Justiţia sub papucul politicului?

Să lăsăm un pic la o parte iureşul consideraţiilor privind rolul pe care îl poate avea şi ar trebui să îl aibă justiţia în eradicarea corupţiei. Dacă tot vorbim atâta de justiţie, poate a sosit clipa să ne şi întrebăm cum ar trebui să fie ea.

În ceea ce mă priveşte consider că justiţia trebuie să fie independentă pentru a putea fi obiectivă şi imparţială. Independenţa Justiţiei faţă de alte organe de stat, faţă de opinia publică, faţă de orice ingerinţă, de oriunde ar veni, constituie o condiţie esenţială pentru ca ea să-şi poată îndeplini cu demnitate rolul social ce îi revine. Iar independenţa Justiţiei este garantată de inamovibilitatea judecătorilor.

Problema asupra căreia considerăm că trebuie să se oprească cercetarea istorico-politică şi cea juridică este de a şti dacă legiferarea existentă, pe de o parte, şi organele de justiţie în funcţiune, pe de altă parte, sunt în măsură să soluţioneze în mod satisfăcător asemenea procese, care au nu numai un caracter juridic, ci şi pronunţate tente politice. Pentru că, în asemenea procese, faptele supuse judecăţii nu pot fi scoase din complexul de coordonate politice în care au avut loc, coordonate în lipsa cărora faptele respective nu ar fi putut fi săvârşite. Politicul apare nu ca o simplă circumstanţă ocazională, ci ca o condiţie cauzală necesară infracţiunilor pusă în sarcina celor trimişi în judecată.

Se pune întrebarea: dacă politicul nu poate fi înlăturat din antecedenţa cauzală a unor asemenea fapte, poate fi el eludat atunci când este vorba de evaluarea acestor fapte în balanţa justiţiei? Puşi în faţa unor procese în care politicul deţine o dimensiune esenţială, vor putea oare judecătorii să includă această dimensiune în cadrul normelor de drept în vigoare şi al practicilor rutinare, destinate altor dimensiuni, mai simple, mai obişnuite, din care se ţese pânza vieţii cotidiene? Răspunsul, credem, este negativ. Judecătorii nu pot să nu simtă că, dincolo de normele juridice, pe care le cunosc bine şi ştiu să le aplice, mai există o serie de elemente politice greu de definit, care dau procesului o fizionomie specifică. Problema este: vor putea să toarne în modestele tipare juridice elementele – adesea clocotitoare – ale politicului?

Chemată să judece un asemenea proces, instanţa de judecată ar putea fi parţial influenţată de pulsaţiile politice ale momentului. Ea va căuta, poate, să descifreze aceste pulsaţii şi este posibil ca ele să se reflecte – măcar parţial – în hotărâre, fie că au fost intuite corecte, fie că au fost doar bănuite, dacă nu chiar evaluate greşit.

Aşadar, se poate admite că străduinţa de a da o hotărâre întemeiată pe corecta interpretare a dispoziţiilor legale se împlineşte în asemenea cazuri cu influenţele oculte şi insesizabile ale atmosferei politice generale din momentul judecăţii şi cu percepţia pe care judecătorii o au, în acel moment, privind realităţile politice ale timpului când au avut loc faptele judecate.

Acest amalgam de intuiţii şi influenţe îşi pune adesea amprenta pe hotărârea pronunţată. Este verosimil, dacă nu chiar posibil, ca această hotărâre să se deosebească de hotărârile obişnuite, limitate la o aplicare cât mai conştiincioasă – şi implicit rigidă – a textelor de lege, la fapte stabilite printr-o apreciere obiectivă a probelor. Ea va cuprinde acele elemente greu de definit cu care politicul se insinuează în conştiinţele oamenilor, implicit în conştiinţele judecătorilor.

Iată cum s-ar explica aparentele incoerenţe ale unor hotărâri, contradicţiile ce pot apărea între soluţiile unor instanţe, aspectul deficitar cu care se soldează uneori efortul vizibil al unor judecători de a se situa pe poziţia cea mai conformă cu dreptatea.

Va consolida justiţia prestigiul autorităţilor?

Articolul 257 alin.(4) din Codul penal prevede agravarea pedepsei pentru infracţiunea de ultraj, dacă faptele  de ameninţare (6 luni la 2 ani), lovire sau orice acte de violenţă (6 luni la 5 ani sau amendă), vătămare corporală (2 ani la 7 ani), vătămare corporală cauzatoare de moarte (de la 6 la 12 ani) și omor (10 la 20 ani) sunt comise asupra unui polițist sau jandarm, aflat în exercitarea atribuțiilor de serviciu sau în legătură cu exercitarea acestor atribuții sau asupra unui membru de familie al funcționarului public, se sancționează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru acea infracțiune, ale cărei limite se majorează cu jumătate.

Nu vom insista asupra raportului dintre democraţie şi protejarea excesivă a organelor autorităţii de stat. Este de resortul politologilor şi sociologilor să examineze dacă protejarea excesivă a organelor puterii de stat, care constituie o caracteristică definitorie a statutului dictatorial, este compatibilă şi cu o conducere democratică în care apropierea şi concordanţa de obiective dintre putere şi popor par a exclude severitatea sancţionatorie specifică statului poliţist. Ne vom opri numai asupra unor aspecte pe care le considerăm legate de raţiunea juridică şi de fundamentarea morală a dispoziţiei legale privind infracţiunea de ultraj.

Această infracţiune face parte dintre infracţiunile pe care legea le caracterizează ca fiind „contra autorităţii”. Ocrotirea penală este acordată în cadrul acestei infracţiuni autorităţii de stat. Dar autoritatea de stat este una singură, indiferent de organul prin care ea se exercită. Oricare ar fi acest organ, atingerea ce se aduce exercitării funcţiei sale loveşte autoritatea de stat, iar aceasta este una singură, este aceeaşi la toate nivelele funcţiilor îndeplinite. Aşa încât lovirea, vătămarea corporală sau orice acte de violenţă (fizică ori verbală) sau ameninţarea săvârşită nemijlocit sau prin mijloace de comunicare directă contra unui funcţionar aflat în exerciţiul funcţiunii are aceeaşi rezonanţă socială nocivă, indiferent de natura funcţiei şi de poziţia ierarhică a funcţionarului respectiv, căci această rezonanţă socială nocivă se măsoară nu după natura şi gradul ierarhic al funcţiei, ci după respectul unic şi nediferenţiat ce se datorează autorităţii de stat. Aşa precum acelaşi respect-unic şi nediferenţiat – i se datorează drapelului ţării, fie că este arborat pe faţada Parlamentului, fie că este înfipt la poarta unei şcoli primare dintr-o localitate rurală, tot aşa, acelaşi respect – unic şi nediferenţiat – i se datorează autorităţii de stat, oricare ar fi funcţia celui ce reprezintă această autoritate.

În Codul penal este prevăzută, între infracţiunile săvârşite de militari, şi aceea de lovire a superiorului de către inferior sau a șefului de către subordonat ori a inferiorului de către superior sau șef, atunci când cel lovit se află în exercitarea atribuțiilor de serviciu ori pentru acte îndeplinite în legătură cu aceste atribuții (art.420 Cod penal). De observat că textul menționat nu cuprinde niciun fel de diferenţiere a pedepei (închisoare de la unu la 5 ani sau cu amendă) în raport cu gradul sau funcţia militară ale celui lovit. Fie că acesta este un general sau un plutonier, fie că este şef de Stat Major sau simplu ofiţer de administraţie, pedeapsa prevăzută de lege este aceeaşi pentru cel ce a săvârşit lovirea. La fel, asemenea diferenţieri nu şi-ar avea loc nici în cazul respectului datorat autorităţii de stat. Desigur că în fapt, pentru a stabili o pedeapsă mai severă sau mai blândă, judecătorii vor ţine seama de toate împrejurările concrete ale cauzei, între care se numără şi natura funcţiei celui ultragiat. Dar aceasta este o problemă de individualizare a pedepsei de către judecători, nu de reglementare prin lege a acesteia.

Desigur, în principiu, înscrierea în lege a unei agravante legate de poziţia victimei nu constituie o erezie juridică. Dar s-ar putea ca legiferarea agravantei la care ne-am referit mai sus să fie considerată ca o inoportunitate juridică, o distanţare de principiile democratice şi o privire oarecum superficială asupra a ceea ce trebuie să însemne prestigiul autorităţii publice. 

Răspunderea penală a parlamentarilor-miniştri

Au trecut aproape șaisprezece ani de la intrarea în vigoare a legii răspunderii ministeriale, cincisprezece ani în care lumea politică s-a tot frământat pe tema răspunderii penale a parlamentarilor-miniştri. Invocând „imunitatea parlamentară” consacrată în art.72 alin.1 din Constituţie, unii continuă să să-şi închipuie că miniştrii sunt persoane sacrosante ce plutesc deasupra muritorilor de rând. Or, imunitatea nu conferă parlamentarului privilegii absurde în raport cu cerinţele legii penale. Ea nu îl protejează decât în ceea ce priveşte voturile şi opiniile politice exprimate în virtutea mandatului ce i-a fost încredinţat în mod democratic de către alegători. Pentru infracţiunile ce nu au nici o legătură cu îndeplinirea acestui mandat, parlamentarul răspunde penal ca oricare alt cetăţean.

Pe piaţa ideilor juridice şi-au făcut apariţia cele mai bizare teorii. Se aud voci potrivit cărora miniştrii nu pot fi traşi la răspundere întrucât, vezi Doamne!, se bucură de „imunitate”. Or, cum am subliniat în mod repetat, nu este vorba de imunitatea parlamentară prevăzută de art.72 alin.1 din Constituţie, respectiv de lipsa „răspunderii juridice” pentru voturile sau pentru opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului de parlamentar, ci de răspunderea penală prevăzută atât de art.109 alin.2 şi 3 din Constituţie, cât şi de Legea nr.115/1999 privind responsabilitatea ministerială pentru faptele săvârşite în exerciţiul funcţiei lor.

Sunt apoi alţi specialişti care se pun pe poziţii clar partizane, plecând de la premisa că legea penală ordinară le-ar putea fi aplicată miniştrilor de o manieră selectivă, şi anume „numai în măsura în care faptele nu sunt compatibile cu natura calităţii de demnitar”. Fals. Nici o infracţiune nu este compatibilă cu funcţia de ministru. Ministrul nu se poate sub nici un motiv sustrage legii penale ordinare în cazul în care săvârşeşte infracţiuni prevăzute de Codul penal. Şi asta pentru că, potrivit Constituţiei, „nimeni nu este mai presus de lege” şi nici un fel de privilegii nu pot fi îngăduite. Ar fi absurd şi ridicol totodată să ne imaginăm că luarea de mită, traficul de influenţă, primirea de foloase necuvenite etc. ar putea rămâne nepedepsite.

De altfel, ideea este evident inacceptabilă din simplul motiv că toţi cetăţenii, de la vlădică la opincă, sunt, în egală măsură, supuşi legii, nimeni – indiferent de funcţia pe care o ocupă – neputând a avea obrăznicia de a se considera mai presus de lege. Aşa zice Constituţia.

Legea stabileşte în seama miniştrilor trei rânduri de răspunderi precis delimitate. Prima dintre acestea este cea politică şi ea se materializează în întrebările şi interpelările ce le pot fi adresate în Parlament şi, în aceeaşi zonă, se înscrie şi faimoasa moţiune de cenzură cu care cât de cât am început să ne familiarizăm. Există apoi răspunderea civilă pentru daunele aduse cetăţenilor prin acte sau fapte contrare legilor în vigoare. În acest context, cetăţenii pot face uz de instituţia contenciosului administrativ. Am lăsat anume la urmă veritabilul măr al discordiei: răspunderea penală.

În ceea ce priveşte răspunderea penală a membrilor Guvernului pentru faptele săvârşite în exerciţiul funcţiei lor, Constituţia statuează că în afara răspunderii politice în faţa Parlamentului, „Numai Camera Deputaţilor, Senatul şi Preşedintele României au dreptul să ceară urmărirea penală a membrilor Guvernului pentru faptele săvârşite în exerciţiul funcţiei lor. Dacă s-a cerut urmărirea penală, Preşedintele României poate dispune suspendarea acestora din funcţie. Trimiterea în judecată a unui membru al Guvernului atrage suspendarea lui din funcţie. Competenţa de judecată aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie” (art.109 alin.2).

Ei bine, exact aceleaşi prevederi, exact aceeaşi înşiruire de principii constituţionale este reprodusă întocmai în Legea nr. 115/1999 privind răspunderea ministerială. Astfel, potrivit art.11 din această lege, „Membrii Guvernului răspund penal pentru faptele săvârşite în exerciţiul funcţiei lor de la data depunerii jurământului şi până la încetarea funcţiei, în condiţiile prevăzute de Constituţie”.

În ceea ce priveşte cazurile de răspundere şi pedepsele aplicabile membrilor Guvernului „pentru faptele săvârşite în exerciţiul funcţiei lor, potrivit normelor de procedură stabilite prin prezenta lege” sunt reglementate în art.8 din Legea nr.115/1999:

„(1) Constituie infracţiuni şi se pedepsesc cu închisoare de la 2 la 12 ani următoarele fapte săvârşite de membrii Guvernului în exerciţiul funcţiei lor:

a) împiedicarea, prin ameninţare, violenţă ori prin folosirea de mijloace frauduloase, a exercitării cu bună-credinţă a drepturilor şi libertăţilor vreunui cetăţean;

b) prezentarea, cu rea-credinţă, de date inexacte Parlamentului sau Preşedintelui României cu privire la activitatea Guvernului sau a unui minister, pentru a ascunde săvârşirea unor fapte de natură să aducă atingere intereselor statului.

(2) Constituie, de asemenea, infracţiuni şi se pedepsesc cu închisoare de la 6 luni la 3 ani următoarele fapte săvârşite de către un membru al Guvernului:

a) refuzul nejustificat de a prezenta Camerei Deputaţilor, Senatului sau comisiilor permanente ale acestora, în termenul prevăzut la art. 3 alin. (2), informaţiile şi documentele cerute de acestea în cadrul activităţii de informare a Parlamentului de către membrii Guvernului, potrivit art. 111 alin. (1) din Constituţia României, republicată;

b) emiterea de ordine normative sau instrucţiuni cu caracter discriminatoriu pe temei de rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, vârstă, sex sau orientare sexuală, apartenenţă politică, avere sau origine socială, de natură să aducă atingere drepturilor omului.

(3) Tentativa faptelor prevăzute la alin. (1) se pedepseşte”.

Este limpede că asemenea infracţiuni nu îşi pot găsi locul în Codul penal şi, tocmai de aceea, a fost necesară o lege specială în această materie.

Aşadar, pentru infracţiunile de drept comun ce nu au nici o legătură cu mandatul de parlamentar ori cu statutul de membru al Guvernului, comise în timpul exercitării funcţiilor lor, parlamentarii-miniştri răspund penal ca oricare alt cetăţean.

Legea specială a responsabilității ministeriale nu-l scutește pe ministru de prevederile Codului penal; ea nu face decât să extindă aria incriminărilor, definind infracțiuni specifice acestei funcții și care constituie infracțiuni care nu pot fi săvârșite decât de un ministru în exercițiul funcției sale.

Împiedicarea exercitării dreptului la vot

 

Potrivit art.11 din Legea nr.115/1999 privind responsabilitatea ministerială, „Membrii Guvernului răspund penal pentru faptele săvârşite în exerciţiul funcţiei lor de la data depunerii jurământului şi până la încetarea funcţiei, în condiţiile prevăzute de Constituţie”.

În ceea ce priveşte răspunderea penală a membrilor Guvernului, Constituţia precizează că în afara răspunderii politice în faţa Parlamentului, „Numai Camera Deputaţilor, Senatul şi Preşedintele României au dreptul să ceară urmărirea penală a membrilor Guvernului pentru faptele săvârşite în exerciţiul funcţiei lor. Dacă s-a cerut urmărirea penală, Preşedintele României poate dispune suspendarea acestora din funcţie. Trimiterea în judecată a unui membru al Guvernului atrage suspendarea lui din funcţie. Competenţa de judecată aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie” (art.109 alin.2).

Aşa cum precizam în articolul Răspunderea penală a parlamentarilor-miniştri, cazurile de răspundere şi pedepsele aplicabile membrilor Guvernului „pentru faptele săvârşite în exerciţiul funcţiei lor, potrivit normelor de procedură stabilite prin prezenta lege” sunt incidente prevederile art.8 din Legea nr.115/1999:

„(1) Constituie infracţiuni şi se pedepsesc cu închisoare de la 2 la 12 ani următoarele fapte săvârşite de membrii Guvernului în exerciţiul funcţiei lor:

a) împiedicarea, prin ameninţare, violenţă ori prin folosirea de mijloace frauduloase, a exercitării cu bună-credinţă a drepturilor şi libertăţilor vreunui cetăţean;

b) prezentarea, cu rea-credinţă, de date inexacte Parlamentului sau Preşedintelui României cu privire la activitatea Guvernului sau a unui minister, pentru a ascunde săvârşirea unor fapte de natură să aducă atingere intereselor statului.

(2) Constituie, de asemenea, infracţiuni şi se pedepsesc cu închisoare de la 6 luni la 3 ani următoarele fapte săvârşite de către un membru al Guvernului:

a) refuzul nejustificat de a prezenta Camerei Deputaţilor, Senatului sau comisiilor permanente ale acestora, în termenul prevăzut la art. 3 alin. (2), informaţiile şi documentele cerute de acestea în cadrul activităţii de informare a Parlamentului de către membrii Guvernului, potrivit art. 111 alin. (1) din Constituţia României, republicată;

b) emiterea de ordine normative sau instrucţiuni cu caracter discriminatoriu pe temei de rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, vârstă, sex sau orientare sexuală, apartenenţă politică, avere sau origine socială, de natură să aducă atingere drepturilor omului.

(3) Tentativa faptelor prevăzute la alin. (1) se pedepseşte”.

Este limpede că asemenea infracţiuni nu îşi pot găsi locul în Codul penal şi, tocmai de aceea, a fost necesară o lege specială în această materie.

Aşadar, cazurile de răspundere penală instituite prin art.8 din legea specială, privind faptele săvârşite de membrii Guvernului în exerciţiul funcţiei lor, constituie infracţiuni care nu pot fi săvârşite decât de un ministru în exerciţiul funcţiei sale şi se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 12 ani.

În aceaste cazuri (împiedicarea, prin ameninţare, violenţă ori prin folosirea de mijloace frauduloase, a exercitării cu bună-credinţă a drepturilor şi libertăţilor vreunui cetăţean), ori de câte ori Camera Deputaţilor, Senatul ori Preşedintele României cer urmărirea penală, nu Parlamentul este cel care stabileşte dacă aprobă sau nu urmărirea şi trimiterea în judecată penală a deputatului ori senatorului, ci însuşi procurorul de caz stabileşte dacă faptele au fost sau nu săvârşite de membrul Guvernului în exerciţiul funcţiei sale şi dacă constituie vreuna dintre infracţiunile prevăzute de art.8 din legea specială.

INFRACŢIUNEA DE CORUPERE A ALEGĂTORILOR

Infracţiunea de corupere a alegătorilor este definită de art.386 din  noul Cod penal într-o singură variantă normativă: „Oferirea sau darea de bani, de bunuri ori de alte foloase în scopul determinării alegătorului să voteze sau să nu voteze o anumită listă de candidaţi ori un anumit candidat se pedepseşte cu închisoarea de la 6 luni la 3 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi”.

Norma din alin.(2) al art. 386 noul Cod penal are rolul de normă de interpretare contextuală:  „nu intră în categoria bunurilor prevăzute în alin.(1) bunurile cu valoare simbolică, inscripţionate cu însemnele unei formaţiuni politice”.

Conform textelor  invocate, „(3) în categoria bunurilor prevăzute la alin.(1) sunt incluse şi alimente, băuturi alcoolice sau nealcoolice, produse din tutun ori mărfuri nealimentare.

Nu intră în categoria bunurilor prevăzute la alin.(1) materialele şi obiectele de propagandă electorală, precum: afişe, pliante, cărţi poştale, calendare, caiete ilustrate, pixuri, brichete, chibrituri, insigne, ecusoane, dvd-uri, fanioane, steaguri, căni, pungi, tricouri, şepci, eşarfe, fulare, veste, fesuri, mănuşi, pelerine, jachjete inscripţionate cu însemnele electorale ale formaţiunilor politice sau ale candidaţilor care participă la alegeri.

Sunt exceptate, de asemenea, de la prevederile alin.(1) şi alte obiective de propagandă electorală, inscripţionate cu însemnele electorale ale formaţiunilor politice sau ale candidaţilor care participă la alegeri, a căror valoare nu depăşeşte 10 lei fără TVA pentru fiecare articol, fără ca aceste bunuri să poată fi alimente, băuturi alcoolice sau nealcoolice ori produse din tutun.

Este nevoie de cărţile de alegător?

Pentru a mă face mai bine înţeles, trebuie să precizez că totul porneşte de la Hotărârea de Guvern nr.729/1992 privind organizarea activităţii de întocmire şi eliberare a cărţii de alegător, în cuprinsul căreia se prevedea: „Cartea de alegător este documentul pe baza căruia se exercită dreptul de vot începând cu anul 1993. Exercitarea dreptului de vot pentru toate consultările electorale cu caracter naţional se face numai pe baza cărţii de alegător” (s.n.). Fondurile pentru confecţionarea şi distribuirea acestor documente au deposit un miliard de lei şi au fost alocate din bugetul Secretariatului General al Guvernului. De atunci şi până în prezent, cărţile de alegător nu au fost folosite nici la alegerile parlamentare din anii 1996, 2000, 2004, 2008 şi nici la alegerea Preşedintelui României.

Deşi prin Legea nr.35/2008 pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi a Senatului – astfel cum a fost modificată prin Legea nr.76/2012 – s-a stabilit că „Prevederile prezentului titlu referitoare la utilizarea cărţilor de alegător se aplică începând cu alegerile parlamentare din anul 2012” (art.72 alin.1), aceste documente nu au fost folosite nici la ultimul referendum pentru demiterea Preşedintelui României şi, vă asigur, ele nu vor fi folosite nici la alegerea Preşedintelui României în 2014.

Aşa cum precizam într-un alt articol (Ce se întâmplă cu Legea electorală?), Guvernul s-a orientat rapid şi, prin OUG nr.46 din 1 septembrie 2012 privind modificarea Legii nr.35/2008 – prin care a modificat prevederile referitoare la Registrul electoral naţional, în sensul că el se aplică începând cu 1 ianuarie 2013 – modifică şi art.72 alin.1 după cum urmează: „Prevederile prezentului titlu referitoare la utilizarea cărţilor de alegător se aplică începând cu alegerile parlamentare din anul 2016”.

Este limpede că prin această ultimă „modificare a modificărilor” Legii nr.35/2008 Guvernul, după cum nu a asigurat baza de date centralizată în Registrul electoral naţional, nu a asigurat nici cadrul juridic general pentru organizarea şi desfăşurarea alegerii Camerei Deputaţilor şi a Senatului din 9 decembrie 2012 şi nu va asigura nici cadrul juridic general pentru organizarea şi desfăşurarea alegerii Preşedintelui României în 2014.

În condiţii normale, categoric ar fi nevoie de cărţile de alegător. Pentru că pe baza acestor extrem de importante documente se exercită un drept fundamental al omului: acela de a alege cu încredinţarea că voinţa sa nu va fi în nici un fel alterată.

Sigur că este nevoie de cartea de alegător. Raportându-mă însă la cele ce preced, deduc că nu eliberarea cărţilor de alegător este marea problemă, ci modul voit defectuos în care au fost concepute acestea inclusiv sub aspectul utilizării.

În adevăr, aşa cum este concepută, cartea de alegător nu ne scuteşte de fraudă, întrucât vom avea asupra noastră un al doilea buletin de identitate, căci potrivit art.28: „Exercitarea dreptului de vot în alegeri se face numai pe baza actului de identitate şi a cărţii de alegător, eliberată în condiţiile prezentului titlu”. Singura precizare a Guvernului este că „fiecare carte de alegător poartă un număr care corespunde numărului de ordine din lista electorală permanentă”. Trec peste împrejurarea că listele nu au fost actualizate, dar nu pot face abstracţie de faptul că ele – citez din Hotărâre – „se păstrează într-un registru cu foi detaşabile”. Aşa fiind, ce garanţie ne dau ele  că alegerile nu pot fi măsluite?

Fireşte că se putea concepe un sistem cinstit, care să excludă frauda! Dar pentru aşa ceva trebuia să fie reactivată legea din februarie 1907 privind cărţile de alegător şi listele electorale (iată că nimic nu e nou sub soare). Cărţile de alegător se eliberau atunci dintr-un registru „a-souche” (cu matcă), aşa cum s-a făcut cu faimoasele cupoane nominative. Fiecare carte avea un număr de taloane, corespunzător fiecărui scrutin şi taloanele erau reţinute de comisia electorală în momentul înmânării buletinului de vot. Apoi, taloanele erau sigilate de magistrat şi păstrate la tribunal spre confruntare timp de 30 zile. În aceste condiţii, cărţile nu puteau fi folosite precum buletinele de identitate de mai multe ori la aceeaşi secţie de votare sau la mai multe centre de votare!

Pretutindeni în lume – am în vedere, fireşte, ţările autentic democratice – rolul principal îl deţine corpul independent şi neutru al magistraţilor. Şi pentru că veni vorba, e bine să ştiţi că Justiţiei nu i s-a acordat nici un rol, ea fiind, practic, exclusă. În concepţia actualei legi, primadonele acestei proceduri electorale sunt prefecţii şi primarii.

Or, în legislaţia românească veche – mă gândesc la legea din februarie 1907 – întregul proces era în mâna magistratului. Magistratul român nu era chemat să numere buletinele de vot din sacii aduşi la miezul nopţii de preşedinţii secţiilor de votare, ci el elibera cărţile de alegător, el opera modificările necesare şi tot el soluţiona pierderile, sustragerile şi orice incident ivit pe parcurs.

A se citi şi Despre frauda electorală

Este S.I.P.A. într‑o ureche?

„Este important ca sistemul judecătoresc să devină o realitate!” Este declaraţia de‑a dreptul terifiantă a premierului Năstase după zdrobitorul „succes” înregistrat cu ocazia prezentării raportului U.E. privind ţara noastră. Cu aceeaşi seninătate demnă de o cauză mai bună cu care până nu demult îşi îndemna opozanţii să‑i ia ouăle la numărat, primul ministru recunoaşte practic că la noi reforma Justiţiei nu este decât o simplă fantasmagorie. Că au dreptate forurile internaţionale şi opinia publică românească atunci când cer cu insistenţă garantarea independenţei Justiţiei. Dar, mai ceva decât în poveştile cu „Cănuţă om sucit”, acum „primadonele” din corul nemulţumiţilor sunt reprezentate tocmai de vocile iritate ale lui Adrian Năstase şi Rodica Stănoiu. Adică tocmai oamenii care, totuşi, sunt în „miezul” problemei.

Este absurd să‑i cerem ministrului Justiţiei să renoveze toate tribunalele din ţară, să angajeze suficienţi magistraţi capabili şi să stârpească corupţia din propria ogradă când, în toată ţara, lucrurile merg aşa cum merg. Însă a da nişte minime lămuriri în ceea ce priveşte „giratul” Serviciu Independent de Protecţie şi Anticorupţie ar putea şi domnia sa. Mai ales că, peste un an de zile, Partidul Democrat a atras atenţia insistent şi în nenumărate rânduri asupra pericolului naţional reprezentat de acest temut S.I.P.A. Am prezentat, în premieră, date conform cărora mai mult de jumătate din Organigrama Ministerului Justiţiei este încărcată cu membrii S.I.P.A. Am cerut public bugetul alocat acestui serviciu şi regulamentul după care el funcţionează. Atât cât poate fi dat publicităţii, bineînţeles. Dar ministrul Justiţiei a tăcut mâlc, întărind astfel informaţiile cum că nici domnia sa nu prea ar avea habar cu ce se mănâncă acest S.I.P.A, pe lângă care rivalele S.R.I., S.I.E., şi S.P.P. par nişte modele de transparenţă. Mai mult, mass‑media afirmă că d‑na Stănoiu este filată zi şi noapte de proprii angajaţi, „şefa” nefiind decât o banală „victimă” a foştilor ofiţeri din fosta Direcţie I a Securităţii, ce conduc acum S.I.P.A. Din nou, toţi cei implicaţi în aceste dezvăluiri au tăcut. Şi, deodată, după ce s‑a jucat de‑a „Omul Fantomas” atâţia ani, un anume general cu nume predestinat serviciilor secrete îşi dă demisia de la conducerea S.I.P.A. şi acceptă să pozeze surâzător, ca vedetele de cinema. Dezvăluirile privind afacerile fabuloase şi cu iz de corupţie învârtite de apropiaţii şi rudele generalului Ureche curg ca pe bandă rulantă. Ca şi acelea privind apartenenţa sa la fosta poliţie politică, la metodele actuale de şantajare a magistraţilor incomozi. La „protecţia” acordată unor clanuri mafiote. La nepăsarea cu care sunt tratate nu doar scăpările de transparenţă ale societăţii civile, dar şi cele făcute oficial de Parlament.

Înalţii oficiali europeni se declară îngroziţi de existenţa unui serviciu secret ce se ocupa strict cu ascultarea telefoanelor magistraţilor şi ne taie macaroana unei integrări apropiate, principalul motiv fiind tocmai corupţia din justiţie. Iar în tot acest timp, Rodica Stănoiu se arată doar preocupată de hârjoana adolescentină avută cu ministrul de Interne. Nu suntem naivi să credem că S.I.P.A. este într‑o singură ureche şi, gata, odată cu demisia misteriosului general totul a intrat în normal. Scandalul este prea mare pentru ca să mai fie considerat ca o spălare a rufelor murdare în marea familie pesedistă. Iată de ce cerem ministrului Justiţiei cel puţin să‑şi asume public responsabilitatea pentru activitatea S.I.P.A., dacă nu poate da alte lămuriri în această privinţă. Să dea asigurări că nu este şantajat de proprii angajaţi şi că poate astfel acţiona pentru accelerarea reformei sistemului judecătoresc, solicitare expresă şi deja ultima din partea Uniunii Europene. Iar dacă d‑na Stănoiu refuză şi de această dată fie şi măcar să pronunţe iniţialele S.I.P.A., este clar că şi tăcerea este un răspuns. Şi atunci, dacă recunoaşte implicit că este practic la mâna ofiţerilor S.I.P.A., ar face bine să‑i facă o bucurie şefului său pe linie de partid şi să se prindă în hora demisiilor cu care Adrian Năstase încearcă să arunce praf în ochii comunităţii internaţionale. Deci, în calitate de ministru al Justiţiei, giraţi sau nu activitatea S.I.P.A şi a „urechiuşelor” rămase încă acolo? "

(Curentul – 18 noiembrie 2003)

Democraţia implică exercitarea dreptului de vot

Instaurarea democraţiei şi eforturile de a-i respecta esenţa şi exigenţele au dus la o schimbare nu atât de mentalitate, cât de preocupări ale populaţiei în ţările în care regimul democratic este luat în serios. Este vorba de preocupările îndreptate către modul în care sunt conduse treburile statului şi către coeficientul de capacitate, de competenţă şi corectitudine a celor ce deţin frânele conducerii.

Democraţia implică participarea cetăţenilor la rezolvarea treburilor statului. Această participare se realizează prin exercitarea de către fiecare cetăţean a dreptului electoral: dreptul de a alege pe cel ce urmează să intre în organele de conducere ale statului. În momentul când îşi exercită dreptul de vot, fiecare cetăţean este, dar mai ales trebuie să fie conştient că prin această operaţie, aparent simplă şi anodină – punerea unei ştampile pe anumite nume – el contribuie în mod efectiv la determinarea modului în care ţara va fi condusă. Ţara şi implicit propriile lui interese. De aceea, el are dreptul şi, mai mult decât atât, datoria de a cunoaşte pe cel pe care-l votează. Iar mai târziu, atunci când conducerea statului s-a constituit şi ea funcţionează cu efecte asupra vieţii tuturor cetăţenilor, aceştia au dreptul de a-i cunoaşte bine pe cei care le influenţează şi direcţionează destinele. Au dreptul de a-i cunoaşte în tot ceea ce priveşte capacitatea lor, competenţa, modul de comportare, moralitatea şi natura relaţiilor pe care le întreţin. Această cunoaştere, privind pe cei ce candidează spre a fi aleşi sau pe cei ce au fost aleşi, nu trebuie să reprezinte simpla satisfacţie a unei curiozităţi clevetitoare, ci este o formă prin care fiecare cetăţean în parte se edifică cu privire la acei ce urmează să-l conducă sau care-l conduc şi-i direcţionează viaţa.

Democraţia nu poate fi concepută fără o complementaritate de răspundere între alegător şi ales, între cetăţean şi organ de stat, complementaritate care îi dă cetăţeanului dreptul de a-l cunoaşte pe acel care a avut, are sau va avea un rol în conducerea mecanismului atât de complicat al vieţii de stat.

În realizarea acestui drept al cetăţeanului, organele de presă au un rol. Lor le revine adesea sarcina de a investiga şi face cunoscută înfăţişarea reală a vieţii publice şi personale, a celor aflaţi pe înălţimile piramidei politice, aspiranţi la postul de conducere sau deţinători ai unor asemenea posturi.

Principiul legiferării democratice

Despre păgubosul obicei, adoptat în ultimii douăzeci de ani, și anume cel al bombardării continue a Parlamentului României cu ordonanțe am tot scris. Constat însă că noii guvernanți procedează în același mod. Oare este o necesitate reală sau o fatalitate să fim mereu „în afara” legilor dezbătute și votate de reprezentanții cetățenilor, respectiv Parlamentul?

Nu este pentru nimeni un secret că poziţia şi rolul Parlamentului au fost în bună măsură afectate de practica legiferării prin ordonanţe. Deseori s-a aflat în situaţia de a examina doar ordonanţele Guvernului, uitând aproape că Parlamentul este unicul for legiuitor. Ceea ce, ne place sau nu, are semnificaţia unei inadmisibile atingeri aduse principiului separaţiei puterilor în stat. Adică unuia dintre principiile fundamentale ale democraţiei. Acest adevăr a fost perceput ca atare de însuşi Corneliu Coposu, care, într-un interviu acordat cu puţin timp înaintea morţii sale, a blamat guvernarea prin ordonanţe, considerând că, citez: „Este o manieră ieftină şi comodă de a nu mai supune dezbaterii parlamentare lucrurile importante. Este o metodă absolut antidemocratică şi condamnabilă”.

Din păcate, nu toți sunt la înălțimea acestei înțelegeri a lucrurilor.

Constituţia României consacră prin art. 61 alin. (1) principiul legiferării democratice: „Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate legiuitoare a ţării”. La rândul său, art.108 prevede că: „Guvernul adoptă hotărâri şi ordonanţe” (alin.1), precum şi că „Ordonanţele se emit în temeiul unei legi speciale de abilitare, în limitele şi în condiţiile prevăzute de aceasta” (alin.3).

Precizăm de la bun început că legiferarea prin ordonanțe ale Guvernului este limitată prin Constituție, atât ca domeniu, cât și privind perioada în care se emit ordonanțe.

Astfel, în ce privește domeniul „delegării legislative”, art.115 din Constituție prevede că „Parlamentul poate adopta o lege specială de abilitare a Guvernului pentru a emite ordonanţe în domenii care nu fac obiectul legilor organice” (alin.1); „Legea de abilitare va stabili, în mod obligatoriu, domeniul şi data până la care se pot emite ordonanţe” (alin.2).

Aşadar, în absenţa unei legi de abilitare legislativă, ordonanţa emisă de Guvern este nulă de drept.

Cunoscând faptul că ordonanțele emise în temeiul legii speciale de abilitare intră în vigoare încă din momentul publicării lor în Monitorul Oficial al României, se pune problema de a ști cât timp după acest moment continuă ele să producă efecte?

În nici un caz ad calendas grecas! Orice analiză, orice dezbatere pe acest subiect trebuie pornită de la faptul că – şi aici nu este loc de nici un comentariu – din punct de vedere strict juridic ordonanţele, fie ele simple sau de urgență, n-au caracter perpetuu, ci doar tranzitoriu, interimar. Deoarece, spre deosebire de propunerile legislative pentru care Constituția nu obligă Parlamentul să adopte o lege, supunerea spre aprobare a ordonanțelor simple și a celor de urgență trebuie să se încheie obligatoriu cu o lege, tranșând interimatul, întrucât aceste ordonanțe sunt deja în vigoare în momentul dezbaterii. Așadar, ele produc efecte juridice din momentul publicării în Monitorul Oficial al României și până la sfârșitul perioadei sesiunii pentru care au fost depuse.

Uneori, precizează Constituția în alin.3 al art.115, „Dacă legea de abilitare o cere ordonanţele se supun aprobării Parlamentului, potrivit procedurii legislative, până la împlinirea termenului de abilitare”. Atenţie! „Nerespectarea termenului atrage încetarea efectelor ordonanţei”.

Așa fiind, regimul ordonanței devine astfel strict determinat de art.115 alin.1-3 și este nulă de drept ori de câte ori:

- este emisă în absența unei legi de abilitare legislativă ori în baza unei astfel de legi speciale de abilitare, dar în domenii care fac obiectul legilor organice;

- este emisă după expirarea perioadei sesiunii pentru care a fost depusă ori, dacă legea de abilitare o cere, nu a fost supusă aprobării Parlamentului până la împlinirea termenului de abilitare.

De asemenea, pentru o mai bună informare a dumneavoastră, să mai amintim şi că menţinerea în vigoare a ordonanţelor, fără votul Parlamentului, eludează restricţiile art.114 alin.4 din Constituţie şi desconsideră totodată autoritatea Preşedintelui în promulgarea legii prevăzută în art.77 alin.2, potrivit căruia poate cere Parlamentului, o singură dată, reexaminarea legii.

Numai că, în concepţia unor parlamentari, este suficient ca o ordonanţa să fie înregistrată pentru ca ea să-şi producă în vecie efectele, şi nu cum zice Constituţia: „până la împlinirea termenului de abilitare”.

Prin urmare, sunt cel puţin controversate situaţiile în care Parlamentul nu se pronunţă prin lege în sesiunea aflată în curs când ordonanţa a fost depusă sau în cea convocată special pentru dezbaterea ei, iar sesiunea se încheie fără a decide asupra ordonanţelor ce i-au fost supuse aprobării de către Guvern.

În acest caz, ar fi o interpretare pe dos ca efectele unei ordonanţe – emise într-o materie pentru a cărei legiferare Parlamentul se dezinteresează atunci şi nu o aprobă prin lege – să se prelungească totuşi după împlinirea termenului de abilitare.

            În concluzie, în lipsa aprobării Parlamentului, efectele oricărei ordonanţe nu pot depăşi perioada sesiunii pentru care a fost depusă, iar aprecierea acestora ca şi cum ar fi în vigoare şi după această perioadă nu reprezintă altceva decât o suspendare a statului de drept.

Important de reţinut este faptul că, în respectul Constituţiei, legea este singura formă de permanenţă legislativă democratică, definitorie pentru statul de drept.