridic ordonanţele, inclusiv cele de urgenţă, au un caracter tranzitoriu, interimar. Căci, spre deosebire de propunerile legislative, pentru care Constituţia nu obligă Parlamentul la adoptarea unei legi, supunerea ordonanţelor simple sau de urgenţă spre aprobare trebuie să se încheie cu o lege, tranşând interimatul, căci ele sunt deja în vigoare la momentul dezbaterii.
În lipsa aprobării Parlamentului, efectele oricărei ordonanţe nu pot depăşi perioada sesiunii pentru care a fost depusă, iar aprecierea acestora, ca şi cum ar fi în vigoare şi după această perioadă, nu reprezintă altceva decât o suspendare a statului de drept (a se vedea şi Anihilarea statului de drept).

II. În ceea ce priveşte modificarea art. 10 din Legea nr. 3/2000 privind organizarea şi desfăşurarea referendumului prin Ordonanţa de urgenţă a guvernului nr.41/2012, a se vedea Curat (ne)constituţional, da’ umflaţi-l !


marți, 10 iulie 2012

Curat neconstituţional, da’ demiteţi-l!



Verdictul pronunţat astăzi de Curtea Constituţională – cu privire la sesizarea de neconstituţionalitate a Legii pentru modificarea art.10 din Legea nr.3/2000, în vederea demiterii Preşedintelui – la prima vedere produce confuzie, fiind deliberat echivoc. Ca urmare, parafrazând caragialescul îndemn "curat neconstituţional, dar umflaţi-l!", ministrul delegat pentru administraţie, Victor Paul Dobre, apreciază – chiar înainte de promulgarea legii – că modificarea textului citat mai sus este în acord cu prevederile Constituţiei şi că deci Preşedintele poate fi demis cu jumătate plus unu din cei prezenţi la referendum, în vreme ce alţii obiectează, pe bună dreptate, că poate fi demis numai cu prezenţa a jumătate plus unul din numărul persoanelor înscrise în listele electorale.
Or, potrivit art.10 din Legea nr.3/2000 privind organizarea şi desfăşurarea referendumului, „Demiterea Preşedintelui României este aprobată dacă a întrunit majoritatea voturilor cetăţenilor înscrişi în listele electorale”. În acelaşi sens, art. 5 alin. 2 din aceeaşi lege, dispune că „Referendumul este valabil dacă la acesta participă cel puţin jumătate plus unul din numărul persoanelor înscrise în listele electorale”.
Dar iată că art.10, astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr.41/2012, precizează că „Prin derogare de la art.5 alin.2, demiterea Preşedintelui României este aprobată dacă a întrunit majoritatea voturilor valabil exprimate ale cetăţenilor care au participat la referendum”.
Şi acum verdictul Curţii, ce se vrea a împăca şi capra şi varza: „Legea pentru modificarea art.10 din Legea nr.3/2000 privind organizarea şi desfăşurarea referendumului este constituţională în măsura în care asigură participarea la referendum a cel puţin jumătate plus unul din numărul persoanelor înscrise în listele electorale permanente”.
Altfel spus, abstracţie chiar făcând de faptul că este inadmisibil a modifica o lege organică printr-o ordonanţă de urgenţă, modificarea este neconstituţională, dar ea ar putea deveni constituţională „în măsura în care” la referendum vor participa cel puţin jumătate plus unul din numărul persoanelor înscrise în listele electorale permanente.
Cu alte cuvinte, vă reamintesc că, în calitatea de garant al Constituţiei, Curtea Constituţională este cea care „veghează la respectarea procedurii pentru organizarea şi desfăşurarea referendumului şi confirmă rezultatele acestuia” (art.146 lit.i din Constituţie).