luni, 20 mai 2013

Odiseea dezincriminării infracţiunilor contra demnităţii – Partea a III-a


 
Infracţiunile contra demnităţii şi presa 

Orice act de încălcare, de nesocotire a demnităţii omului reprezintă în condiţiile prevăzute de lege o faptă socialmente periculoasă pentru ordinea socială. Intervenţia legii penale are loc atât pentru a-l apăra pe om de agresiunea morală pe care o exercită asupra propriului sentiment de auto-preţuire şi asupra reputaţiei sale afirmaţiile jignitoare şi defăimătoare, dar şi pentru a conserva starea de convieţuire armonioasă în sânul societăţii, care nu se poate menţine decât atâta vreme cât oamenii nu-şi fac imputări nedrepte, înjositoare ori degradante, cât ei nu-şi acordă reciproc consideraţie şi respect.
Calomnia este fapta persoanei care, în public, afirmă cu privire la o altă persoană sau impută acesteia o faptă determinată, care dacă ar fi adevărată ar expune acea persoană la o sancţiune penală, administrativă sau disciplinară, ori dispreţului public.
Prin „afirmarea unei fapte”, în sensul textului ce incriminează calomnia, se înţelege acea susţinere a făptuitorului că o anumită faptă – pe care el o expune, descrie, povesteşte, împărtăşeşte ori relatează altor persoane – este reală, că ea corespunde adevărului. Cel mai adesea acţiunea de afirmare îmbracă aparenţa unei simple sincerităţi, dar în realitate ea reprezintă un mijloc prin care se urmăreşte destrămarea reputaţiei unei persoane. Astfel, făptuitorul susţine cu tărie că o anumită faptă, născocită de el, corespunde adevărului şi, de regulă, face aceasta în absenţa persoanei căreia îi este atribuită.
Prin „imputare” se înţelege atât acţiunea de a imputa cât şi rezultatul ei, adică reproşul, învinuirea. Cu aceleaşi observaţii expuse mai sus, arătăm că prin „imputarea unei fapte”, se înţelege a formula o învinuire, a aduce o acuzare sau a reproşa săvârşirea sau participarea la săvârşirea unei fapte ilicite, imorale ori degradante.
Calomnia este, aşadar, o născocire răuvoitoare; ea constă deci în atribuirea unei persoane a unei fapte determinate pe care făptuitorul o ştie falsă, sau pe care acesta o afirmă sau o impută cu intenţia de a cauza un rău, şi anume: de a lovi în demnitatea acelei persoane, prezentând-o ca fiind o persoană incorectă, necinstită ori imorală, într-un cuvânt nedemnă de preţuirea (aprecierea) morală publică de care se bucură în rândul semenilor săi. 
Afirmarea sau imputarea în public a unei fapte determinate, în aşa fel încât persoana căreia îi este atribuită ar fi expusă la o sancţiune legală ori dispreţului public, are totdeauna aptitudinea de a aduce atingere demnităţii persoanei. Fiind prin natura sa susceptibilă de a cauza astfel de urmări, fapta săvârşită violează unul dintre drepturile fundamentale ale persoanei: dreptul pe care aceasta îl are de a se bucura de stimă, consideraţie şi respect în rândul semenilor săi. 
Precizăm că, în ce priveşte mijloacele de săvârşire, afirmarea ori imputarea se poate realiza prin cuvinte în mod oral (vorbe, discursuri, ameninţări etc.) sau în scris (articole publicate în presă, cărţi, afişe etc.) sau prin desene ori imagini, dar – mai rar – şi prin gesturi care ar putea reproduce fără dubiu o faptă determinată pusă în sarcina unei anumite persoane. În ceea ce priveşte acest din urmă mijloc de săvârşire, este de observat că, spre deosebire de insultă, care se poate comite în public fără folosirea unui mijloc specific de publicitate (de exemplu, gesturi ofensatoare făcute în public), calomnia, dată fiind necesitatea de a expune o faptă determinată, nu s-ar putea executa în public fără folosirea unui mijloc special de publicitate (spre pildă, în ipoteza unei pantomime improvizate care se joacă în aşa fel încât să fie de natură a constitui o vădită afirmare a unei fapte determinate). Pot fi folosite – şi adesea sunt folosite – pentru răspândirea afirmaţiilor sau imputărilor denigratoare şi mijloace de reproducere ori transmitere tehnică (radio, televizor, magnetofon, fotografii trucate etc.).
Aşadar, infracţiunea de calomnie se poate comite şi „prin presă” sau, altfel spus, publicarea în presă poate constitui unul din mijloacele de săvârşire a acestei infracţiuni.
Această constatare conduce inevitabil la întrebarea: este sau nu necesar ca, atunci când este săvârşită prin presă, calomnia comisă de un ziarist să fie sancţionată numai „civil”, în ideea că altminteri s-ar instaura cenzura şi implicit ar fi îngrădită libertatea de exprimare.
În adevăr, nici cenzura şi nici pedepsele excesive nu sunt compatibile cu libertatea presei. Căci, dacă schimbările politice intervenite la noi în ţară au dus la înlăturarea uneia dintre aceste metode, cenzura, efortul de a menţine ceea ce s-a dobândit prin aceste schimbări nu se poate concilia cu folosirea celei de-a doua – menţinerea pedepsei închisorii pentru calomnie. 
A se citi şi INSULTA şi CALOMNIA - Partea I şi INSULTA şi CALOMNIA - Partea a II-a
 

duminică, 19 mai 2013

„Colegii deputaţi au pledat eroic pentru forfecarea bugetară”



Jurnalul Naţional – 17 decembrie 1997
 (a consemnat Gena Saru‑Ispas)
 
„‑ Domnule senator Corneliu Turianu aţi afirmat că nu sunteţi de acord cu sistemul de sume forfetare pe care îl au deputaţii şi care reprezintă echivalentul unui salariu. De ce?
‑ Eu unul nu mi-aş pune semnătura pe un act normativ asupra căruia planează acuza că încurajează nu mai puţin de două infracţiuni dezonorante cum ar fi: nejustificarea cu acte a unor sume ridicate cu semnătură, pentru alte persoane – şef de cabinet, dactilografă şi şofer – şi neplata impozitelor pentru sumele cuvenite acestora. Nu mai vorbesc de faptul că planează asupra parlamentarului suspiciunea că şi-ar însuşi chiar o parte din sumele afectate celorlalte cheltuieli inerente bunei funcţionări a unui birou parlamentar. Dacă deputaţii vor să continue cu forfetarea, în dispreţul prevederilor constituţionale, nu îi împiedică nimeni. Dar să voteze ei înşişi o asemenea lege, pentru aceasta, nu e posibil să aibă acoperirea Senatului.
‑ Senatul a propus eliminarea sumelor forfetare. Şi totuşi, în noua lege a salarizării demnitarilor, ele sunt prevăzute pentru deputaţi. Nu aţi reuşit să impuneţi colegilor argumentele Senatului?
‑ Am participat, alături de alţi parlamentari, la şedinţa consultativă privind problema salarizării noastre. Cu acel prilej am văzut cu proprii mei ochi a opta minune a lumii: un consens total sub cupola Camerei Deputaţilor. Nu mai conta că eşti de stânga sau de dreapta, majoritar sau minoritar, numai să nu te legi de forfetarea colegilor deputaţi. Trebuie să recunosc însă că, la unison, colegii noştri au pledat eroic, pentru forfetare, sau, mai degrabă, pentru o veritabilă „forfecare” bugetară! Faptul că un şef de cabinet de la Camera Deputaţilor are un salariu de 1.800.000 de lei, mai mare decât al unui senator, m-a determinat să întreb în glumă cum m-aş putea transfera, o dată pe lună, ca şef de cabinet la Camera Deputaţilor. Un deputat ţărănist chiar mi-a tăiat-o scurt, spunând că aş câştiga vreo două milioane şi jumătate, în timp ce pe ştatul meu de plată scrie negru pe alb că am un venit lunar de 1.400.000 lei!
La comisia de mediere nici măcar n-am fost primit la discuţii, aşa că n-am mai avut o altă posibilitate de a încerca să îi conving pe deputaţi să renunţe la sumele forfetare. Aşa că, după atâtea bătăi cu pumnii în piept pentru economiile făcute din milioanele primite în afara indemnizaţiei cuvenite unui deputat, nu am de pus decât o întrebare: returnează el aceşti bani „economisiţi” la buget, la sfârşitul fiecărei luni?”

sâmbătă, 18 mai 2013

VIZIUNE

 
 VIZIUNE

 

Cu linişte în suflet privesc anii
Ce m-au purtat în goană ca-ntr-un vis
Mi-au înflorit în inimă castanii
La umbra lor m-aştern, cu părul nins.
 

Un gând de fericire îmi irumpe
Parcă plutesc pe-al mărilor hotar
Spre locul unde noaptea se ascunde
Şi-i linişte şi totul este clar…

 

marți, 14 mai 2013

PASTEL DE PRIMĂVARĂ



MARC TURIANU
 
 
PASTEL DE PRIMĂVARĂ

 

Când primăvara vine iată râul
Rostogolindu-şi unda către şes
În depărtarea mută sună grâul
Pe care încă nici nu l-am cules

 
Dar peste ţară s-a lăsat lumină
Şi verdele ţâşneşte viu în zări
Copacul avântând spre cer tulpina
Eu preumblându-mi paşii prin visări…

luni, 13 mai 2013

DESTIN

MARC TURIANU
DESTIN
 

Mereu adun
Din veac, iubire
Ce dor nebun
De nemurire!
 

Şi nici nu ştiu
Cum e mai bine
Şi versuri scriu
Uitând de mine…

duminică, 12 mai 2013

DIALOG NOCTURN


DIALOG NOCTURN

Crăiasa, cu chip oval,
Pas de om îngândurat…
Fix, se uită peste sat,
Simulând un zâmbet pal

De un nor, subtil voalată
Semănând cu o cadână
Ca străjer vrea să rămână
La a cosmosului poartă…

Apoi se duce, ca o luntre
Pe a cerului câmpie
Şi de-atâta feerie
Vălu-i cade de pe frunte

O privesc cu dor în suflet
Şi mă întreb copilăreşte:
„Oare nu mai oboseşte
De sclipire şi de umblet?

 Iar în liniştea de-afară
Nu se mişcă nici un ram
Doar… o gâză bate-n geam
Cu călcâiul ei de ceară.  

-În zadar aşa probleme
Îmi răspunde astrul sfânt-
Sunt legată de pământ
Precum oamenii de ...vreme!

Odiseea dezincriminării infracţiunilor contra demnităţii – Partea a II-a


Insulta şi calomnia se întorc în Codul penal?

 


·  Urmare a iniţiativei legislative de modificare a Codului penal aparţinând ministrului justiţiei de la acea vreme, Monica Macovei – la cererea expresă a Clubului Român de Presă – normele de incriminare a insultei şi calomniei cuprinse în art.205 şi art.206 din Codul penal, precum şi prevederile art.207 din acelaşi cod privind proba verităţii, au fost abrogate prin dispoziţiile art.I pct.56 din Legea nr.278/2006.
Deşi calomnia şi insulta au caracter penal şi în Franţa, şi în Italia, s-a argumentat că dezincriminarea respectivelor infracţiuni contra demnităţii a fost, de altfel, o „recomandare a Uniunii Europene care încearcă să uniformizeze legislaţia în toate statele membre”. Este adevărat că multe state din Uniunea Europeană prevăd în legislaţia proprie pedepse de la câteva luni la maximum doi ani pentru delictele de presă, însă în aceste state pedepsele penale nu se mai administrează de mulţi ani, graţie şi jurisprudenţei CEDO. În concluziile Conferinţei regionale privind calomnia şi libertatea de exprimare, organizate sub egida Consiliului Europei, în perioada 17-18 octombrie 2002, la care au participat majoritatea statelor europene, s-au formulat următoarele recomandări: „În cazul în care sunt prevăzute sancţiuni penale pentru calomnie, trebuie să nu existe pedeapsa închisorii, iar pedepsele pecuniare trebuie să fie proporţionale. De asemenea, cuantumul despăgubirilor din procesele civile trebuie să fie proporţionale, pentru a nu afecta libertatea de exprimare. Proba verităţii trebuie să fie prevăzută. De asemenea, trebuie să constituie o apărare în situaţia în care jurnalistul a acţionat în mod rezonabil şi cu bună credinţă”.
O simplă comparare a faptelor de insultă şi calomnie din Codul penal român cu cele din legislaţiile din alte state europene relevă faptul că la noi delictele de presă sunt cel mai sever pedepsite, cu până la 3 ani de închisoare în cazul calomniei. De observat însă că în proiectul noului Cod penal dispoziţiile art.205, 206 şi 207, care au fost abrogate prin dispoziţiile art.I pct.56 din Legea nr.278/2006, nu mai prevedeau pedeapsa închisorii şi aveau următorul cuprins:
Art.205 – Insulta „Atingerea adusă onoarei ori reputaţiei unei persoane prin cuvinte, prin gesturi sau prin orice alte mijloace, ori prin expunerea la batjocură, se pedepseşte cu amendă. Aceeaşi pedeapsă se aplică şi în cazul când se atribuie unei persoane un defect, boală sau infirmitate care, chiar reale de ar fi, nu ar trebui relevate. Acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate. Împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală”;
Art.206 – Calomnia „Afirmarea sau imputarea în public, prin orice mijloace, a unei fapte determinate privitoare la o persoană, care, dacă ar fi adevărată, ar expune acea persoană la o sancţiune penală, administrativă sau disciplinară ori dispreţului public, se pedepseşte cu amendă de la 2.500.000 lei la 130.000.000 lei. Acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate. Împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală”;
Art.207 – Proba verităţii „Proba verităţii celor afirmate sau imputate este admisibilă, dacă afirmarea sau imputarea a fost săvârşită pentru apărarea unui interes legitim. Fapta cu privire la care s-a făcut proba verităţii nu constituie infracţiunea de insultă sau calomnie”. 

·  Prin Decizia nr.62/2007, Curtea Constituţională a decis că dispoziţiile art.I pct.56 din legea sus-menţionată referitoare la abrogarea art.205, art.206 şi art.207 din Codul penal în vigoare sunt neconstituţionale.
După cum s-a reţinut în considerentele acestei decizii, în cazul constatării neconstituţionalităţii dispoziţiilor legale de abrogare, acestea îşi încetează efectele juridice în condiţiile prevăzute de art.147 din Constituţie, iar prevederile legale care au format obiectul abrogării continuă să producă efect.
În adevăr, potrivit textului constituţional citat, deciziile Curţii Constituţionale sunt „general obligatorii” (alin.4), iar legiuitorul (Parlamentul sau Guvernul, după caz) au la dispoziţie 45 de zile de la publicarea deciziei pentru a pune de acord prevederile găsite neconstituţionale – şi suspendate de drept pe durata acestui termen – cu dispoziţiile Legii fundamentale (alin.1). În caz contrar, aspectele neconstituţionale îşi încetează oricum efectele juridice.
În urma publicării acestei decizii a Curţii Constituţionale, practica instanţelor a devenit neunitară. Unele instanţe au considerat dispoziţiile art.205-207 din Codul penal ca fiind în vigoare, motivând că suspendarea de drept a textului de lege derogator are drept consecinţă reintrarea în vigoare a dispoziţiilor abrogate, în forma avută anterior abrogării. În schimb, alte instanţe „au considerat că dispoziţiile abrogate nu mai sunt în vigoare în absenţa reincriminării exprese a celor două fapte de către legiuitor şi în faţa realităţii că, potrivit Constituţiei şi a Legii nr.47/2002, republicată, Curtea Constituţională nu poate să-şi aroge sub nici o formă rolul de legiuitor pozitiv, reactivarea insultei şi calomniei printr-o decizie a instanţei de control constituţional venind în contradicţie flagrantă cu principiile previzibilităţii legii şi legalităţii incriminării şi pedepsei”[1].

·   Din cauza jurisprudenţei divergente, procurorul general al României a promovat un recurs în interesul legii asupra activităţii dispoziţiilor art.205 şi 206 din Codul penal, care nu mai erau sancţionate cu închisoarea ca o consecinţă a deciziei Curţii Constituţionale nr.62/2007.
Prin decizia nr.8/2010, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite, a admis recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi a stabilit că: „Normele de incriminare a insultei şi calomniei cuprinse în art.205 şi art.206 din Codul penal, precum şi prevederile art.207 Cod penal privind proba verităţii, abrogate prin dispoziţiile art.I pct.56 din Legea nr.278/2006, dispoziţii declarate neconstituţionale prin Decizia nr.62/2007 a Curţii Constituţionale, nu sunt în vigoare. Obligatorie, potrivit art.414 alin.3 din Codul de procedură penală”.
Ulterior, după ce ÎCCJ a admis recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă ÎCCJ prin care cele două infracţiuni nu mai erau sancţionate cu închisoarea, Curtea Constituţională a României a acceptat o excepţie de neconstituţionalitate ridicată în cadrul unui proces la Judecătoria Iaşi privind dispoziţiile art.4145 alin.4 din Codul de procedură penală, excepţie prin intermediul căreia insulta şi calomnia pot fi din nou sancţionate cu închisoarea.
În urma deliberărilor, Curtea Constituţională, cu unanimitate de voturi, a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constat că „dezlegarea dată problemelor de drept judecate” prin decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite, nr.8 din 18 octombrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.416 din 14 iunie 2011, este neconstituţională, contravenind Constituţiei şi Deciziei Curţii Constituţionale nr. 62 din 18 ianuarie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.104 din 12 februarie 2007.
Decizia este definitivă şi general obligatorie.
Argumentaţia reţinută în motivarea soluţiei pronunţate de Plenul Curţii Constituţionale va fi prezentată în cuprinsul deciziei, care se comunică celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului, Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Consiliului Superior al Magistraturii şi Judecătoriei Iaşi - secţia penală, şi se va publica în Monitorul Oficial al României, Partea I. 

În momentul actual este greu de comentat în ce măsură decizia instanţei constituţionale este ancorată în realitatea sau nu, ori la ce anume elemente de neconstituţionalitate s-a referit atunci când a cenzurat actul de voinţă al Parlamentului, care a abrogat cele trei articole din Codul penal. Aceasta pentru că decizia nu a fost încă motivată.



[1] CEDO, cauza Antonescu c. României (21.02.2012)

vineri, 10 mai 2013

Odiseea dezincriminării infracţiunilor contra demnităţii – Partea I




Partea I – Renunţarea la incriminarea faptelor de insultă şi calomnie

 1.  În legislatura 1996-2000, am înregistrat la Biroul permanent al Senatului sub nr.23, din 26 ianuarie 1999, iniţiativa legislativă pentru modificarea „buclucaşelor” articole 205 şi 206 din Codul penal, opinând că pentru cele două infracţiuni este suficientă o pedeapsă pecuniară.
2. Rodica Stănoiu, iniţiator al Ordonanţei de urgenţă nr.58/2002, având în vedere că într-un mai vechi proiect de modificare a Codului penal s-a cerut înăsprirea pedepselor pentru insultă şi calomnie „prin presă”, a obţinut eliminarea variantei agravate a celor două infracţiuni contra demnităţii. Îmi aduc aminte că doamna Stănoiu dădea declaraţii belicoase din care reieşea că a fost nevoie de competenţa domniei sale pentru a-i scăpa pe ziarişti de închisoare.
3. Invocând asigurarea libertăţii de exprimare şi apreciind că demnitatea persoanei poate fi ocrotită în mod eficient chiar şi numai prin intermediul normelor dreptului civil, Parlamentul a abrogat, prin art.I pct.56 din Legea nr.278/2006, dispoziţiile din Codul penal referitoare la insultă, calomnie şi proba verităţii.
Numai că, prin Decizia nr.62/2007, Curtea Constituţională a admis o excepţie de neconstituţionalitate, ridicată de un justiţiabil într-un proces de insultă şi calomnie intentat unui jurnalist, constatând că dispoziţiile cuprinse în art.I pct.56 din Legea nr.278/2006 referitoare la abrogarea art.205, 206 şi 207 Cod penal sunt neconstituţionale. Curtea a reţinut că „prin abrogarea dispoziţiilor legale menţionate s-a creat un inadmisibil vid de reglementare, contrar dispoziţiei constituţionale care garantează demnitatea omului ca valoare supremă. În absenţa ocrotirii juridice prevăzute de art.205, 206 şi 207 din Codul penal, demnitatea, onoarea şi reputaţia persoanelor nu mai beneficiază de nici o altă formă de ocrotire juridică reală şi adecvată”. Curtea a mai motivat că „nu poate reţine existenţa unui ocrotiri juridice reale prin posibilitatea recunoscută de instanţele judecătoreşti persoanelor vătămate prin infracţiunile menţionate de a obţine daune morale în cadrul procesului civil, deoarece o asemenea formă de ocrotire juridică nu este reglementată explicit, ci este instituită pe cale jurisprudenţială. Pe de altă parte, recurgerea la procesul civil, întemeiată, prin analogie, pe dispoziţiile art.998 din Codul civil – care reglementează răspunderea patrimonială pentru prejudiciile produse prin fapte ilicite – nu constituie o protecţie juridică adecvată în cazul analizat, deoarece dezonoarea este prin natura sa ireparabilă, iar demnitatea umană nu poate fi evaluată în bani şi nici compensată prin foloase materiale”. Ca urmare a constatării neconstituţionalităţii normelor abrogatoare, Curtea a decis că acestea îşi încetează efectele juridice în condiţiile prevăzute de art.147 alin.1 din Constituţie, iar prevederile legale care au format obiectul abrogării (în speţă, normele de incriminare a insultei şi calomniei cuprinse în art.205 şi 206 din Codul penal, precum şi prevederile art.207 privind proba verităţii din Codul penal) continuă să producă efecte juridice.
Însă, contrar prevederilor constituţionale ale art. art.147 alin.1 şi alin.4, procurorul general al României a promovat un recurs în interesul legii prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost solicitată să se pronunţe în legătură cu efectele Deciziei Curţii Constituţionale nr.62/2007. Deşi s-a aflat în faţa unui recurs inadmisibil, având ca obiect starea legii – în loc de interpretarea şi aplicarea unitară a acesteia – Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a erijat în instanţă de control judiciar şi a infirmat Decizia nr.62/2007 a Curţii Constituţionale, reţinând următoarele: „(…) câtă vreme faptele de insultă şi calomnie, dezincriminate prin art.I pct.56 din Legea nr.278/2006, nu au mai fost reincriminate de puterea legiuitoare, singura abilitată într-un stat de drept să o facă, nu se poate considera că faptele respective ar constitui infracţiuni şi că textele de lege abrogate în care erau incriminate ar fi reintrat în vigoare”. Cu alte cuvinte, prin Decizia nr.8/2010,  Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit că normele de incriminare a insultei şi calomniei cuprinse în art.205 şi 206 din Codul penal, precum şi art.207 din Codul penal privind proba verităţii – abrogate prin art.I pct.56 din Legea nr.278/2006, dispoziţii declarate neconstituţionale prin Decizia nr.62/2007 a Curţii Constituţionale – nu sunt în vigoare.
Prin Decizia nr.206/2013, Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate având ca obiect dispoziţiile art.4145 alin.4 din Codul de procedură penală şi constată că „dezlegarea dată problemelor de drept judecate” prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr.8/2010 este neconstituţională.
În susţinerea neconstituţionalităţii acestor dispoziţii de lege, Curtea invocă încălcarea prevederilor constituţionale: ale art.1 alin.3,4,5, privind principiul separaţiei şi echilibrului puterilor în cadrul democraţiei constituţionale şi obligaţia respectării Constituţiei şi a  supremaţiei sale şi a legilor; ale art. 126 alin.3 potrivit căruia „Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti, potrivit competenţei sale, şi alin.4 privind instanţele judecătoreşti şi rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie; ale art.142 alin.1 potrivit căruia „Curtea Constituţională este garantul supremaţiei Constituţiei”; şi ale art.147 potrivit cărora: „Dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare, precum şi cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei” (alin.1) şi „Deciziile Curţii Constituţionale se publică în Monitorul Oficial al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor” (alin.4), precum şi ale sus-menţionatei Decizii a Curţii Constituţionale nr.62 din 18 ianuarie 2007.
Codul penal român intrat în vigoare la 01.02.2014 renunţă la incriminarea faptelor de insultă şi calomnie, precum şi la proba verităţii sancţionate numai cu pedepse pecuniare în Codul penal anterior.
Reamintesc că iniţiativa legislativă de modificare în acest sens a Codului penal a aparţinut ministrului justiţiei, Monica Macovei, la cererea expresă a Clubului Român de Presă, cu motivarea că dezincriminarea insultei şi calomniei „a fost, de altfel, o recomandare a Uniunii Europene”. În acelaşi sens se exprimase cu ceva vreme în urmă Jonathan Scheele, şeful delegaţiei Comisiei Europene la Bucureşti, respectiv că „prevederile Codului penal român în vigoare sunt incompatibile cu Convenţia Europeană a Drepturilor Omului”, ele fiind îndreptate „împotriva ziariştilor”. Numai că domnia sa avea în vedere împrejurarea că într-un mai vechi proiect de modificare a Codului penal se prevedea incriminarea distinctă a calomniei „prin presă” ca o circumstanţă agravantă în cadrul art.206 Cod penal. Era vorba de o neferictă tentativă guvernamentală din 1994 care putea fi considerată pe bună dreptate ca semn al unei intenţii legislative de a atribui calomniei săvârşită prin presă o agravare a pedepsei.
Mai îmi amintesc comentariul dlui Sergiu Andon, preşedintele Comisiei juridice a Camerei Deputaţilor: „Încă o dată se divulgă unul din actele demagogice ale Monicăi Macovei, care, în scop populist, pentru a câştiga simpatia presei, a scos din Codul penal insulta şi calomnia, deşi această dezincriminare nu avea cum să reziste la Curtea Constituţională şi la curţile europene ale justiţiei”. În opinia dlui Andon – la care în ultima vreme se pare că a renunţat – „libertatea presei se asigură prin corectitudinea justiţiei, aceasta fiind suficientă pentru ca jurnaliştii să nu fie pedepsiţi şi fără să fie vinovaţi sau mai aspru decât ar trebui”.
Îmi propun ca în partea a II-a să analizăm împreună „beneficiile” de care urmează a se „bucure” – atât cetăţenii de rând, cât şi ziariştii – de „avantajele” dezincriminării infracţiunilor contra demnităţii persoanei.
 
În ultimele zile ale anului 1999, Clubul de Presă Român a luat act, cu îndreptăţită îngrijorare, de mai multe tentative aparţinând unor oameni politici de a face o nouă reglementare în cadrul căreia să se desfăşoare profesiunea de ziarist. La unison, toţi ziariştii au luat poziţie, considerând noile proiecte drept o încercare de a reintroduce cenzura sau, în cel mai bun caz, de a îngrădi simţitor libertatea presei. şi, trebuie să o recunoaştem, respectivele iniţiative legislative îşi meritau în mare măsură „etichetele” puse de presă, datorită severităţii lor excesive şi inexplicabile. iar propunerea unor pedepse de 7 ani închisoare pentru infracţiunea de calomnie nu avea cum să nu încingă spiritele.
Se ştie, odată cu prăbuşirea dictaturii în ţările fostcomuniste s-a înlăturat cenzura şi controlul presei, libertatea cuvântului scris integrându-se în imperativele definitorii ale democraţiei. Cenzura implica controale şi modificări ale propriei gândiri pentru ca orice operaţie gazetărească sa se înscrie în coordonatele gândirii planificate impuse de forurile conducătoare. Informaţiile nu puteau să atingă domenii considerate tabu, iar comentariile aveau o sferă bine delimitată în conţinut şi un limbaj de folosinţă generalizată, cunoscutul „limbaj de lemn”.
schimbarea regimului politic a determinat un salt calitativ în activitatea publicistică. Libertatea presei a devenit un atribut trâmbiţat al democraţiei. Ea a reprezentat, în acelaşi timp, adoptarea unor norme cuprinse în documente internaţionale privind drepturile omului şi condiţiile de participare la viaţa a unor organisme interstatale. Eliberaţi de orice constrângere, evaluând uneori subiectiv rolul presei şi dimensiunile reale ale libertăţii acesteia, profesioniştii îndeletnicirii de gazetar au scris şi au comentat toate aspectele actualităţii, au făcut toate eforturile pentru a satisface curiozitatea cititorilor şi pentru a da conţinut rolului presei încununată cu atributul democratic al libertăţii. În această declanşare bruscă, lipsită de tradiţie şi de rutină, s-au evidenţiat multe aspecte incontestabil pozitive. Dar, între libertatea de informare, principiu consacrat de art.31 alin.4 din Constituţia României, şi respectul vieţii private, un alt principiu statuat prin art.26 din aceeaşi lege fundamentală, trebuie să existe întotdeauna un echilibru, tot ceea ce se spune şi se scrie trebuind să fie formulat în termeni civilizaţi. În „Principiile de conduită a jurnaliştilor” este proclamată, ca standard de conduită, respectul pentru adevăr şi obligaţia ca ziaristul să scrie numai conform faptelor a căror origine o cunoaşte; jurnalistul trebuie să facă tot posibilul spre a rectifica orice informaţie care se dovedeşte dăunătoare şi trebuie, de asemenea, să privească ca fiind grave delictele profesionale: calomnia, defăimarea, ponegrirea, interpretarea tendenţioasă, acuzaţiile nefondate, acceptarea mitei sub orice formă pentru publicarea sau suprimarea unor informaţii. De asemenea, prin Rezoluţia Adunării parlamentare a Consiliului Europei nr.1003(1993) cu privire la etica ziaristică[1] se arată că jurnalişti trebuie să respecte dreptul indivizilor la viaţa privată şi că persoanele cu funcţii în viaţa publică au dreptul la protecţia vieţii lor private (în afară de cazul când aceasta poate avea urmări asupra vieţii publice).
În adevăr, libertatea presei constituie o ispită care îi poate face pe unii să depăşească limitele exerciţiului corect al acesteia. Libertatea presei înţeleasă uneori ca dreptul de a scrie orice despre oricine poate duce la abordarea de subiecte cu caracter imoral şi, de asemenea, la publicarea de materiale în care unele persoane să fie împroşcate cu noroi, într-un mod lipsit de scrupule. Aceasta va ridica problema de a şti care sunt limitele libertăţii presei şi când anume şi în ce măsură aceste limite sunt depăşite, dând loc infracţiunii de calomnie. Şi rezolvarea acestei probleme va întâmpina dificultăţi în cercetarea juridică şi în activitatea instanţelor de judecată. Căci demarcaţia între conţinutul libertăţii şi abuzul de libertate nu se desemnează totdeauna cu precizie, iar criteriile pentru a o determina sunt şovăitoare.
În încercarea de a limpezi aceste aspecte într-un mod cât mai echilibrat şi din punct de vedere strict juridic, am înaintat Biroului Permanent al Senatului încă din 1998 o propunere legislativă pentru modificarea art.205 („Insulta”) şi 206 („Calomnia”) din Codul penal. Dar, deşi a primit la vremea aceea avizul favorabil al Consiliului Legislativ, propunerea nu a mai ajuns să fie discutată în plenul Senatului, sugerându-se „să se analizeze dacă nu ar fi mai potrivit ca propunerea legislativă să fie valorificată în cadrul viitorului proiect de lege al Guvernului…”. La începutul anului următor, sub nr.23 din 26.01.1999, am reiterat această propunere legislativă, cu rugămintea de a fi inclusă pe ordinea de zi şi dezbătută în procedură de urgenţă. Arătam în esenţă că, dacă prin gravitatea urmărilor cărora le poate da naştere, pedeapsa cu închisoarea s-ar justifica în cazul calomniei, ea nu îşi găseşte în nici un caz locul când este vorba de banala insultă, pentru care este suficientă pedeapsa amenzi penale prevăzute de art.63 alin.2 din Codul penal, adică de la 150.000 lei la 10.000.000 lei. În schimb, cuantumul pedepsei privative de libertate aplicabil calomniei (de la 3 luni la 3 ani) trebuie, pentru considerentele prezentate în Expunerea de motive, redus în limitele fixate de legislaţia penală românească antebelică, respectiv de la 3 luni la 6 luni sau amendă. În ipoteza în care instanţa se opreşte la pedeapsa amenzii, atunci, potrivit art.63 alin.3 din acelaşi cod, aceasta s-ar situa între 250.000 şi 15.000.000 lei. Din păcate, deşi şi de această dată propunerea legislativă a primit avizul favorabil al Consiliului Legislativ, sub nr.186 din 15.02.1999, discutarea sa în plenul Senatului a fost dibaci amânată. Ceea ce, cum vom arăta într-un alt articol, nu a dus la nimic bun.
 





[1] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.265 din 1994.

ANIMATORUL



ANIMATORUL

 

Când purced să-mi număr anii
Mă trezesc la asfinţit
Cu elanul ruginit
Să se bucure duşmanii! 

Dar… un demon fin, ascuns
Poarta inimii deschide
Şi prin sute de firide
Tot mă-ndeamnă: nu-i de-ajuns!

miercuri, 8 mai 2013

EU

 
EU

 

În mine trăieşte
O clipă a ta,
Un gând de departe
Şi-un licăr de stea.
În mine trăieşte
Sub roua din gene
O mână întinsă
Strigând mângâiere.
Un gând de departe,
O clipă a ta,
În mine trăiesc
Cu licăr de stea.
O mână întinsă
Sub roua din gene
În mine trăieşte
Strigând mângâiere.
Strigând mângâiere,
În mine trăieşte
Sub roua din gene
O mână întinsă,
Un licăr de stea
Şi-o clipă a ta.


marți, 7 mai 2013

Proprietatea publică şi regimul juridic a acesteia

Discurs parlamentar


 “Eram aproape sigur că art. 6 va isca o dispută ieşită din comun şi poate este bine să fie aşa din toate punctele de vedere.
Permiteţi-mi să încerc să vă explic de ce consider eu că acest art. 6 nu are ce căuta în această lege, de ce trebuie eliminat din această lege şi ce avem de făcut, în opinia mea.
Prin forţa unor acte de putere emise după 6 martie 1946 ca naţionalizarea, etatizarea, exproprierea, o mare parte din bunurile imobile a unor categorii de persoane au trecut în proprietatea statului. Respectivele bunuri au fost scoase din circuitul civil şi, cu excepţia terenurilor agricole, nu au putut fi dobândite pe cale judiciară nici până în zilele noastre.
Precizez, de la bun început că nu înţeleg în nici un fel să ignor situaţia juridică precară a foştilor proprietari spoliaţi care, indiscutabil, sunt îndreptăţiţi să pretindă restituirea proprietăţilor trecute în posesia statului, dar nici să trecem cu uşurinţă peste raţiunea şi spiritul legii. De aceea, mă văd obligat să fac unele precizări cu referire la controversatul art. 6 al legii aflate în discuţie.
1. Pe de o parte, cred eu, retrocedarea acestor bunuri nu se poate face nici în condiţiile de azi, decât tot prin intervenţia unor acte legislative cu aplicabilitate specială, recurgându-se în special la metoda retroactivităţii radicale a noilor legi edictate şi nu apelând la umilitoare chichiţe avocăţeşti.
Consider eronată şi totodată periculoasă prevederea potrivit căreia sunt exceptate de la restituire acele bunuri imobiliare, citez: „dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituţiei, a tratatelor internaţionale la care România este parte şi a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat” (alin. 1).
Altfel spus, a fost respectată legea? Dacă da, consecinţele ei le omologăm noi azi. Capătă valoarea unui titlu valabil. Potrivit acestei filosofii, prea puţin contează că statul comunist a intervenit brutal în relaţiile de proprietate distrugând aproape în totalitate proprietatea individuală, ci numai dacă a respectat sau nu aparenţa de legalitate atunci când a adoptat seria de acte normative, pentru a legitima în fapt furtul de proprietate. Iar această „legitimare”, stimaţi colegi, este, credeţi-mă, desăvârşită şi corespunde furtului calificat din Codul penal. Şi, ca şi cum nu ar fi fost de ajuns această „legitimare” a raptului, comisia noastră juridică s-a grăbit să arunce colacul de salvare al unui înşelător amendament. Citez: „Nu sunt valabile titlurile obţinute pe bază de discriminare politică, economică, socială ori de presiune”.
Încercând deunăzi să justifice raţiunea acestei găselniţe ilogice – şi o cataloghez „găselniţă ilogică” pentru că una şi aceeaşi realitate este de la un alineat la altul riguros acceptată sau evaziv respinsă, ceea ce este inadmisibil – ilustrul invitat afirma ţanţoş că ea nu este decât rezultatul unei decizii politice. Cu alte cuvinte, adevărul ar depinde de numărul de voturi pe care îl impune sau nu, şi nu de valabilitatea în context logic al acestei aserţiuni.
Nu vi se pare, colega, îi spun eu domnului acela, că admiţând că actul de naţionalizare, de expropriere, ar putea fi privit ca reprezentând un titlu valabil câtă vreme excepţia, adică găselniţa Domniei voastre, nu face decât să confirme regula? Nu faceţi decât să legitimaţi cotropirea fundamentată prin violenţă fizică şi morală a dreptului de proprietate? Altfel spus, aceste reglementări specifice perioadei totalitariste, deşi în mod evident şi în întregime incompatibile cu noile principii fundamentale de organizare socială, ar fi cu putinţă ca ele să supravieţuiască?
Apoi, stimaţi colegi, nu vi se pare că prin această stratagemă, pisica este aruncată, în cele din urmă, pasată tot instanţelor judecătoreşti? Care instanţe vor fi obligate să admită că au existat titluri valabile şi titluri nevalabile! Ca să nu mai vorbesc de imposibilitatea obiectivă a succesorului persoanei spoliate, naţionalizate, expropriate, de a proba după o jumătate de secol cum că părintele său ar fi fost supus unei constrângeri fizice sau morale.
2. Pe de altă parte, repunerea foştilor proprietari în situaţia anterioară nu poate fi soluţionată în nici un caz prin introducerea textului art. 6 în cuprinsul legii privind regimul proprietăţii publice, act normativ care vizează exclusiv regimul general al proprietăţii publice, un act care nu este reparatoriu. Este o lege-cadru ce va putea fi soluţionată numai prin intervenţia unor acte legislative cu aplicabilitate specială. Reamintesc că printre legile post-decembriste cele mai importante, care afectează direct dreptul de proprietate imobiliară, se numără, când vorbim de terenuri, Legea nr. 18/1991 asupra fondului funciar şi, când vorbim de construcţii, Legea nr. 112/1995 privind locuinţele naţionalizate. În aceste legi cu caracter reparatoriu, într-adevăr, şi nu în legea în discuţie, trebuie să-şi găsească rezolvare spinoasa problemă a retrocedării bunurilor imobile, terenuri şi construcţii, trecute în proprietatea statului comunist.
Vă mai reamintesc, domnilor colegi, că Legea fondului funciar a reglementat formele de proprietate asupra terenurilor. Iată că a putut să o facă. Această lege nu s-a limitat la definirea noţiunii şi natura domeniului public (art. 4 alin. 2), ci a enumerat categoriile de terenuri care aparţin domeniului public (art. 5), precizând totodată că „pot intra în această categorie şi alte terenuri cărora, prin lege specială, li se dau astfel de destinaţii”. Dar, atenţie, dispune care anume terenuri intrate în proprietatea statului aflate la data aplicării legii în exploatarea cooperativelor urmează să se restituie adevăraţilor proprietari. Iată că Legea nr. 18 a făcut-o. Poate nu complet, dar a făcut-o!
În consecinţă, eu voi propune în final – nu ştiu în ce măsură avem şi avizul grupului parlamentar ca acest art. 6 să fie eliminat şi, eliminându-l, vom putea discuta şi poate terminăm şi cele 36 de articole ale acestei legi.”
(Monitorul Oficial nr. 136 din 1 septembrie 1998, Partea a II-a, Dezbateri parlamentare, Senatul, Sesiunea Extraordinară)

PERMANENŢĂ


 
PERMANENŢĂ

 

Trec paseri spre zenit
Cu aripi de zăpadă
Iar zboru-i nesfârşit
Pe-a cerului arcadă!
 

Trec oameni mulţi, în cete
Pe drumurile vieţii
Îi scaldă margarete
În boarea dimineţii…
 

E iarăşi primăvară
În inimi doruri cresc
Cu timpul se măsoară
Destinul omenesc…

 
Şi fiecare ştie
Că porţile-s deschise
Natura ne îmbie
La împliniri de vise…



luni, 6 mai 2013

CONTINUITATE



CONTINUITATE

 
Din ceruri cad
Luceferi grei.
Eu îi măsor
Cu anii mei… 

Din depărtări
Vin primăveri
Prea bine ştim
C-au fost şi ieri… 

Toamnele trec
Prin văi de fum
Semnând în alb
Final de drum 

Apoi se duc
Aşa cum sunt
Într-un neant
Cu zborul frânt. 

Dar tot mereu
Tu, Om, rămâi
În lupta vieţii
Cel dintâi!

duminică, 5 mai 2013

ALTERNANŢĂ






ALTERNANŢĂ

 

Picături mari
Minuscule stele
Visele mele
Fluturi polari…
Sunt parcă răvaşe
Din norii hoinari;
Picături reci
Căzând nărăvaşe
Pe triste poteci
În hore se prind
Când hăuie vântul
Sălbatic, nebun;
Aş vrea deodată
Şi ploaia şi vântul
În pumni să le-adun
Strivindu-le cântul…
Ca iarăşi să vină
O zi minunată
Să fie lumină!