Să lăsăm un pic la o parte
iureşul consideraţiilor privind rolul pe care îl poate avea şi ar trebui să îl
aibă justiţia în eradicarea corupţiei. Dacă tot vorbim atâta de justiţie, poate
a sosit clipa să ne şi întrebăm cum ar trebui să fie ea.
În ceea ce mă priveşte consider
că justiţia trebuie să fie independentă pentru a putea fi obiectivă
şi imparţială.
Independenţa Justiţiei faţă de alte organe de stat, faţă de opinia publică,
faţă de orice ingerinţă, de oriunde ar veni, constituie o condiţie esenţială
pentru ca ea să-şi poată îndeplini cu demnitate rolul social ce îi revine. Iar
independenţa Justiţiei este garantată de inamovibilitatea judecătorilor.
Problema asupra căreia considerăm
că trebuie să se oprească cercetarea istorico-politică şi cea juridică este de
a şti dacă legiferarea existentă, pe de o parte, şi organele de justiţie în
funcţiune, pe de altă parte, sunt în măsură să soluţioneze în mod satisfăcător
asemenea procese, care au nu numai un caracter juridic, ci şi pronunţate tente
politice. Pentru că, în asemenea procese, faptele supuse judecăţii nu pot fi
scoase din complexul de coordonate politice în care au avut loc, coordonate în
lipsa cărora faptele respective nu ar fi putut fi săvârşite. Politicul apare nu
ca o simplă circumstanţă ocazională, ci ca o condiţie cauzală necesară
infracţiunilor pusă în sarcina celor trimişi în judecată.
Se pune întrebarea: dacă
politicul nu poate fi înlăturat din antecedenţa cauzală a unor asemenea fapte,
poate fi el eludat atunci când este vorba de evaluarea acestor fapte în balanţa
justiţiei? Puşi în faţa unor procese în care politicul deţine o dimensiune
esenţială, vor putea oare judecătorii să includă această dimensiune în cadrul
normelor de drept în vigoare şi al practicilor rutinare, destinate altor
dimensiuni, mai simple, mai obişnuite, din care se ţese pânza vieţii cotidiene?
Răspunsul, credem, este negativ. Judecătorii nu pot să nu simtă că, dincolo de
normele juridice, pe care le cunosc bine şi ştiu să le aplice, mai există o
serie de elemente politice greu de definit, care dau procesului o fizionomie
specifică. Problema este: vor putea să toarne în modestele tipare juridice
elementele – adesea clocotitoare – ale politicului?
Chemată să judece un asemenea
proces, instanţa de judecată ar putea fi parţial influenţată de pulsaţiile
politice ale momentului. Ea va căuta, poate, să descifreze aceste pulsaţii şi
este posibil ca ele să se reflecte – măcar parţial – în hotărâre, fie că au
fost intuite corecte, fie că au fost doar bănuite, dacă nu chiar evaluate
greşit.
Aşadar, se poate admite că
străduinţa de a da o hotărâre întemeiată pe corecta interpretare a
dispoziţiilor legale se împlineşte în asemenea cazuri cu influenţele oculte şi
insesizabile ale atmosferei politice generale din momentul judecăţii şi cu
percepţia pe care judecătorii o au, în acel moment, privind realităţile
politice ale timpului când au avut loc faptele judecate.
Acest amalgam de intuiţii şi
influenţe îşi pune adesea amprenta pe hotărârea pronunţată. Este verosimil,
dacă nu chiar posibil, ca această hotărâre să se deosebească de hotărârile
obişnuite, limitate la o aplicare cât mai conştiincioasă – şi implicit rigidă –
a textelor de lege, la fapte stabilite printr-o apreciere obiectivă a probelor.
Ea va cuprinde acele elemente greu de definit cu care politicul se insinuează
în conştiinţele oamenilor, implicit în conştiinţele judecătorilor.
Iată cum s-ar explica aparentele
incoerenţe ale unor hotărâri, contradicţiile ce pot apărea între soluţiile unor
instanţe, aspectul deficitar cu care se soldează uneori efortul vizibil al unor
judecători de a se situa pe poziţia cea mai conformă cu dreptatea.