Imunitatea parlamentară în perspectiva revizuirii Constituţiei

1. Constituţia revizuită în anul 2003 admite în cuprinsul art.72 alin.(1) că: „Deputaţii şi senatorii nu pot fi traşi la răspundere juridică pentru voturile sau pentru opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului”.

Imunitatea parlamentară prevăzută de art.72 alin.(1) din Constituţie reprezintă deci o garanţie a exercitării mandatului, iar nu un privilegiu al parlamentarului ori o cauză de exonerare de răspundere penală. Cum arătam (Imunitatea parlamentară în actuala Constituţie), imunitatea nu conferă parlamentarului privilegii absurde în raport cu cerinţele legii penale. Ea nu îl protejează la modul absolut decât în ceea ce priveşte opiniile şi voturile exprimate în virtutea mandatului ce i-a fost încredinţat în mod democratic de către alegători. Imunitatea parlamentară este o cauză de „iresponsabilitate politică specială”, fiindcă se raportează numai la anumite infracţiuni (calomnie, insultă, ultraj comise în febra dezbaterilor parlamentare) derivând din voturile şi opiniile emise de parlamentar în cursul exercitării mandatului său şi pentru care deputaţii sau senatorii pot fi traşi la – atenţie! – răspundere juridică (civilă, disciplinară ori contravenţională).

2. Pentru infracţiunile ce nu au nici o legătură cu îndeplinirea acestui mandat, parlamentarul răspunde penal ca orice alt cetăţean, singurele înlesniri ce i se recunosc fiind de ordin procedural.

Prin menţinerea în textul art.72 alin.(2) a primei sale părţi, potrivit căreia: „Deputaţii şi senatorii pot fi urmăriţi şi trimişi în judecată penală pentru fapte care nu au legătură cu voturile sau cu opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului”, legiuitorul constituant nu face decât să precizeze că nu este înlăturată incidenţa legii penale pentru faptele străine exercitării mandatului, deputatul şi senatorul urmând să răspundă penal ca oricare alt cetăţean.

3. Iată cum se prezentau în presă amendamentele adoptate de Comisia comună a Camerei deputaţilor şi Senatului, „amendamente” rezultate din „aşchierea” tezelor art.72 alin.(2) din Constituţia în vigoare:

CONSTITUŢIA ROMÂNIEI	Amendamente ADOPTATE
Art.72.- Imunitatea parlamentară	Nemodificat
Art.72.- (1) Deputaţii şi senatorii nu pot fi traşi la răspundere juridică pentru voturile sau pentru opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului	Nemodificat
Art.72.- (2) Deputaţii şi senatorii pot fi urmăriţi şi trimişi în judecată penală pentru fapte care nu au legătură cu voturile sau cu opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului, dar nu pot fi percheziţionaţi, reţinuţi sau arestaţi fără încuviinţarea Camerei din care fac parte, după ascultarea lor. Urmărirea şi trimiterea în judecată penală se pot face numai de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Competenţa de judecată aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.	Art.72.- (2) Deputaţii şi senatorii pot fi urmăriţi şi trimişi în judecată penală pentru fapte care nu au legătură cu voturile sau cu opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului.       Grupuri: UDMR     - ADOPTAT
	Art.72.- (21) Deputaţii şi senatorii nu pot fi percheziţionaţi, reţinuţi sau arestaţi fără încuviinţarea Camerei din care fac parte, după ascultarea lor. - ADOPTAT
Art.72.- (3) În caz de infracţiune flagrantă, deputaţii sau senatorii pot fi reţinuţi şi supuşi percheziţiei. Ministrul justiţiei îl va informa neîntârziat pe preşedintele Camerei asupra reţinerii şi a percheziţiei. În cazul în care Camera sesizată constată că nu există temei pentru reţinere, va dispune imediat revocarea acestei măsuri.	Nemodificat

 4. În ceea ce priveşte detaşarea şi botezarea ca „amendament adoptat” a celei de a doua părţi a aceluiaşi articol, potrivit căruia: „Deputaţii şi senatorii nu pot fi percheziţionaţi, reţinuţi sau arestaţi fără încuviinţarea Camerei din care fac parte, după ascultarea lor”, pe care unii „părerologi” s-au grăbit să o califice ca fiind o „prelungire” a instituţiei imunităţii, nu are nici în clin nici în mânecă cu imunitatea parlamentară consacrată în art.72 alin.1 din Constituţie. Textul în discuţie nu face decât să reglementeze una dintre garanţiile procesuale ale libertăţii individuale a parlamentarilor. Or, aceste garanţii – cum arătam (Parlamentarul în procesul penal) – sunt prevăzute de legea de procedură penală în considerarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale consacrate de Constituţie şi – atenţie! – de care beneficiază orice cetăţean, inclusiv parlamentarul. Motiv pentru care, pe cale de consecinţă, se impune eliminarea acestui amendament ce urma să constituie după revizuire cuprinsul art.72 alin.(2¹).

De altfel, analizând noua sesizare de neconstituţionalitate privind Statutul deputaţilor şi al senatorilor, Curtea Constituţională a României a explicat de ce Parlamentul nu poate să se implice în procesul de reţinere, arestare sau percheziţie a unui parlamentar. Acceptarea posibilităţii ca Parlamentul, prin Camerele sale, să procedeze la examinarea probelor ce stau la baza cererii de reţinere, arestare sau percheziţie a unui deputat sau senator ori a cererii de începere a urmăririi penale a unui membru al Guvernului care are şi calitatea de parlamentar, ar echivala cu admiterea unei ingerinţe a Legislativului în activitatea altor autorităţi publice, în contradicţie flagrantă cu dispoziţiile constituţionale referitoare la separaţia puterilor în stat.

5. În fine, partea finală a aceluiaşi articol 72 alin.(2), potrivit căruia: „Urmărirea şi trimiterea în judecată penală se pot face numai de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Competenţa de judecată aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie”, a fost instituită de legiuitorul constituant o altă garanţie procesuală a libertăţii individuale a parlamentarilor. Stabilind competenţa de judecată a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, legiuitorul constituant a avut în vedere competenţa personală care este determinată de unele calităţi (cum ar fi aceea de deputat, senator, militar, notar public etc.) pe care le pot avea făptuitorii în momentul săvârşirii infracţiunilor.

Migraţia de la o instanţă la alta a unor parlamentari „iuţi de picior” explică propunerea de eliminare a respectivului text din proiectul de revizuire a Constituţiei, prin care parlamentarii cu dosare penale ar fi scoşi din competenţa exclusivă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, urmărind a fi judecaţi de aceleaşi instanţe ca orice „inculpat de rând”...

6. În ceea ce priveşte precizarea din cuprinsul art.72 alin.(3), potrivit căreia în ipoteza în care Camera sesizată constată că nu există temei pentru reţinere, „va dispune imediat revocarea acestei măsuri” contravine flagrant prevederilor art.23 alin.(2) din legea fundamentală: „Percheziţionarea, reţinerea sau arestarea unei persoane sunt permise numai în cazurile şi cu procedura prevăzute de lege”, adică numai cazurile şi procedura prevăzute de legea de procedură penală. Şi în cazul făptuitorului reţinut se păstrează aceleaşi drepturi şi obligaţii procesuale, iar sarcina dovedirii că „sunt probe sau indicii temeinice că a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală” (art.143) revine judecătorului. Cum însă măsura reţinerii preventive – care se ia în cazurile prevăzute în art.148 precum şi în caz de infracţiune flagrantă – „poate dura cel mult 24 de ore” (art.144), organul de cercetare penală este obligat să încunoştinţeze, de îndată, pe procuror cu privire la luarea măsurii reţinerii.

Pe de altă parte, nu vedem cum pentru reţinere ar putea Camera să dispună revocarea acestei măsuri care nu poate fi luată decât în condiţiile prevăzute în art.143 Cod de procedura penala şi există vreunul din cazurile prevăzute în art.148 din acelaşi cod. Potrivit textelor menţionate, „măsura reţinerii – care poate dura cel mult 24 de ore – poate fi luată de procuror ori de organul de cercetare penală faţă de învinuit sau inculpat, numai după ascultarea acestuia, în prezenţa apărătorului dacă sunt probe sau indicii temeinice că a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală.

7. IATĂ CUM SE PREZINTĂ LA ACEASTĂ ORĂ PROPUNEREA FINALĂ DE REVIZUIRE ÎNFĂŢIŞATĂ CURŢII CONSTITUŢIONALE:

„pct.75. Articolul 72 se modifica si va avea urmatorul cuprins: Denumirea articolului va fi: „Raspunderea parlamentarilor”. Articolul va avea urmatorul cuprins: „(1) Parlamentarii raspund juridic, individual, pentru incalcarea contractului electoral, daca voturile sau opiniile politice exprimate in exercitarea mandatului contravin obligatiilor asumate prin contractul electoral

(2) Parlamentarii raspund juridic, individual, potrivit legii, pentru prejudiciile produse poporului roman de legile pentru care si-au dat votul, in ciuda faptului ca legile respective nu au facut parte din Programul Legislativ aprobat de popor

(3) Raspunderea parlamentarilor pentru faptele prevazute la alineatele (1) si (2) este imprescriptibila

(3) Parlamentarul care a incalcat legea penala este urmarit, perchezitionat, retinut, arestat si trimis in judecata, potrivit legii. Urmarirea si trimiterea in judecata penala se fac de catre Parchetul de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie. Competenta de judecata apartine Inaltei Curti de Casatie si Justitie.”

 Iată de ce consider că este cazul ca garantul constituţiei, Curtea Constituţională a României,  să reflecteze asupra acestui mutant legislativ.

Ping-pong constituţional

Reamintesc că legiferarea prin ordonanţe ale Guvernului este limitată prin Constituţie atât ca domeniu, cât şi ca perioada în care se emit ordonanţe.

1. Cum arătam, în respectul Constituţiei, legea este singura formă de permanenţă legislativă democratică, definitorie pentru statul de drept, iar delegarea legislativă constituie o excepţie. Grav este însă că, încet-încet, excepţia recunoscută de legiuitorul constituant s-a transformat într-o păguboasă (ne)regulă.

Ordonanţa, fie ea simplă sau de urgenţă, este nulă de drept ori de câte ori este emisă în absenţa unei legi de abilitare legislativă ori în baza unei astfel de legi de abilitare dar în domenii care fac obiectul legii organice.

Şi cum art.73 alin.3 include în categoria de legi organice „organizarea şi desfăşurarea referendumului”, rezultă indubitabil ca referendumul nu poate face obiectul delegării legislative.

2. Orice analiză, orice dezbatere pe acest subiect trebuie pornită de la faptul că – şi aici nu este loc de nici un comentariu – din punct de vedere strict juridic, ordonanţele, inclusiv cele de urgenţă, au un caracter tranzitoriu, interimar. căci, spre deosebire de propunerile legislative, pentru care Constituţia nu obligă Parlamentul la adoptarea unei legi, supunerea ordonanţelor simple sau de urgenţă spre aprobare trebuie să se încheie cu o lege, tranşând interimatul, căci ele sunt deja în vigoare la momentul dezbaterii.

Să vedem cum stau, exact, lucrurile în cazul modificării prin ordonanţă de urgenţă (OUG nr.41/2012) – nesupusă aprobării Parlamentului spre a fi transformată într-o lege – a art.10 din Legea nr.3/2000.

În speţă, Curtea Constituţională a decis că: „Legea (Care „Lege”?!? Când şi în ce împrejurare a devenit „Lege” OUG nr.41/2012 ?!?) pentru modificarea art.10 din Legea nr.3/2000 privind organizarea şi desfăşurarea referendumului este constituţională în măsura în care asigură participarea la referendum a cel puţin jumătate plus unul din numărul persoanelor înscrise în listele electorale permanente”. Altfel spus, modificarea este neconstituţională, dar ea ar putea deveni constituţională „în măsura în care” este respectat art.5 alin.2 din Legea nr.3/2000, potrivit căruia „Referendumul este valabil dacă la acesta participă cel puţin jumătate plus unul din numărul persoanelor înscrise în listele electorale”, adică tocmai textul de la care Guvernul a derogat.

Mai întâi – abstracţie făcând de faptul că este inadmisibil a modifica o lege organică printr-o ordonanţă de urgenţă – în lipsa aprobării Parlamentului, efectele oricărei ordonanţe nu pot depăşi perioada sesiunii pentru care a fost depusă, iar aprecierea acestora, ca şi cum ar fi în vigoare şi după această perioadă, nu reprezintă altceva decât o suspendare a statului de drept. Apoi, când şi în ce împrejurare a fost supusă aprobării Parlamentului ordonanţa cu modificarea spre a deveni „Lege”? În fine, nu era mai logic ca instanţa constituţională să decidă explicit că modificarea textului în discuţie este neconstituţională?
 

AŞTEPTARE

 

AŞTEPTARE

 

Îndărătnică iarnă

Şi totuşi… fugară!

Senine talazuri solare

Curând vor cuprinde

În lumina lor fierbinte,

De ceară…

Pământul;

Şi mii de izvoare…

Se vor ivi: albastre,

În prag de primăvară

Mai iute decât vântul

 

Atunci inima mea

Se va trezi

Din visarea-i tăcută:

Puternică, stăpână,

Ca steaua în noapte,

Spre a se uni

Cu inimile toate…

Vibrând împreună…

Cum să-i faci scăpaţi pe managerii corupţi

Nu este, sper, un secret în ultimii ani, mulţi manageri au condus cu bună ştiinţă la faliment societăţile comerciale ce le fuseseră încredinţate şi situaţia la care mă refer este, de fapt, infracţiunea cunoscută astăzi de toată lumea ca bancrută frauduloasă. Mulţi dintre managerii ce ar fi putut fi învinuiţi de săvârşirea acestei infracţiuni, unii dintre cei aflaţi chiar în anchetă penală, au fost salvaţi in extremis de eliminarea din legislaţie a bancrutei frauduloase.

Nu este cazul să mai invoc istoricul acestei penibile erori juridice. Între timp, ea a fost reparată, prevăzându-se chiar o pedeapsă mai severă decât cea iniţială. Dar aceasta nu înseamnă că faptele, săvârşite până la data votării O.U.G. nr.32/1997 pentru modificarea şi completarea Legii nr.31/1990 privind societăţile comerciale, vor mai putea fi aduse vreodată în faţa justiţiei. Managerii vor putea fi traşi la răspunderea numai pentru infracţiuni nesemnificative în raport cu vinovăţia lor reală, cum ar fi înşelăciunea, falsul sau uzul de fals.

Durerea este însă alta. Aceşti manageri, care au vârât până la umăr mâna în avuţia publică, urmăresc să devină proprietarii întreprinderilor pe care tot ei le-au adus în stare de faliment. Păi, tocmai de asta le-au falimentat, ca apoi să le cumpere pe nimic. Nu neapărat pe numele lor, ci folosindu-se de interpuşi, de firme-fantomă, deja constituite sau fabricate ad-hoc, în scopul participării la licitaţii. Las deoparte faptul că multe licitaţii sunt trucate şi la ele participă, în principal, „agamanii”, adică prietenii managerilor pungaşi. Cum vor reacţiona oamenii aduşi în situaţia de şomeri fără nici o perspectivă când vor vedea că foştii lor directori, dimpreună cu aliaţii lor din AGA şi din consiliile de administraţie şi care au decimat întreprinderile, devin patroni? Credeţi că oamenii nu ştiu prin ce mijloace necinstite şi-au procurat banii cu care vor să cumpere întreprinderile lichidate de ei?

Ştiu, hoţia a fost de multe ori acceptată ca sursă de capitalizare în ritm forţat a întreprinzătorilor autohtoni. Şi, după ce că au furat cu neruşinare, unii dintre aceştia au astăzi tupeul să ne dea lecţii de onestitate şi de civism luminat.

Toate au însă o limită, şi cu atât mai mult trebuie să punem capăt hoţiei. Eu, unul, nu ştiu ce foloase ne poate aduce hoţia patriotică. Privatizarea nu îşi propune îmbogăţirea unor indivizi lipsiţi de orice scrupule. Privatizarea nu este un scop în sine şi nu trebuie făcută peste noapte, oricum şi cu oricine. Directorii falimentului trebuie excluşi din procesul privatizării, fie şi numai pentru rezultatele incompetenţei lor. Când bolnavul este mort sau în agonie, deşi nu a suferit de o boală incurabilă, medicul este cel vinovat. Avem nevoie de investitori capabili, oneşti, de bună-credinţă, români sau străini. Numai cu ei putem reface economia şi forma clasa întreprinzătorilor mici şi mijlocii, preponderentă în toate ţările dezvoltate.

Privatizarea cu corupţi este de neconceput, înseamnă să dăm avuţia publică pe mâna hoţilor. Poate cineva dintre dumneavoastră de acord cu acest jaf strategic? Sunt convins că nu.

Acestea sunt motivele pentru care sugerez Guvernului şi, în mod deosebit ministrului reformei, ca printr-un act normativ să prevadă excluderea din procesul de privatizare a managerilor, a membrilor consiliilor de administraţie şi ai AGA, care în mod deliberat au adus întreprinderile în stare de faliment. Şi aceeaşi soluţie se impune şi în cazul managerilor incompetenţi. Adică toţi cei care s-au aflat în fruntea societăţilor comerciale ce figurează pe lista întreprinderilor care urmează a fi lichidate.

A se vedea şi Bancruta frauduloasă

RĂSPUNS SIMPLIFICAT

 

RĂSPUNS SIMPLIFICAT

 

 

De vrei să ştii

Ce este gândul

Şi câte drumuri

Îl străbat într-una,

Întreabă-l.

Poate-ţi va răspunde

La fel

Cum ţi-ar răspunde luna

Dacă-o-întrebi de ce răsare.

De vrei să ştii

Ce este dorul

Şi câte fire

Pe ghem îl răsucesc,

Întreabă-l.

Poate-ţi va răspunde

La fel

Cum ţi-ar răspunde noaptea

Dac-o întrebi de ce se lasă.

De vrei să ştii

Ce este viaţa

Şi câte drumuri o străbat într-una

Priveşte bolta cea albastră

Gândind ce ţi-ar răspunde luna

Dac-o întrebi de ce răsare,

Sau noapte de ce blând se lasă

Şi tot la fel lumina zilei

De ce se piaptănă cu soare

A FI

 

A FI

 

Luceferi aprinşi

În veac necuprinşi

Îmi bântuie chipul

 

Pulberi de sori

Prin nopţi trecători

Îmi ţintuie timpul.

 

Eu, însă, rămân

A toate stăpân

Încetul cu-ncetul

 

Întregul îl prind

În gând îl cuprind

Sunt Poetul!

 

NEA

 

NEA

 Curge-ntruna timpul

Ne-apasă pe umeri

Şi într-o dimineaţă

Nu mai suntem tineri.

 

Sărutăm petale albe

Urme ale tinereţii

Şi în glastrele din inimi

Punem apa bătrâneţii. 

Sărutăm trecutul drag

Strecurând vis după vis

Între pozele ce sunt

Astăzi în album-nchis.

 

ÎNSETAT DE CÂNTEC

 

ÎNSETAT DE CÂNTEC

 

Nu ştiu să cânt, să-ncânt, să mă prefac

Puzderii de puteri în secete-au murit

Păduri s-au clătinat sub vârsta mea

Şi prietenii cei buni au obosit…

 

Mi-i drumul îmbrumat de-ntâmplare

Şi pasul poposeşte-n amintiri

O toamnă de argint îmi pare

Că-aşază-n sânge blânde prăbuşiri.

 

Apă, aer, umbră, cald, lumină

Cad alene, mut, în trupul meu

Frigul ninge brume peste tot

Pe furiş mă uit la curcubeu

 

Plec în iarnă, anii nu sunt grei

Steaua-mi face vargă pe un cer

Ce-l privesc cu gândul la ai mei

Însetat de cântec şi de ger.

DIRECTOR INTERIMAR LA TVR

În urmă cu aproximativ o oră, pe unul dintre posturile private de televiziune, domnul Prim-ministru Victor Ponta a declarat că în cursul zilei de mâine va iniţia o ordonanţă de urgenţă în vederea numirii unui director interimar al TVR, operaţiune juridică ce ar urma să fie realizată de membrii Birourilor permanente reunite ale celor două Camere.

Presupun că domnul Prim-ministru are în vedere modificarea art.20 alin.7 din Legea nr.41/1994 privind organizarea şi funcţionarea Societăţii Române de Radiodifuziune şi Societăţii Române de Televiziune, astfel cum a fost modificată şi completată prin Legea nr. 124/1998, potrivit căruia „Preşedintele Consiliului de administraţie al Societăţii Române de Radiodifuziune, respectiv al Societăţii Române de Televiziune, se numeşte de către Parlament, în şedinţă comună, dintre membrii titulari ai consiliilor, la propunerea comisiilor permanente de specialitate, cu respectarea procedurilor de audiere şi de vot prevăzute în acest articol. În vederea propunerii, comisiile permanente de specialitate vor examina cu prioritate, în termen de 7 zile, candidatul recomandat de către membrii titulari ai consiliilor de administraţie. Audierea candidatului se face de către comisii, în prezenţa membrilor consiliului de administraţie respectiv”.

Este limpede că birourile permanente ale celor două Camere nu au nici o competenţă în ceea ce priveşte numirea preşedintelui Consiliului de administraţie al TVR.

Este adevărat că, potrivit art.21 alin.3 din aceeaşi lege, „Comisiile permanente de specialitate, reunite, ale celor două Camere pot propune, cu votul majorităţii membrilor plenului Parlamentului, demiterea oricărui membru al consiliului de administraţie, a cărui activitate este necorespunzătoare. Parlamentul decide prin votul majorităţii. Locul devenit vacant în acest mod sau din orice alt motiv se ocupă de către supleantul titularului”.

În cazul în care „din diferite motive, nu există nici consiliu de administraţie, nici preşedinte legal numit, Parlamentul, la propunerea comisiilor permanente de specialitate, numeşte un director interimar cu mandat bine definit”.

Este limpede că birourile permanente ale celor două Camere nu au nici o competenţă nici sub acest din urmă aspect.

În fine, este bine să nu se uite că Legea nr.41/1994 privind organizarea şi funcţionarea Societăţii Române de Radiodifuziune şi Societăţii Române de Televiziune, modificată, este lege organică. Or, zice Constituţia României, Guvernul nu poate emite ordonanţe, fie ele simple sau de urgenţă, în domenii care fac obiectul legilor organice (art.115 alin.1).

 

 

Proiectul de lege pentru amnistierea unor infracţiuni şi graţierea unor pedepse

În viaţa social‑politică apar momente când, datorită unor împrejurări speciale, săvârşirea unor infracţiuni nu prezintă pericol social deosebit sau cei care au săvârşit acele infracţiuni nu apar ca fiind deosebit de periculoşi pentru societate. În atare cazuri, statul poate trece cu vederea sau ierta, ori trata numai cu indulgenţă acele infracţiuni şi pe acei infractori. Aşadar, deşi amnistia şi graţierea au caracter şi efecte deosebite, prima este o cauză de înlăturare a răspunderii penale, pentru anumite fapte arătate în actul prin care se acordă amnistia, pe când a doua nu înlătură decât consecinţele penale, total sau parţial, pentru anumite pedepse arătate în actul de graţiere.

Cum spuneam, graţierea este un act de clemenţă, prin care puterea de stat renunţă pentru anumite considerente la executarea unor pedepse pronunţate de instanţele judecă­toreşti. Este limpede că este vorba de pedepse privative de libertate aplicate prin hotărâri judecătoreşti intrate în puterea lucrului judecat. Potrivit Proiectului de lege PL x nr.162/2013 pentru amnistierea unor infracţiuni şi graţierea unor pedepse, aflat în clipa de faţă în dezbaterea Camerei Deputaţilor, „Se graţiază în întregime pedepsele cu închisoare de până la 6 ani inclusiv, precum şi pedepsele cu amendă, aplicate de instanţa de judecată” (art.2 alin.1).

Deci, pentru a înţelege tot românul, graţierea este iertarea de executarea unor pedepse aplicate prin hotărâri judecă­toreşti definitive. Şi atunci, cum poţi să ierţi pe cineva care, aflându-se în faza de apel ori recurs, nu a fost încă condamnat definitiv?!

Proiectul de lege cuprinde şi alte erori grave. Astfel, actul normativ în discuție „graţiază în întregime măsura internării într-un centru de reeducare, luată faţă de minori de către instanţele de judecată” (art.2 alin.3). Din păcate, această prevedere nu sesizează în ce a constat excepţia de neconstituţionalitate ce a făcut obiectul Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 86 şi nr. 89/2003, şi anume că dispoziţiile Legii graţierii privesc numai „pedepsele şi sancţiunile aplicate”, nu şi „măsurile” (măsurile de siguranţă şi măsurile educative).

Numai că art.120 alin.4 din Codul penal prevede cât se poate de clar că „Graţierea nu are efecte asupra măsurilor de siguranţă şi măsurilor educative”. Lucru normal atâta timp cât aceste măsuri educative şi de siguranţă, fiind legate de existenţa unui pericol, trebuie să dăinuiască atâta timp cât există pericolul. Aşa fiind, te apucă râsu’‑plânsu’ văzând că tocmai cei plătiţi să facă legi nu cunosc nici măcar rigorile Codului penal.

 

Sfântul Apostol Andrei cel Întâi chemat, Ocrotitorul României

 

Astăzi îl sărbătorim pe Sfântul Apostol Andrei, cel care a vestit cuvântul Domnului pe meleagurile noastre. Fiu al pescarului Iona, s-a numărat, printre cei 12 apostoli ai Domnului. Înainte de întâlnirea cu Iisus, a fost unul dintre „ucenicii” Sfântului Ioan Botezătorul. Sfântul Apostol Andrei a fost, potrivit tradiţiei, primul propovăduitor al Evangheliei la geto-daci, cunoscut atunci sub numele de Sciţia. Sfântul a fost martirizat la Patras (în Grecia de astăzi), fiind răstignit pe o cruce în formă de „X”. Sfântul Sinod al BOR a hotărât, în anul 1995, ca numele Sfântului Andrei să fie înscris în calendarul bisericesc cu cruce roşie, iar din 1997 ziua de 30 noiembrie, să fie sărbătoare bisericească naţională, sfântul fiind proclamat „Ocrotitorul României”. De astăzi creştinii încep, potrivit tradiţiei, să colinde pentru a aduce vestea cea bună a naşterii Domnului.

 

CĂUTARE

 

CĂUTARE

 

O, de-aş găsi fântâna cu lumină

Să sorb din ea cât setea ce-am avut

Iubirea pură, adolescentină

Al tinereţii mele falnic scut!

 

Şi de-aş găsi, în fine, alinarea

Atâtor ore rupte dintr-un gând

Să-nchin în mine dor, cum numai marea

Furtuna când o soarbe în adânc.

 

Intenţia în calomnia prin presă

Când ne referim la calomnia prin presă, înţelegem afirmaţia denigratoare răspândită prin mijloace ale mass-mediei: ziare, emisiuni televizate, emisiuni radiofonice, casete imprimate etc. Astfel încât cele arătate, în continuare, cu privire la gazetari (ziarişti – profesioniştii presei scrise) se referă în egală măsură şi la cei ce activează în celelalte mijloace de informare în masă.

a) Pentru o persoană din afara profesiunii de gazetar, faptul de a face publică o afirmaţie denigratoare prin intermediul presei implică intenţia specifică infracţiunii de calomnie. Cel ce foloseşte presa ca mijloc de a-şi exprima gândirea sa defăimătoare îşi dă seama, prevede şi chiar urmăreşte ca un număr cât mai mare de persoane să ia cunoştinţă de conţinutul afirmaţiilor sale. Căci presa este mijlocul prin care se supradimensionează aria de răspândire a unei afirmaţii calomnioase.

Asemenea persoane, din afara activităţii publicistice propriu zise, pot fi cei care introduc o afirmaţie calomnioasă fie într-un interviu, fie în scrisoarea adresată unui cotidian, fie în folosirea dreptului la replică, fie în cadrul unei dezbateri televizate, fie în altă formă de manifestare destinată să se încorporeze într-o activitate a mass-mediei.

Pentru astfel de persoane – extranee activităţii de presă – intenţia se conturează prin folosirea acestui mijloc de comunicare a cărui forţă de răspândire este puternică şi general cunoscută. Fapta lor se înscrie în categoria calomniei prin presă, ea însă se diferenţiază de faptele cu acelaşi conţinut obiectiv săvârşite de cei care activează în organismele mass-mediei.

De aceştia din urmă ne vom ocupa în cele ce urmează.

b) În ultima vreme au loc numeroase manifestări – congrese, simpozioane, conferinţe, întâlniri – în care se discută despre rolul presei, despre pregătirea, activitatea şi îndatoririle ziariştilor, despre cum ar trebui să se exercite profesiunea de ziarist, despre raportul dintre această activitate şi libertatea cuvântului, despre deontologia profesională în ziaristică, şi despre alte probleme legate de această îndeletnicire. Numeroşi vorbitori îşi expun punctele de vedere, auditorii prezenţi iau note, se pun întrebări, se formulează răspunsuri, se exprimă teze şi deziderate pe care noi simpozioane şi congrese sunt destinate să le ia în considerare şi să le dezbată.

Această insistentă preocupare pentru coordonatele profesiunii de ziarist dovedeşte, pe de o parte, o recunoaştere a rolului pe care presa îl deţine în viaţa socială, iar pe de altă parte, un efort de a găsi şi stabili condiţiile obiective şi morale în care acest rol poate şi trebuie să fie îndeplinit.

Ar fi greu să ne referim la toate dezideratele şi recomandările înfăţişate în retorica abundentă a tuturor acestor manifestări. Rămân însă bine conturate importanţa ce se acordă acestei activităţi şi preocuparea de a-i stabili anumite coordonate de înfăptuire. Această din urmă preocupare – repetată insistent – pare să învedereze că încă nu există un complex bine închegat de norme stabile şi persistente, privind exercitarea profesiunii de ziarist (şi, în general, de lucrător în domeniul mass-mediei).

Întrucât, în aceste file, abordăm un segment redus şi cu un contur propriu al activităţii de presă, nu apare necesar să investigăm dezbaterile conferinţelor şi simpozioanelor care se ţin, ci ne vom îndrepta atenţia asupra unor anume aspecte ale activităţii ziaristice, ce pot fi puse în legătură cu calomnia prin presă. Normele juridice, pe de o parte, realităţile vieţii sociale, pe de altă parte, pot furniza premise cu ajutorul cărora să încercăm a ne orienta în această problemă.
Gazetarii au, în cadrul profesiunii lor, îndatorirea de a-i informa pe cititori cu privire la toate împrejurările care prezintă interes pentru opinia publică. Articolul 31 alin.4 din Constituţie prevede: „Mijloacele de informare în masă, publice şi private, sunt obligate să asigure informarea corectă a opiniei publice” (s.n.). Titlul sub care figurează acest text este „Dreptul la informaţie”.

Acest drept la informaţie face parte din drepturile fundamentale ale persoanelor prevăzute în Constituţie. Lui îi corespunde obligaţia, edictată expres în sarcina mijloacelor de informare în masă, de a informa opinia publică. Textul adaugă că informarea trebuie să fie corectă.

S-ar putea considera că obligaţia de a informa opinia publică se referă la tot ce se întâmplă în mediul social, la toate împrejurările şi situaţiile care au loc în acest mediu. Ar constitui obiect de informaţie toate succesele şi faptele lăudabile, dar şi acţiunile infamante, corupte şi imorale.

Demascarea faptelor incorecte, săvârşite de oricine, dar mai ales de cei ce ocupă poziţii preponderente în viaţa socială şi în organele statului ar fi de natură să contribuie la formarea şi păstrarea unui climat moral în viaţa societăţii. În felul acesta s-ar trage un semnal de alarmă care ar putea pune capăt unei practici incorecte şi ar putea împiedica pe alţi amatori de asemenea practici să realizeze planurile lor nocive.

Se ridică problema dacă asemenea informaţii, atunci când cuprind referiri la fapte incorecte, ar putea intra în categoria infracţională a calomniei, din moment ce se poate considera că ele se înscriu în obligaţiile profesionale ale gazetarilor şi îndeplinesc rolul social de a aduce la cunoştinţa opiniei publice fapte de natură a influenţa negativ nivelul moral al societăţii.

S-ar putea răspunde că, atâta vreme cât activitatea gazetarului se înscrie în limitele îndeplinirii obligaţiei sale profesionale de a informa opinia publică, el nu poate fi învinuit pentru conţinutul reportajelor, articolelor sau comentariilor pe care le publică, indiferent de împrejurarea că în acest conţinut se găsesc şi afirmaţii defavorabile, privind aspecte negative în comportamentul anumitor persoane.

Trebuie însă ţinut seamă de faptul că, în textul constituţional menţionat mai sus, este prevăzută o condiţie esenţială pe care informarea se impune să o îndeplinească: să fie corectă.

Atunci când cei ce activează în mass-media introduc în gazetă sau în emisiunea audio-vizuală materiale care depăşesc limitele informării corecte, afirmaţiile denigratoare capătă vocaţia de a se încadra în infracţiunea de calomnie. 

A se citi şi Dicţionar juridic - Intenţia infracţională


 

Autor la 10 ani

Am onoarea să vă invit la Târgul Internaţional Gaudeamus - Carte de învăţătură 2013, la standul Editurii Universitare, unde

 

 autoarea MARIA PANĂ 

îşi va prezenta cartea

 

Poveştile mele fermecate:

"Am scris această carte cu speranţa că toţi copiii de vârsta mea vor fi astfel atraşi de lumea minunată a poveştilor şi nu se vor mai plictisi niciodată.

Aşadar, vă invit pe tărâmul Poveştilor mele fermecate, tărâmul unde visele noastre, ale copiilor, prind viaţă."

Maria Pană, 10 ani

 

Poveştile mele fermecate