Partea I – Renunţarea la
incriminarea faptelor de insultă şi calomnie
1. În legislatura 1996-2000, am înregistrat la
Biroul permanent al Senatului sub nr.23, din 26 ianuarie 1999, iniţiativa
legislativă pentru modificarea „buclucaşelor” articole 205 şi 206 din Codul
penal, opinând că pentru cele două infracţiuni este suficientă o pedeapsă
pecuniară.
2. Rodica Stănoiu, iniţiator al Ordonanţei de urgenţă
nr.58/2002, având în vedere că într-un mai vechi proiect de modificare a
Codului penal s-a cerut înăsprirea pedepselor pentru insultă şi calomnie „prin
presă”, a obţinut eliminarea variantei agravate a celor două infracţiuni contra
demnităţii. Îmi aduc aminte că doamna Stănoiu dădea declaraţii belicoase din
care reieşea că a fost nevoie de competenţa domniei sale pentru a-i scăpa pe
ziarişti de închisoare.
3. Invocând asigurarea libertăţii de exprimare şi
apreciind că demnitatea persoanei poate fi ocrotită în mod eficient chiar şi
numai prin intermediul normelor dreptului civil, Parlamentul a abrogat, prin
art.I pct.56 din Legea nr.278/2006, dispoziţiile din Codul penal referitoare la
insultă, calomnie şi proba verităţii.
Numai că, prin Decizia nr.62/2007, Curtea
Constituţională a admis o excepţie de neconstituţionalitate, ridicată de un
justiţiabil într-un proces de insultă şi calomnie intentat unui jurnalist,
constatând că dispoziţiile cuprinse în art.I pct.56 din Legea nr.278/2006
referitoare la abrogarea art.205, 206 şi 207 Cod penal sunt neconstituţionale.
Curtea a reţinut că „prin abrogarea dispoziţiilor legale menţionate s-a creat
un inadmisibil vid de reglementare, contrar dispoziţiei constituţionale care
garantează demnitatea omului ca valoare supremă. În absenţa ocrotirii juridice
prevăzute de art.205, 206 şi 207 din Codul penal, demnitatea, onoarea şi
reputaţia persoanelor nu mai beneficiază de nici o altă formă de ocrotire
juridică reală şi adecvată”. Curtea a mai motivat că „nu poate reţine existenţa
unui ocrotiri juridice reale prin posibilitatea recunoscută de instanţele
judecătoreşti persoanelor vătămate prin infracţiunile menţionate de a obţine
daune morale în cadrul procesului civil, deoarece o asemenea formă de ocrotire
juridică nu este reglementată explicit, ci este instituită pe cale
jurisprudenţială. Pe de altă parte, recurgerea la procesul civil, întemeiată,
prin analogie, pe dispoziţiile art.998 din Codul civil – care reglementează
răspunderea patrimonială pentru prejudiciile produse prin fapte ilicite – nu
constituie o protecţie juridică adecvată în cazul analizat, deoarece dezonoarea
este prin natura sa ireparabilă, iar demnitatea umană nu poate fi evaluată în bani
şi nici compensată prin foloase materiale”. Ca urmare a constatării
neconstituţionalităţii normelor abrogatoare, Curtea a decis că acestea îşi
încetează efectele juridice în condiţiile prevăzute de art.147 alin.1 din
Constituţie, iar prevederile legale care au format obiectul abrogării (în
speţă, normele de incriminare a insultei şi calomniei cuprinse în art.205 şi
206 din Codul penal, precum şi prevederile art.207 privind proba verităţii din
Codul penal) continuă să producă efecte juridice.
Însă, contrar prevederilor constituţionale ale art.
art.147 alin.1 şi alin.4, procurorul general al României a promovat un recurs
în interesul legii prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost
solicitată să se pronunţe în legătură cu efectele Deciziei Curţii
Constituţionale nr.62/2007. Deşi s-a aflat în faţa unui recurs inadmisibil,
având ca obiect starea legii – în loc de interpretarea şi aplicarea unitară a
acesteia – Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a erijat în instanţă de
control judiciar şi a infirmat Decizia nr.62/2007 a Curţii Constituţionale,
reţinând următoarele: „(…) câtă vreme faptele de insultă şi calomnie,
dezincriminate prin art.I pct.56 din Legea nr.278/2006, nu au mai fost
reincriminate de puterea legiuitoare, singura abilitată într-un stat de drept
să o facă, nu se poate considera că faptele respective ar constitui infracţiuni
şi că textele de lege abrogate în care erau incriminate ar fi reintrat în
vigoare”. Cu alte cuvinte, prin Decizia nr.8/2010, Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie a stabilit că normele de incriminare a insultei şi
calomniei cuprinse în art.205 şi 206 din Codul penal, precum şi art.207 din
Codul penal privind proba verităţii – abrogate prin art.I pct.56 din Legea
nr.278/2006, dispoziţii declarate neconstituţionale prin Decizia nr.62/2007 a
Curţii Constituţionale – nu sunt în vigoare.
Prin Decizia nr.206/2013, Curtea Constituţională a
admis excepţia de neconstituţionalitate având ca obiect dispoziţiile art.4145
alin.4 din Codul de procedură penală şi constată că „dezlegarea dată
problemelor de drept judecate” prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie nr.8/2010 este neconstituţională.
În susţinerea neconstituţionalităţii acestor
dispoziţii de lege, Curtea invocă încălcarea prevederilor constituţionale: ale
art.1 alin.3,4,5, privind principiul separaţiei şi echilibrului puterilor în
cadrul democraţiei constituţionale şi obligaţia respectării Constituţiei şi
a supremaţiei sale şi a legilor; ale art. 126 alin.3 potrivit căruia
„Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie asigură interpretarea şi aplicarea unitară
a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti, potrivit competenţei sale,
şi alin.4 privind instanţele judecătoreşti şi rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie; ale art.142 alin.1 potrivit căruia „Curtea Constituţională este
garantul supremaţiei Constituţiei”; şi ale art.147 potrivit cărora:
„Dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare, precum şi cele din
regulamente, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele
juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă,
în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord
prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei” (alin.1) şi
„Deciziile Curţii Constituţionale se publică în Monitorul Oficial al României.
De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii şi au putere numai
pentru viitor” (alin.4), precum şi ale sus-menţionatei Decizii a Curţii
Constituţionale nr.62 din 18 ianuarie 2007.
Codul penal român intrat în vigoare la 01.02.2014
renunţă la incriminarea faptelor de insultă şi calomnie, precum şi la proba
verităţii sancţionate numai cu pedepse pecuniare în Codul penal anterior.
Reamintesc că iniţiativa legislativă de modificare în
acest sens a Codului penal a aparţinut ministrului justiţiei, Monica Macovei,
la cererea expresă a Clubului Român de Presă, cu motivarea că dezincriminarea
insultei şi calomniei „a fost, de altfel, o recomandare a Uniunii Europene”. În
acelaşi sens se exprimase cu ceva vreme în urmă Jonathan Scheele, şeful
delegaţiei Comisiei Europene la Bucureşti, respectiv că „prevederile Codului
penal român în vigoare sunt incompatibile cu Convenţia Europeană a Drepturilor
Omului”, ele fiind îndreptate „împotriva ziariştilor”. Numai că domnia sa avea
în vedere împrejurarea că într-un mai vechi proiect de modificare a Codului
penal se prevedea incriminarea distinctă a calomniei „prin presă” ca o
circumstanţă agravantă în cadrul art.206 Cod penal. Era vorba de o neferictă
tentativă guvernamentală din 1994 care putea fi considerată pe bună dreptate ca
semn al unei intenţii legislative de a atribui calomniei săvârşită prin presă o
agravare a pedepsei.
Mai îmi amintesc comentariul dlui Sergiu Andon,
preşedintele Comisiei juridice a Camerei Deputaţilor: „Încă o dată se divulgă
unul din actele demagogice ale Monicăi Macovei, care, în scop populist, pentru
a câştiga simpatia presei, a scos din Codul penal insulta şi calomnia, deşi
această dezincriminare nu avea cum să reziste la Curtea Constituţională şi la
curţile europene ale justiţiei”. În opinia dlui Andon – la care în ultima vreme
se pare că a renunţat – „libertatea presei se asigură prin corectitudinea
justiţiei, aceasta fiind suficientă pentru ca jurnaliştii să nu fie pedepsiţi
şi fără să fie vinovaţi sau mai aspru decât ar trebui”.
Îmi propun ca în partea a II-a să analizăm împreună
„beneficiile” de care urmează a se „bucure” – atât cetăţenii de rând, cât şi
ziariştii – de „avantajele” dezincriminării infracţiunilor contra demnităţii
persoanei.
În ultimele zile ale anului 1999, Clubul de Presă
Român a luat act, cu îndreptăţită îngrijorare, de mai multe tentative
aparţinând unor oameni politici de a face o nouă reglementare în cadrul căreia
să se desfăşoare profesiunea de ziarist. La unison, toţi ziariştii au luat
poziţie, considerând noile proiecte drept o încercare de a reintroduce cenzura
sau, în cel mai bun caz, de a îngrădi simţitor libertatea presei. şi, trebuie să o recunoaştem,
respectivele iniţiative legislative îşi meritau în mare măsură „etichetele”
puse de presă, datorită severităţii lor excesive şi inexplicabile. iar
propunerea unor pedepse de 7 ani închisoare pentru infracţiunea de calomnie nu
avea cum să nu încingă spiritele.
Se ştie, odată cu prăbuşirea dictaturii în ţările
fostcomuniste s-a înlăturat cenzura şi controlul presei, libertatea cuvântului
scris integrându-se în imperativele definitorii ale democraţiei. Cenzura
implica controale şi modificări ale propriei gândiri pentru ca orice operaţie
gazetărească sa se înscrie în coordonatele gândirii planificate impuse de
forurile conducătoare. Informaţiile nu puteau să atingă domenii considerate
tabu, iar comentariile aveau o sferă bine delimitată în conţinut şi un limbaj
de folosinţă generalizată, cunoscutul „limbaj de lemn”.
schimbarea regimului politic a determinat un salt
calitativ în activitatea publicistică. Libertatea presei a devenit un atribut
trâmbiţat al democraţiei. Ea a reprezentat, în acelaşi timp, adoptarea unor
norme cuprinse în documente internaţionale privind drepturile omului şi
condiţiile de participare la viaţa a unor organisme interstatale. Eliberaţi de
orice constrângere, evaluând uneori subiectiv rolul presei şi dimensiunile
reale ale libertăţii acesteia, profesioniştii îndeletnicirii de gazetar au
scris şi au comentat toate aspectele actualităţii, au făcut toate eforturile
pentru a satisface curiozitatea cititorilor şi pentru a da conţinut rolului
presei încununată cu atributul democratic al libertăţii. În această declanşare
bruscă, lipsită de tradiţie şi de rutină, s-au evidenţiat multe aspecte
incontestabil pozitive. Dar, între libertatea de informare, principiu consacrat
de art.31 alin.4 din Constituţia României, şi respectul vieţii private, un alt
principiu statuat prin art.26 din aceeaşi lege fundamentală, trebuie să existe
întotdeauna un echilibru, tot ceea ce se spune şi se scrie trebuind să fie
formulat în termeni civilizaţi. În „Principiile de conduită a jurnaliştilor”
este proclamată, ca standard de conduită, respectul pentru adevăr şi obligaţia
ca ziaristul să scrie numai conform faptelor a căror origine o cunoaşte; jurnalistul trebuie să facă tot
posibilul spre a rectifica orice informaţie care se dovedeşte dăunătoare şi
trebuie, de asemenea, să privească ca fiind grave delictele profesionale:
calomnia, defăimarea, ponegrirea, interpretarea tendenţioasă, acuzaţiile
nefondate, acceptarea mitei sub orice formă pentru publicarea sau suprimarea
unor informaţii. De asemenea, prin Rezoluţia Adunării parlamentare a
Consiliului Europei nr.1003(1993) cu privire la etica ziaristică
se arată că jurnalişti trebuie să respecte dreptul indivizilor la viaţa privată
şi că persoanele cu funcţii în viaţa publică au dreptul la protecţia vieţii lor
private (în afară de cazul când aceasta poate avea urmări asupra vieţii publice).
În adevăr, libertatea presei constituie o ispită
care îi poate face pe unii să depăşească limitele exerciţiului corect al
acesteia. Libertatea presei înţeleasă uneori ca dreptul de a scrie orice despre
oricine poate duce la abordarea de subiecte cu caracter imoral şi, de asemenea,
la publicarea de materiale în care unele persoane să fie împroşcate cu noroi,
într-un mod lipsit de scrupule. Aceasta va ridica problema de a şti care sunt
limitele libertăţii presei şi când anume şi în ce măsură aceste limite sunt
depăşite, dând loc infracţiunii de calomnie. Şi rezolvarea acestei probleme va
întâmpina dificultăţi în cercetarea juridică şi în activitatea instanţelor de
judecată. Căci demarcaţia între conţinutul libertăţii şi abuzul de libertate nu
se desemnează totdeauna cu precizie, iar criteriile pentru a o determina sunt
şovăitoare.
În încercarea de a limpezi aceste aspecte într-un
mod cât mai echilibrat şi din punct de vedere strict juridic, am înaintat Biroului
Permanent al Senatului încă din 1998 o propunere legislativă
pentru modificarea art.205 („Insulta”) şi 206 („Calomnia”) din Codul penal.
Dar, deşi a primit la vremea aceea avizul favorabil al Consiliului Legislativ,
propunerea nu a mai ajuns să fie discutată în plenul Senatului, sugerându-se „să
se analizeze dacă nu ar fi mai potrivit ca propunerea legislativă să fie
valorificată în cadrul viitorului proiect de lege al Guvernului…”.
La începutul anului următor, sub nr.23 din 26.01.1999,
am reiterat această propunere legislativă, cu rugămintea de a fi inclusă pe
ordinea de zi şi dezbătută în procedură de urgenţă. Arătam în esenţă că, dacă
prin gravitatea urmărilor cărora le poate da naştere, pedeapsa cu închisoarea
s-ar justifica în cazul calomniei, ea nu îşi găseşte în nici un caz locul când
este vorba de banala insultă, pentru care este suficientă pedeapsa amenzi penale
prevăzute de art.63 alin.2 din Codul penal, adică de la 150.000 lei la
10.000.000 lei. În schimb, cuantumul pedepsei privative de libertate aplicabil
calomniei (de la 3 luni la 3 ani) trebuie, pentru considerentele prezentate în Expunerea de motive,
redus în limitele fixate de legislaţia penală românească antebelică, respectiv
de la 3 luni la 6 luni sau amendă. În ipoteza în care instanţa se opreşte la
pedeapsa amenzii, atunci, potrivit art.63 alin.3 din acelaşi cod, aceasta s-ar
situa între 250.000 şi 15.000.000 lei. Din păcate, deşi şi de această dată
propunerea legislativă a primit avizul
favorabil al Consiliului Legislativ, sub nr.186 din 15.02.1999, discutarea
sa în plenul Senatului a fost dibaci amânată. Ceea ce, cum vom arăta într-un
alt articol, nu a dus la nimic bun.
Orice
act de încălcare, de nesocotire a demnităţii omului reprezintă în condiţiile
prevăzute de lege o faptă socialmente periculoasă pentru ordinea socială.
Intervenţia legii penale are loc atât pentru a-l apăra pe om de agresiunea
morală pe care o exercită asupra propriului sentiment de auto-preţuire şi
asupra reputaţiei sale afirmaţiile jignitoare şi defăimătoare, dar şi pentru a
conserva starea de convieţuire armonioasă în sânul societăţii, care nu se poate
menţine decât atâta vreme cât oamenii nu-şi fac imputări nedrepte, înjositoare
ori degradante, cât ei nu-şi acordă reciproc consideraţie şi respect. 
