vineri, 20 mai 2016

REMEMBER - Remanierea primului-ministru şi criza constituţională


„Acum, când, de bine - de rău, lucrurile s-au mai liniştit, abia aşteptam să înceapă, în sfârşit, o dezbatere „la rece” a crizei constituţionale cu care s-a confruntat statul de drept românesc. Căci, ceea ce s-a întâmplat la Bucureşti, ţin să subliniez de la bun început, nu poate purta titulatura nici de criză politică, nici de criză guvernamentală. Este cât se poate de clar, şi vom vedea imediat de ce, că societatea românească s-a confruntat cu o îngrijorătoare criză constituţională, ceea ce, din păcate, este mult mai grav decât o “banală” criză guvernamentală. De criză politică puteam vorbi atunci când ceea ce presa a numit îndeobşte “ciolaniadă” era îngreunată de păguboasele algoritme. De această dată am asistat cu toţii, de-a dreptul stupefiaţi, la o succesiune ameţitoare de încălcări a Constituţiei României, totul petrecut chiar la cel mai înalt nivel.
 În schimb, spre surprinderea mea, deşi la Palatul Victoria deja s-a schimbat “pălăria” Guvernului, o cohortă de politicieni - era gata-gata să scriu politruci - continuă să iasă la rampă în valuri succesive, încercând să convingă de-a dreptul forţat opinia publică că inedita remaniere a primului- ministru s-a petrecut respectând întrutotul litera şi spiritul Constituţiei. Sincer să fiu, înverşunarea cu care pledează aceşti avocaţi ai neconstituţionalităţii nu o pot pune decât pe seama renumelui de prea zeloşi slujbaşi a acestora, pe încercarea de “a se face utili” cu orice chip. Totuşi, nu ne putem comporta acum ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Ne place sau nu, trebuie să avem măcar puterea de a recunoaşte că România a trecut printr-o gravă criză constituţională, ceea ce statuează de facto un precedent ce nu-i poate bucura în nici un caz pe susţinătorii existenţiei unei democraţii reale în ţara noastră. Iar justificărilor filozofice, sentimentale şi chiar sexologice – să nu uităm că la tribuna Parlamentului au ajuns să se debiteze aberaţii de genul “premierul se află în stare de imposibilitate chiar şi dacă nu-l primeşte nevasta în pat”- nu le pot răspunde decât cu argumente de ordin strict juridic.
 Privind din acest unghi de vedere al legalităţii şi urmărind evoluţia evenimentelor, este limpede pentru toată lumea că nu s-a produs o demitere a Guvernului printr-una dintre modalităţile recunoscute de legea fundamentală, ci toate scenariile aplicate s-au concentrate pe schimbarea premierului. Repet, nu s-a urmărit nici o clipă demiterea Guvernului, încercându-se doar, prin orice metodă, fie ea şi necostituţională, debarcarea cu orice preţ a primului-ministru. Atât şi nimic mai mult! Căci, din punct de vedere legal, patru sunt ipotezele de încetare a mandatului Guvernului: 1) validarea alegerilor parlamentare generale pentru constituirea unui nou Parlament, potrivit art. 110 alin. 1 din Constituţie; 2) demisia Guvernului, subsecventă retragerii de către Parlament a încrederii acordate, ca urmare a adoptării unei moţiuni de cenzură, potrivit art. 110 alin.2 combinat cu art. 113 alin.1 din Constituţie; 3) demisia Guvernului ca urmare a încetării funcţiei primului-ministru, potrivit art. 110 alin.2 din Constituţie 4) demisia Guvernului, dacă primul-ministru este în imposibilitatea de a-şi exercita atribuţiile mai mult de 45 de zile, potrivit art. 107 alin. 3 din Constituţie.
 Dacă din prima variantă nu putea fi vorba în acest context, rămânea mai la îndemână ce de-a două ipoteză, şi anume trecerea unei moţiuni de cenzură prin Parlament. Cei care acum încearcă să şteargă urmele “neconstituţionalităţiii” cu “Ariel”-ul retoricii demagogice puteau foarte bines ă prindă Guvernul “la cotitură” să spunem, la legea pentru protecţia liliecilor, depuneau o moţiune de cenzură, declanşau “butoniada” şi, gata, nu mai era nevoie de tot acest circ! Dar, din “n” motive, autorii acestei veritabile lovituri de palat au preferat să apeleze la un nefericit mixaj între ultimele două variante. S-a mers astfel “din greseală în greşeală”, deşi acest termen nu mi se pare chiar cel mai potrivit. Art. 110 alin. 2 prevede că “guvernul este demis la data retragerii de către Parlament a încrederii acordate sau dacă primul-ministru se află într-una din situaţiile prevăzute de art. 106, cu excepţia revocării, ori este în imposibilitatea de a-şi exercita atribuţiile mai mult de 45 de zile”, iar art. 106 că “funcţia de membru al Guvernului încetează în uma demisiei, a revocării, a pierderii drepturilor electorale, a stării de incompatibilitate, a decesului, precum şi în alte cazuri prevăzute de lege”. Pe baza acestor texte constituţionale, “complotiştii” au motivat că prin demisia în bloc a miniştrilor ţărănişti şi, apoi, a celor liberali, premierul se afla în imposibilitate de a-şi mai exercita prerogativele. Ceea ce este o gogomănie juridică. În primul rând, doar un singur ministru, este vorba de dl. Dudu Ionescu, şi-a prezentat demisia scrisă, şi nici măcar aceasta nu a devenit operabilă de vreme ce nu a fost acceptată. Apoi, ceilalţi şi-au prezentat demisia Preşedintelui României, ceea ce, după lege, este la fel ca şi cum şi le-ar fi prezentat soacrelor, bodygarzilor sau comitetului de bloc. Să notăm şi sarcasmul unui ministru care a trimis, prin fax, la Palatul Cotroceni, copia demisiei dată la Palatul Cotroceni. În fine, în tonul caracteristic, simpaticii miniştrii PD s-au “raliat sufleteşte” la zbuciumul partenerilor de guvernare, fără a-şi prezenta efectiv demisiile. Aşadar, legal, nu a existat niciun demisionar! Şi chiar dacă, teoretic vorbind, cei zece şi-ar fi dat cu adevărat demisia, premierul tot nu se confrunta cu nici o imposibilitate căci, conform art. 102 din Constituţie “Guvernul este alcătuit din prim-ministru, miniştrii şi alţi membri stabiliţi prin lege organică”. Deci locul miniştrilor demisionari a fost preluat ope legis cel puţin provizoriu, de secretarii de stat! Iar teza imposibilităţii “morale” lansată de zeloşii susţinători ai “loviturii” stârneşte râsul, dar şi plânsul, ţinând cont că dacă ea ar funcţiona, cu greu am reuşi să mai alcătuim vreun Guvern. Mergând mai departe, chiar în cazul imposibilităţii fizice – că de ea este vorba! –art. 107, alin. 3 oferă premierului un răgaz constituţional de 45 de zile, ci nu doar 45 de minute, astfel încât Preşedintele României a încălcat de două ori Constituţia, prin două decrete prezidenţiale: cel de revocare a premierului şi cel de numire a unui prim ministru interimar. Şi spun că a încălcat Constituţia căci în ceea ce îl priveşte pe primul ministru, mandatul Guvernului este intuitu personae, întrucât primul ministru a fost candidatul care, în urma prezentării programului de guvernare şi a listei Guvernului, a obţinut votul de încredere, chiar dacă acest vot primeşte Guvernul în întregul său. De aceea, primul-ministru nu poate fi revocat de preşedintele României şi nu poate face obiectul unei remanieri guvernamentale. Este adevărat, în doctrina juridică s-a mai susţinut că preşedintele României ar putea să-l revoce pe primul-ministru, ceea ce ar avea ca efect şi demiterea Guvernului. Este însă un punct de vedere legat exclusive de faptul că art. 106 din Constituţie se referă la revocarea membrilor Guvernului, deci fărăr a-l exclude pe primul ministru. Interpretarea sistematică a prevederilor constituţionale impune însă corelarea dipoziţiilor art. 106 cu cele ale art. 85 alin. 2, potrivit cărora remanierea se face de către preşedintele României, dar numai la propunerea primului-ministru ceea ce, aşa cum am arătat, presupune o competenţă partajată şi exclude posibilitatea ca revocarea să-l privească pe el însuşi.
 Aşadar, oricât ne-am învârti “în jurul crizei” singura concluzie logică pe care o putem trage, cu legea în mână, este aceea că în România a avut loc remanierea primului-ministru, şi în nici un caz a Guvernului. Ce dovadă mai bună poate fi în acest sens decât “lista” noului Guvern, practic o copie la indigou a “vechiului” cabinet? Haideţi să nu ne mai ascundem după cireş: s-a vrut doar schimbarea premierului! E ceva omeneşte, uzual, previzibil chiar, deci în nici un caz un capăt de ţară. Dar ceea ce nu pot înţelege neam este de ce nu a avut loc această schimbare printr-o metodă constituţională şi s-a preferat această mascaradă. Să fie, oare, de vină proverbialul nostru „balcanism”?”

(În Adevărul din 30 decembrie 2009)

joi, 19 mai 2016

Registrul electoral naţional


Legea nr.35/2008 pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi a Senatului – astfel cum a fost modificată şi completată prin OUG nr.66/2008 şi nr.97/2008, Legea nr.323/2009, Decizia Curţii Constituţionale nr.503/2010, Legea nr.76/2012 şi OUG nr.46/2012 – stabileşte cadrul juridic general pentru organizarea şi desfăşurarea alegerii Camerei Deputaţilor şi a Senatului.
Cum ne despart doar câteva luni de alegerile parlamentare din toamnă cred că este util ca cetăţenii noştri să ia cunoştinţă de „datele şi informaţiile conţinute în Registrul electoral (care) sunt destinate exclusiv proceselor electorale” şi care urmează a se aplica începând cu alegerile parlamentare din anul 2012 (art.24 alin.1 coroborat cu art.73 alin.1 din lege).
Articolul 22 din lege, privind conţinutul şi semnificaţia termenului „registrul electoral”, dispune că: „(1) Registrul electoral reprezintă o bază de date centralizată în care sunt înscrişi toţi cetăţenii români, inclusiv cei cu domiciliul sau reşedinţa în străinătate, care au împlinit vârsta de 18 ani, cu drept de vot. Înregistrarea cetăţenilor cu domiciliul sau reşedinţa în străinătate se va face pe baza evidenţei existente la Direcţia generală de paşapoarte din cadrul Ministerului Internelor şi Reformei Administrative, utilizată la eliberarea paşapoartelor cu menţiunea privind stabilirea domiciliului în străinătate, precum şi a datelor deţinute de Ministerul Afacerilor Externe.
(2) Registrul electoral pentru cetăţenii români cu domiciliul în România este structurat pe judeţe, municipii, oraşe, comune, iar pentru cei cu domiciliul în străinătate, pe ţări şi localităţi.
(3) Autoritatea Electorală Permanentă întocmeşte, păstrează şi actualizează în permanenţă, până la data de 31 martie a fiecărui an, Registrul electoral. La nivelul fiecărui judeţ şi sector al municipiului Bucureşti, Registrul electoral care cuprinde alegătorii cu domiciliul sau reşedinţa pe teritoriului unităţii administrativ-teritoriale este păstrat şi actualizat de către biroul teritorial al Autorităţii Electorale Permanente.
(4) Centrul Naţional de Administrare a Bazelor de Date privind Evidenţa Persoanelor, precum şi Direcţia generală de paşapoarte din cadrul Ministerului Internelor şi Reformei Administrative pun la dispoziţia Autorităţii Electorale Permanente datele şi informaţiile necesare întocmirii şi actualizării Registrului electoral.
(5) Datele care se înscriu în Registrul electoral pentru fiecare alegător sunt următoarele: a) data naşterii; b) codul numeric personal; c) ţara în care îşi are domiciliul sau reşedinţa; d) adresa de domiciliu; e) adresa de reşedinţă; f) seria şi numărul cărţii de alegător; g) seria şi numărul actului de identitate.
(6) Odată înscris în Registrul electoral cu adresa de domiciliu, alegătorul poate să adreseze Autorităţii Electorale Permanente o cerere pentru înscrierea sa cu adresa de reşedinţă.
(7) Cetăţenii români cu domiciliul sau reşedinţa în străinătate, precum şi cetăţenii români cu domiciliul în ţară aflaţi temporar în străinătate, la cererea lor, se înscriu în Registrul electoral cu datele corespunzătoare ultimei adrese de domiciliu sau de reşedinţă”.
Iar potrivit art.23 din aceeaşi lege: „(1) Persoanele decedate se radiază din Registrul electoral, la sesizarea serviciului public comunitar de evidenţă a populaţiei, în termen de 24 de ore.
(2) Persoanele care şi-au pierdut cetăţenia română se radiază din Registrul electoral, pe baza comunicării Ministerului Justiţiei, în termen de 24 de ore de la primirea acesteia.
(3) Persoanele care au pierdut drepturile electorale se radiază din Registrul electoral, la sesizarea serviciului public comunitar de evidenţă a populaţiei, în termen de 24 de ore”.
Potrivit art.72 alin.2 din lege, Centrul Naţional de Administrare a Bazelor de Date privind Evidenţa Persoanelor din cadrul Ministerului Internelor şi Reformei Administrative este obligat să selecteze şi prelucreze „datele privind cetăţenii cu drept de vot cuprinse în Registrul naţional de evidenţă al persoanelor” (alin.2), iar, potrivit art.22 alin.3, „Autoritatea Electorală Permanentă întocmeşte, păstrează şi actualizează în permanenţă, până la data de 31 martie a fiecărui an, Registrul electoral…”.

miercuri, 18 mai 2016

Ce se întâmplă cu Legea electorală?



Alegerile se apropie vertiginos. Unii mai speră că ele vor fi corecte. Alţii dau ca şi sigură o viitoare fraudă.
Nu are rost să ne îmbătăm cu apă rece. România nu este statul de drept despre care vorbeşte Constituţia. Supremaţia legii nu a reuşit, precum se ştie, să depăşească stadiul demagogiei. Dominante sunt abuzul, nesocotirea, încălcarea sau deformarea normelor de drept în funcţie de interesele guvernanţilor.
Este clar că în ultimul timp guvernanţii au făcut o adevărată obsesie pentru modificarea Legii electorale. La fel cum un magician aflat într-o formă de zile mari îşi uimeşte asistenţa scoţând dintr-un joben tot felul de iepuraşi, batiste şi alte minunăţii, aşa îi lasă guvernanţii pe români cu gura căscată, anunţând non-stop noi şi noi amendamente electorale. În primul caz, singurul scop este distracţia spectatorilor. În ceea ce priveşte trucurile Puterii, se urmăreşte crearea unei „bulibăşeli” totale pe seama alegerilor, iar tactica lansării de „ţinte” false care să atragă oprobriul opiniei publice este una cât se poate de familiară guvernanţilor, convinşi că, în cele din urmă, opozanţii vor obosi să tot critice. Sau, cel puţin, populaţia se va plictisi de toate aceste alarme false.
Printr-o veritabilă „inginerie constituţională” în 2012 s-a obţinut trecerea Monitorului Oficial în subordinea Guvernului, demiterea Avocatului Poporului, restrângerea atribuţiilor Curţii Constituţionale, schimbarea nestatutară a preşedinţilor Camerelor, şi toate acestea – cum altfel! – prin bombardarea legislativului cu o puzderie de ordonanţe de urgenţă în domenii rezervate legilor organice.
În fine, Legea nr.35/2008 pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi a Senatului – astfel cum a fost modificată prin Legea nr.76/2012 şi OUG nr.46/2012 – stabileşte cadrul juridic general pentru organizarea şi desfăşurarea alegerii Camerei deputaţilor şi a Senatului. Cum ne desparte puţină vreme de alegerile parlamentare, cred că este util ca cetăţenii noştri să ia cunoştinţă de „datele şi informaţiile conţinute în Registrul electoral” şi care urmau a se aplica – atenţie! – începând cu alegerile parlamentare din 2012 (art.24 alin.1 coroborat art.73 alin.1 din lege). Ulterior însă, Guvernul se orientează rapid şi, prin OUG nr.46 din 1 septembrie 2012 privind modificarea Legii nr.35/2008 – modificată şi completată prin actele normative emise până la 30 mai 2012 – modifică art.73 alin.1 după cum urmează: „Prevederile prezentului titlu referitoare la Registrul electoral naţional se aplică începând cu 1 ianuarie 2013”.
Este limpede că prin această „modificare a modificărilor” Legii nr.35/2008 Guvernul nu a avut de gând să asigure baza de date centralizată în Registrul electoral naţional în vederea asigurării cadrului de legalitate în care urma să se desfăşoare procesul electoral din 15.11.2016.
Aşadar, există o perspectivă de legalitate… la anu’ şi după mulţi ani!

luni, 16 mai 2016

Soarta candidaturilor independente



Un punct cheie al viitoarei reforme electorale îl reprezintă eliminarea anumitor „îngrădiri” inexplicabile la care sunt supuşi candidaţii independenţi.
Astfel, reamintim prevederile art.28 pct.10 din Legea nr.35/2008 pentru alegerea Camerei Deputaţilor si a Senatului: „… Nu sunt permise candidaturi independente pentru partide politice, alianţe politice sau electorale”, precum şi prevederile art. 30 din aceeaşi lege: „Candidaţii independenţi trebuie să fie susţinuţi de minimum 4% din numărul total al alegătorilor înscrişi în listele electorale permanente din colegiul uninominal în care candidează, dar nu mai puţin de 2000 de alegători pentru Camera Deputaţilor şi 4000 de alegători pentru Senat” (alin.1); „Candidaţii independenţi pentru circumscripţia electorală a cetăţenilor români cu domiciliul sau reşedinţa în afara ţării trebuie să fie susţinuţi de minimum 4% din alegătorii cu domiciliul stabilit în unul dintre statele ce fac parte din colegiul uninominal pentru  care candidează, dar nu mai puţin de 2000 de alegători pentru Camera Deputaţilor şi 4000 de alegători pentru Senat” (alin.2).
Necesitatea listei de susţinători ni se pare absolut normală pentru a se evita astfel o „inflaţie” de candidaţi. Cu totul altfel stau lucrurile în ceea ce priveşte interdicţia alcătuirii de liste de candidaţi independenţi, chiar şi în condiţiile în care fiecare candidat independent vine cu propria listă legală de susţinători.
Este vorba, cel puţin în viziunea noastră, de o vădită inegalitate. Pe de altă parte, potrivit art.8 alin.2 din Legea nr.35/2008: „Cetăţenii români cu drept de vot, cu domiciliul sau reşedinţa în străinătate, îşi exercită dreptul de vot la una dintre secţiile de votare din acea ţară în care îşi au domiciliul sau reşedinţa, în condiţiile prezentului titlu”. Iar potrivit art.11 lit.f din aceeaşi lege, „în circumscripţia electorală specială pentru cetăţenii români cu domiciliul în afara graniţelor României – circumscripţie electorală constituită separat – se vor forma patru colegii uninominale pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi două colegii uninominale pentru alegerea Senatului. Arondarea geografică a celor patru colegii uninominale pentru Camera Deputaţilor şi a celor două colegii uninominale pentru Senat va fi stabilită prin hotărâre a Guvernului, conform hotărârii unei comisii parlamentare speciale constituite pe baza proporţionalităţii reprezentării parlamentare, în termen de maxim 90 de zile de la intrarea în vigoare a prezentului titlu”. Cum respectivul titlu al legii a intrat în vigoare începând cu 30 mai 2012, ar însemna că până la aceasta dată Guvernul să fi stabilit deja arondarea geografică a celor şase colegii uninominale constituite pe baza normei de reprezentare.
Nu-mi explic însă cum un candidat independent pentru circumscripţia electorală specială a cetăţenilor români cu domiciliul sau reşedinţa în afara ţării ar putea fi susţinut „de minimum 4% din alegătorii cu domiciliul stabilit în unul dintre statele ce fac parte din colegiul uninominal pentru  care candidează, dar nu mai puţin de 2000 de alegători pentru Camera Deputaţilor şi 4000 de alegători pentru Senat”. 
După cum se ştie, problema candidaturilor independente pe liste de partid a fost una „cu cântec”.
Propunerea pe care o supun atenţiei dumneavoastră ne readuce în situaţia alegerilor din 1990 când, să ne aducem aminte, a fost permisă candidatura independenţilor în condiţii foarte apropiate. Spun foarte apropiate pentru că atunci independenţilor li se permitea să figureze şi pe liste de partid. Că, prin însăşi situarea lor, la coada listelor, independenţii au rămas „neobservaţi” este cu totul altceva. Electoratul românesc a avut deci posibilitatea să experimenteze, într-o formulă uşor diferită de cea propusă de noi, virtuţile scrutinului direct. După cum a avut ocazia să le experimenteze şi la alegerile primarilor. Poate jura cineva cu mâna pe inimă că scrutinul direct adus la alegerea celor mai valoroşi „gospodari” ai oraşelor? Câţi dintre aceşti aleşi, prin vot direct, au înţeles să-şi facă datoria, câţi dintre ei se simt răspunzători în faţa propriului electorat şi prin ce anume se traduce această responsabilitate? Întrebaţi, rogu-vă, câţi dintre bucureşteni sunt mulţumiţi de prestaţia primarului lor general? Iată deci că rezultatele votului direct sunt de multe ori, dacă nu dubioase, cel puţin îndoielnice.
În lumina celor arătate mai sus, aş fi, eventual, dispus să ader la ideea permiterii candidaturilor independente pe liste de partid, dar cu un amendament drastic. Participarea independenţilor să fie posibilă numai pe liste de partid şi nicidecum individual. Participarea lor individuală nu ar face decât să sporească şi mai mult confuzia şi precaritatea exerciţiului democratic. În urmă cu o jumătate de secol, comentând prezenţa „independenţilor” în alegeri P.P. Negulescu socotea că aceştia mai mult încurcă viaţa politică: „Într-un parlament, un individ izolat ştie că nu poate nimic, iar un grup neînsemnat ştie că nu poate decât prea puţin; ca atare, le lipseşte şi sentimentul răspunderii. Dacă lucrurile merg rău, vina este a „altora”. Fără frâul salutar al sentimentului răspunderii, activitatea omenească, mai ales în domeniul politicii, alunecă prea uşor pe panta intereselor şi pasiunilor personale, iar scuza ieftină, a prea-marii mărginiri a puterilor, la indivizii izolaţi sau la grupările neînsemnate, rămâne totdeauna la îndemână. Dimpotrivă, un partid puternic organizat şi capabil să dea în parlament o majoritate compactă şi disciplinată este răspunzător de tot ce face. El, partidul, nu poate invoca nici o scuză dacă lucrurile merg rău”. Prin ce metode s-ar putea stabili răspunderea independentului ajuns în Parlament? În opinia mea, astfel de metode nu există! Acesta este şi motivul pentru care, repet, independenţii pot fi acceptaţi doar pe liste de partid.
Acceptarea candidaţilor aşa-zişi independenţi pe listele de partid este de luat în seamă pentru că ea îi oferă alegătorului putinţa de a-şi exprima preferinţele pentru un anume candidat de pe listele de partid, indiferent de ordinea înşiruirii numelor pe listă. Această posibilitate va obliga, fără îndoială, partidele să trateze cu mai multă seriozitate selecţia candidaţilor, fiind în interesul lor atragerea valorilor autentice chiar şi din afara partidelor.

sâmbătă, 14 mai 2016

Frauda electorală şi supravegherea alegerilor


Supravegherea alegerilor este o treabă profesionistă în democraţiile avansate. Există specialişti, experţi, tehnicieni profesionalizaţi, neutri din punct de vedere politic, care sunt organizaţi în asociaţii de supraveghere a alegerilor. În România, suntem departe de orice profesionalism şi de orice fel de neutralitate în acest domeniu. În cele ce urmează vom încerca să atragem atenţia asupra dimensiunilor reale ale unei supravegheri corecte a alegerilor.
Supravegherea alegerilor are trei componente:
Prima este organizarea alegerilor, adică decuparea circumscripţiilor electorale, numirea comisiilor, acordarea bugetului etc. Organizarea alegerilor – şi locale şi generale – în România nu este supravegheată de nimeni. Parlamentul nu are drept de supraveghere a organizării, ci doar de legiferare asupra anumitor elemente, dar asta nu este suficient. Singurele instituţii care au autoritate în acest domeniu sunt Guvernul şi administraţia publică locală, care execută ceea ce îi spune Guvernul.
În al doilea rând, trebuie supravegheate procesul de vot şi campania electorală. Toată lumea monitorizează presa în campania electorală, pierzând şi timp şi bani. Nu ai de ce să monitorizezi la campania electorală, pentru că 80% din campaniile locale şi generale în România nu se petrec pe media. Acele organizaţii care monitorizează campaniile de pe media fac o greşeală enormă. Crezând că dacă televiziunea este principala sursă de informaţii, atunci televiziune trebuie supravegheată. De fapt, ceea ce trebuie supravegheat este campania în sine.
Al treilea lucru care trebuie supravegheat este felul în care se calculează rezultatele. Cum nimeni în ţara noastră nu are autoritate asupra acestui lucru în afara Guvernului, ai fi înclinat să crezi că nu poate fi controlat. Greşit! Chiar dacă s-ar rata faza de organizare – sau tocmai de aceea – trebuie ca partidele şi electorii să se implice mai mult în celelalte componente ale alegerilor. În felul acesta frauda va fi, dacă nu eliminată, măcar diminuată. Este necesar ca de la fiecare secţie de votare să se ia o copie după procesul-verbal, în momentul în care se anunţă rezultatul şi fiecare partid, la sediul propriu, să facă adunarea la nivelul întregii ţări. Cu ce valoare juridică şi cu rezultate practice se va solda aceasta, în ipoteza în care ar rezulta neconcordanţe între rezultatul de partid şi cel de la BEC, sigur că se poate comenta şi, probabil, nu se va comenta într-un mod foarte favorabil partidelor. Dar – atenţie! –frauda nu se face la întocmirea procesului-verbal, ci acolo unde se predă…
Numărătoarea este ultimul moment al alegerilor. Stalin spunea că nu contează cum se votează, contează cine numără voturile. Cei care organizează alegerile cunosc foarte bine această recomandare a lui Stalin şi, probabil, acţionează în consecinţă.
Din păcate, trebuie să tragem concluzia că între cunoaşterea teoretică a acestor lucruri şi practica electorală ca atare este o distanţă ca de la cer la pământ. Pe scara imaginară a acestei distanţe pot avea loc orice fel de fraude!

vineri, 13 mai 2016

Despre frauda electorală


Biroul Electoral Central, în cadrul Hotărârii nr. 26H/2012 pentru interpretarea dispoziţiilor art.25 alin.3 din Legea nr.3/2000 privind organizarea şi desfăşurarea referendumului, arată că: „Prin fraudă electorală se înţelege orice acţiune ilegală care are loc înaintea, în timpul sau după încheierea votării, ori în timpul numărării voturilor şi al încheierii proceselor-verbale şi care are ca rezultat denaturarea voinţei alegătorilor şi crearea de avantaje concretizate prin îndeplinirea sau neîndeplinirea cvorumului de prezenţă la vot, respectiv pentru modificarea rezultatului referendumului”. Se precizează în continuare că: „Cererile de anulare pentru frauda electorală a rezultatului referendumului se pot face numai de partidele politice reprezentate în Parlament sau de Preşedintele suspendat al României”.
Spre deosebire de alte legislaţii, Codul nostru penal nu foloseşte termenul fraudă electorală – ca şi în cazul termenului corupţie – pentru a desemna una sau mai multe infracţiuni determinate. În sfera noţiunii de fraudă electorală, înţeleasă în mod strict, intră infracţiunile prevăzute de Legea nr.3/2000 privind organizarea şi desfăşurarea referendumului în:
·   art.52: „(1) Împiedicarea prin orice mijloace a liberului exerciţiu al dreptului de a participa la referendum se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 5 ani şi interzicerea unor drepturi. (2) În cazul în care prin fapta prevăzută la alin.1 s-a pricinuit o vătămare a integrităţii corporale sau a sănătăţii, care necesită pentru vindecare îngrijiri mai mult de 60 de zile sau care a produs vreo una dintre următoarele consecinţe: pierderea unui simţ sau organ, încetarea funcţionării acestora, o infirmitate permanentă fizică ori psihică, sluţirea, avortul ori punerea în primejdie a vieţii persoanei, pedeapsa este închisoarea de la 3 ani la 10 ani. (3) Tentativa se pedepseşte”.
·   art.53: „(1) Violarea prin orice mijloace a secretului votului de către membrii biroului electoral al secţiei de votare ori de către alte persoane se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani. (2) Tentativa se pedepseşte”.
·   art.54: „(1) Promisiunea, oferirea sau darea de bani ori de alte foloase în scopul de a determina alegătorul să voteze sau să nu voteze în cadrul referendumului se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 5 ani. (2) Pedeapsa prevăzută la alin.1 se aplică şi persoanei care votează fără a avea drept de vot ori alegătorului care votează de mai multe ori în ziua referendumului. (3) Tentativa se pedepseşte”.
·   art.55: „(1) Tipărirea şi utilizarea de buletine de vot false, introducerea în urnă a unui număr suplimentar de buletine decât cele votate de alegători sau falsificarea prin orice mijloace a documentelor de la birourile electorale se pedepsesc cu închisoare de la 2 ani la 7 ani. (2) Tentativa se pedepseşte”.
·   art.56: „(1) Atacul prin orice mijloace asupra localului secţiei de votare, furtul urnei sau al documentelor electorale se pedepsesc cu închisoare de la 2 ani la 7 ani, dacă fapta nu constituie o infracţiune mai gravă. (2) Tentativa se pedepseşte”.
·   art.57: „(1) Deschiderea urnei înainte de ora stabilită pentru încheierea votării, se pedepseşte cu închisoare de la 1 an la 5 ani. (2) Tentativa se pedepseşte”.
·   art.58: „Pentru toate infracţiunile săvârşite în legătură cu organizarea şi desfăşurarea referendumului acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu”.
În cazul când faptele săvârşite întrunesc elementele constitutive ale infracţiunilor prevăzute de textele menţionate, trimiterea în judecată se face prin rechizitoriul procurorilor din cadrul Parchetului General de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, iar când faptele întrunesc şi elementele constitutive ale infracţiunii de corupţie prin rechizitoriul procurorii din cadrul DNA.

joi, 12 mai 2016

Conţinutul ofertei electorale


fragment din interviul acordat Top Business nr.6/2000
(a consemnat Constantin Dumitru) 

Top Business: Dle senator, pentru început am vrea să schiţaţi o radiografie a contextului politic actual în perioada preelectorală, din perspectiva realizării unor oferte politice pentru mileniul trei. Cum credeţi că e pregătită clasa politică să participe la alegeri? Dar electoratul român poate opta, dacă nu corect, cel puţin mai profitabil şi performant?
‑ Corneliu Turianu: Eu cred că, la început de mileniu trei, s‑a făcut tot ce e posibil ca electoratul român să fie şi mai mult băgat în ceaţă. Astăzi se mai vorbeşte de vreo 20‑30 de partide ale căror doctrine nu se mai cunosc pentru că politicienii, indiferent de poziţia lor pe eşicherul politic, nu prea cunosc principiile care guvernează formaţiunea politică din care face parte. Se ştie, în mare, că partidele de stânga, social democrate, vizează latura socială, că partidele liberale încurajează capitalismul, numai că, din punctul meu de vedere, liberalismul, aşa cum arată el în România, nu prea are succes deoarece e creat pentru bogaţi. Nu poţi să faci liberalism cu oameni care mor de frig şi foame. Liberalismul se referă la o clasă socială cel puţin mijlocie, la mici industriaşi care deţin o stare materială bună ce le permite să facă o politică liberală. Creştin democraţia este o altă orientare, înţeleasă prost de actualii lideri ai P.N.Ţ.C.D. Nu e suficient să te axezi numai pe probleme de retrocedare a pământurilor, lege care şi aşa a suferit numeroase propuneri şi arogări la dreptul de autor. În fond, legile reprezintă o operă colectivă, deoarece sunt iniţiate de unii, dar lucrăm toţi la îmbunătăţirea lor. De exemplu, la Legea 18 a fondului funciar, care era un simulacru de lege, am propus modificări la un număr de 48 de articole, iniţiativă pentru care am fost sfătuit să trimit materialul la Camera Deputaţilor. Acolo, unii domni deputaţi au fost intrigaţi de propunerea mea, dar surpriză, modificările au apărut în forma propusă de mine în Monitorul Oficial. Deci, trebuia schimbat doar autorul propunerilor. Este un lucru meschin pe care nu‑l voi înţelege niciodată. Mai mult, mi s‑a sugerat ca orice iniţiativă legislativă să fie semnată şi de colegii de grup şi, iar surpriză, la vot era susţinută de toate celelalte grupuri parlamentare minus ţărăniştii, adică mai puţin de colegii de partid. Nici acum nu îmi explic obstrucţia acestor termite politicianiste.
T.B.: În mileniul trei, clasa politică e pregătită să pună competenţa deasupra orgoliilor şi a interesului partizan?
C.T.: Trebuie să se accepte mai întâi ideea votului de persoană. Indiferent că este uninominal sau o combinaţie de vot uninominal cu vot pe listă.
T.B.: Credeţi că votul uninominal ar putea să tempereze reacţiile de orgoliu tocmai pentru faptul că acest vot ar constitui o grilă, o sită care ar cerne astfel oamenii, adică ar fi promovate persoanele competente care nu au nevoie de orgoliu?
C.T.: Da, s‑ar schimba criteriul folosit astăzi, acela de a te include în lista de partid, cu cel de competenţă. Avem sute de mii de oameni competenţi care ar face faţă cu brio oricărei structuri parlamentare. Dar, din păcate, mulţi dintre ei sunt scârbiţi de evoluţia politică, alţii nu îndrăznesc să se implice, iar partidele îşi pierd creativitatea prin constituirea unor BCCC‑uri unde se concentrează toată gândirea unui partid.
T.B.: Dacă politicul nu are o oarecare coerenţă, nici economicul nu poate fi controlat şi echilibrat. Credeţi că această realitate impune şi managementului politic o schimbare de atitudine?
C.T.: În viaţa social‑economică, bătălia e între performanţă şi contraperformanţă, între succese şi eşecuri; în plan politic bătălia se duce între competenţă şi incompetenţă. În condiţiile în care România a acces la structurile europene, iar Uniunea Europeană nu mai lasă lucrurile chiar de capul lor şi, aşa cum constatăm cu toţii, există un control, o monitorizare pe care noi înşine am cerut‑o, până la urmă, acestor foruri. Problema este că nu ai cum să funcţionezi în aceste structuri europene cu gândirea anilor ’60. Dacă se crede că politicul nu are nici o influenţă asupra economicului, atunci trebuie să se meargă pe ideea constituirii unor guverne de tehnocraţi şi să se renunţe la clamarea unor principii de dreapta, stânga sau de centru.
T.B.: Electoratul însuşi este pregătit să primească o nouă ofertă politică sau va fi încântat, ca mai deunăzi, de vorbe frumoase şi promisiuni deşarte?
C.T.: În primul rând, clasa politică ar trebui să‑şi schimbe manierele sau să‑şi reducă rolul social în favoarea tehnocraţilor. Dar eu cred că electoratul este singurul în măsură să selecteze acel colectiv pe criterii de competenţă, pentru că acum ştie să sancţioneze toate eşecurile politice. De asemenea, sunt convins că anul acesta nu se va merge pe votul uninominal, dar partidul care‑şi va promova pe liste oameni cu o imagine discutabilă şi care activează acum pe scena politică, cu siguranţă este un partid mort, fără şanse. Nu mai contează că e istoric sau că are în componenţă 15 milioane de oameni. Electoratul nu mai e cel pe care‑l ştiam şi va promova votul uninominal în mod inedit, alegând nu doar semne electorale ci şi conţinutul listelor.
T.B.: România ar trebui să traverseze reforma economică şi socială spre capitalism. Acest program este unul naţional general, poate fi însuşit de orice partid care succede la guvernare? Există o anumită spaimă într‑un segment al electoratului că dacă vin ceilalţi strică tot ce au început predecesorii săi. Este posibilă o coerenţă politică, dincolo de promisiunile electorale?
C.T.: Coerenţa politică trebuie să existe obligatoriu. Nu poţi să accezi la ceva dacă nu urmezi anumite obiective care interesează întreaga Europă. Deci, dincolo de culoarea politică a partidelor care preiau puterea, programele de interes naţional necesită în mod imperios continuitate. Am asistat la o bătălie de principii, a unei opţiuni politice şi nu e vorba numai de cea europeană ci de cea lăuntrică. În mare parte, se poate accepta ideea că atât clasa politică, pe de o parte, cât şi electoratul au înţeles că avem un anumit drum de parcurs, dar au reuşit să înţeleagă acest lucru numai cei care s‑au desprins de interese mărunte, meschine, de zi cu zi.
T.B.: Care credeţi că ar trebui să fie rolul societăţii civile, tocmai pentru că atât clarificările din interiorul clasei politice cât şi necesarele schimbări de mentalitate ale electoratului, ale întregii societăţi, presupun o adevărată muncă de educaţie, de informare?
C.T.: Până şi în domeniul societăţii civile s‑a făcut o împărţire de către clasa politică. Unii consideră că reprezintă un segment al societăţii civile, alţii altul. Au politizat până şi electoratul. Este inadmisibil.
T.B.: Într‑o societate matură, coerentă, democratică, oamenii competenţi care nu fac politică, mai exact, care nu devin miniştri sau senatori, intervin în cadrul sistemului societăţii civile prin fundaţii, asociaţii culturale, deci creează o atitudine cu efecte electorale, pentru că ei sunt cei care formează opinia publică.
C.T.: De exemplu, Alianţa pentru Lege şi Ordine este o asociaţie a societăţii civile şi care şi‑a propus să facă nu operă justiţiară sau să joace rolul procurorului sau judecătorului, ci pur şi simplu să strângă idei pentru a crea iniţiative legislative interesante pentru segmente mari de oameni.
T.B.: Cum apreciaţi construirea unui feed‑back, respectiv cum poate fi promovată o idee astfel încât oamenii să ştie dacă sunt sau nu păcăliţi? Şi nu din patru în patru ani, ci în fiecare zi?
C.T.: Asistăm acum la câteva paradoxuri. Cele câteva priorităţi economice care tacit sunt acceptate de toate forţele politice au nevoie de un suport social şi, implicit, de o afirmare clară în oferta electorală. Am în vedere performanţa în industrie, tehnologizarea adevărată, refacerea agriculturii pe criterii moderne, în plan cultural să reformăm învăţământul, în plan politic să facem reformă în Justiţie. La aceste obiective trebuie să se implice puternic şi societatea civilă, iar factorii politici trebuie să ţină cont şi să promoveze astfel de idei. Nu trebuie să se numească Legea Popescu sau Ionescu ci, mai degrabă, persoanele respective să vină cu sugestii din electorat dacă vor să câştige alegerile şi să se ţină de ele. Problemele mari ale electoratului vor avea susţinere necondiţionată cu siguranţă. Iniţiativele care vin la Senat trebuie să capete forma juridică, o înfăţişare care să satisfacă interesele celor interesaţi.

miercuri, 11 mai 2016

Tratamentul penal al corupţiei


1. Infracțiuni de corupţie prevăzute de Codul penal
Codul nostru penal foloseşte termenul „corupţie” pentru a desemna mai multe infracţiuni determinate. În sfera noţiunii de corupţie, înţeleasă în mod strict, intră patru infracţiuni: luarea de mită (zisă și corupție pasivă) prevăzută de art.289, pedepsită cu închisoare de la trei la 10 ani și interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcție publică ori de a exercita profesia sau activitatea în exercitarea căreia a fost săvârșită fapta; darea de mită (corupție activă), prevăzută de art.290, pedepsită cu închisoare de la 2 la 7 ani; traficul de influență prevăzut de art.291, pedepsit cu închisoare de la 2 la 7 ani și cumpărarea de influență prevăzută de art.292, pedepsită cu închisoare de la 2 la 7 ani și interzicerea exercitării unor drepturi.
Dispozițiile art.308 din Codul penal (Infracțiuni de corupție) se aplică în mod corespunzător: „(1) Dispozițiile art.289-292 privitoare la funcționarii publici se aplică în mod corespunzător și faptelor săvârșite de către sau în legătură cu persoanele care exercită, permanent ori temporar, cu sau fără o remunerație, o însărcinare de orice natură în serviciul unei persoane fizice dintre cele prevăzute la art.175 alin.2 ori în cadrul oricărei persoane juridice. (2) În acest caz, limitele speciale ale pedepsei se reduc cu o treime”.
Potrivit art.293 din Codul penal: „dispozițiile art.289 și art.290 se aplică în mod corespunzător și persoanelor care, pe baza unui acord de arbitraj, sunt chemate să pronunțe o hotărâre cu privire la un litigiu ce le este dat spre soluționare de către părțile la acest acord, indiferent dacă procedura arbitrală se desfășoară în baza legii române ori în baza unei alte legi”. 

2. Infracțiuni asimilate infracțiunilor de corupție, prevăzute de Legea nr.78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie
Art. 10: „Constituie infracţiuni şi se pedepsesc cu închisoare de la 3 la 10 ani şi interzicerea unor drepturi următoarele fapte, dacă sunt săvârşite în scopul obţinerii pentru sine sau pentru altul de bani, bunuri ori alte foloase necuvenite:
 a) stabilirea, cu intenţie, a unei valori diminuate, faţă de valoarea comercială reală, a bunurilor aparţinând operatorilor economici la care statul sau o autoritate a administraţiei publice locale este acţionar, comisă în cadrul acţiunii de privatizare ori de executare silită, de reorganizare sau lichidare judiciară ori cu ocazia unei operaţiuni comerciale, ori a bunurilor aparţinând autorităţii publice sau instituţiilor publice, în cadrul unei acţiuni de vânzare a acestora sau de executare silită, săvârşită de cei care au atribuţii de conducere, de administrare, de gestionare, de executare silită, de reorganizare ori lichidare judiciară;
 b) acordarea de subvenţii cu încălcarea legii sau neurmărirea, conform legii, a respectării destinaţiei subvențiilor;
 c) utilizarea subvenţiilor în alte scopuri decât cele pentru care au fost acordate, precum şi utilizarea în alte scopuri a creditelor garantate din fonduri publice sau care urmează să fie rambursate din fonduri publice.”
Art. 11:(1) Fapta persoanei care, având sarcina de a supraveghea, a controla, a reorganiza sau a lichida un operator economic privat, îndeplineşte pentru acesta vreo însărcinare, intermediază ori înlesneşte efectuarea unor operaţiuni comerciale sau financiare ori participă cu capital la un asemenea operator economic, dacă fapta este de natură a-i aduce direct sau indirect un folos necuvenit, constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la un an la 5 ani şi interzicerea unor drepturi.
 (2) Dacă fapta prevăzută la alin. (1) a fost săvârşită într-un interval de 5 ani de la încetarea însărcinării, pedeapsa este închisoare de la 6 luni la 3 ani sau amendă.”
Art. 12: „Sunt pedepsite cu închisoarea de la 1 la 5 ani următoarele fapte, dacă sunt săvârşite în scopul obţinerii pentru sine sau pentru altul de bani, bunuri ori alte foloase necuvenite:
 a) efectuarea de operaţiuni financiare, ca acte de comerţ, incompatibile cu funcţia, atribuţia sau însărcinarea pe care o îndeplineşte o persoană ori încheierea de tranzacţii financiare, utilizând informaţiile obţinute în virtutea funcţiei, atribuţiei sau însărcinării sale;
 b) folosirea, în orice mod, direct sau indirect, de informaţii ce nu sunt destinate publicităţii ori permiterea accesului unor persoane neautorizate la aceste informaţii.”
Art. 13:Fapta persoanei care îndeplineşte o funcţie de conducere într-un partid, într-un sindicat sau patronat ori în cadrul unei persoane juridice fără scop patrimonial, de a folosi influenţa ori autoritatea sa în scopul obţinerii pentru sine ori pentru altul de bani, bunuri sau alte foloase necuvenite, se pedepseşte cu închisoare de la unu la 5 ani.
Art. 131:În cazul infracţiunii de şantaj, prevăzută de art. 207 din Codul penal, în care este implicată o persoană dintre cele prevăzute la art. 1, limitele speciale ale pedepsei se majorează cu o treime.
Art. 132:În cazul infracţiunilor de abuz în serviciu sau de uzurpare a funcţiei, dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit, limitele speciale ale pedepsei se majorează cu o treime.
*Tentativa la infracţiunile prevăzute în prezenta secţiune se pedepseşte. (art.15)
*Dacă faptele prevăzute în prezenta secţiune constituie, potrivit Codului penal sau unor legi speciale, infracţiuni mai grave, acestea se pedepsesc în condiţiile şi cu sancţiunile stabilite în aceste legi. (art. 16) 

3. Infracţiuni împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene (Legea nr.78/2000)

ART. 181 (1) Folosirea sau prezentarea cu rea-credinţă de documente ori declaraţii false, inexacte sau incomplete, dacă fapta are ca rezultat obţinerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 7 ani şi interzicerea unor drepturi.
 (2) Cu pedeapsa prevăzută la alin. (1) se sancţionează omisiunea de a furniza, cu ştiinţă, datele cerute potrivit legii pentru obţinerea de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, dacă fapta are ca rezultat obţinerea pe nedrept a acestor fonduri.
 (3) Dacă faptele prevăzute la alin. (1) şi (2) au produs consecinţe deosebit de grave, limitele speciale ale pedepsei se majorează cu jumătate.
 ART. 182  (1) Schimbarea, fără respectarea prevederilor legale, a destinaţiei fondurilor obţinute din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei se pedepseşte cu închisoare de la un an la 5 ani şi interzicerea unor drepturi.
 (2) Schimbarea, fără respectarea prevederilor legale, a destinaţiei unui folos legal obţinut, dacă fapta are ca rezultat diminuarea ilegală a resurselor din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, se sancţionează cu pedeapsa prevăzută la alin. (1).
 (3) Dacă faptele prevăzute la alin. (1) şi (2) au produs consecinţe deosebit de grave, limitele speciale ale pedepsei se majorează cu jumătate.
 ART. 183  (1) Folosirea sau prezentarea cu rea-credinţă de documente ori declaraţii false, inexacte sau incomplete, care are ca rezultat diminuarea ilegală a resurselor ce trebuie virate către bugetul general al Uniunii Europene sau către bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 7 ani şi interzicerea unor drepturi.
 (2) Cu pedeapsa prevăzută la alin. (1) se sancţionează omisiunea de a furniza, cu ştiinţă, datele cerute potrivit legii, dacă fapta are ca rezultat diminuarea ilegală a resurselor ce trebuie virate către bugetul general al Uniunii Europene sau către bugetele administrate de aceasta ori în numele ei.
 (3) Dacă faptele prevăzute la alin. (1) şi (2) au produs consecinţe deosebit de grave, limitele speciale ale pedepsei se majorează cu jumătate.
ART. 184 Tentativa infracţiunilor prevăzute la art. 181 - 183 se pedepseşte.
ART. 185  Încălcarea din culpă de către directorul, administratorul sau persoana cu atribuţii de decizie ori de control în cadrul unui operator economic a unei îndatoriri de serviciu, prin neîndeplinirea acesteia sau îndeplinirea ei defectuoasă, dacă fapta a avut ca rezultat săvârşirea de către o persoană care se află în subordinea sa şi care a acţionat în numele acelui operator economic a uneia dintre infracţiunile prevăzute la art. 181 - 183 sau săvârşirea unei infracţiuni de corupţie ori de spălare a banilor în legătură cu fondurile Uniunii Europene, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă. 

4. Infracţiuni în legătură directă cu infracţiunile de corupţie (OUG nr.43/2002, privind Direcţia Naţională Anticorupţie)
„(1) Sunt de competenţa Direcţiei Naţionale Anticorupţie infracţiunile prevăzute în Legea nr.78/2000, cu modificările şi completările ulterioare, săvârşite în una dintre următoarele condiţii:
a) dacă, indiferent de calitatea persoanelor care le-au comis, au cauzat o pagubă materială mai mare decât echivalentul în lei a 200.000 euro ori dacă valoarea sumei sau a bunului care formează obiectul infracţiunii de corupţie este mai mare decât echivalentul în lei a 10.000 euro;
 b) dacă, indiferent de valoarea pagubei materiale ori de valoarea sumei sau a bunului care formează obiectul infracţiunii de corupţie, sunt comise de către: deputaţi; senatori; membrii din România ai Parlamentului European; membrul desemnat de România în Comisia Europeană; membri ai Guvernului, secretari de stat ori subsecretari de stat şi asimilaţii acestora; consilieri ai miniştrilor; judecătorii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi ai Curţii Constituţionale; ceilalţi judecători şi procurori; membrii Consiliului Superior al Magistraturii; preşedintele Consiliului Legislativ şi locţiitorul acestuia; Avocatul Poporului şi adjuncţii săi; consilierii prezidenţiali şi consilierii de stat din cadrul Administraţiei Prezidenţiale; consilierii de stat ai prim-ministrului; membrii şi auditorii publici externi din cadrul Curţii de Conturi a României şi ai camerelor judeţene de conturi; guvernatorul, prim-viceguvernatorul şi viceguvernatorii Băncii Naţionale a României; preşedintele şi vicepreşedintele Consiliului Concurenţei; ofiţeri, amirali, generali şi mareşali; ofiţeri de poliţie; preşedinţii şi vicepreşedinţii consiliilor judeţene; primarul general şi viceprimarii municipiului Bucureşti; primarii şi viceprimarii sectoarelor municipiului Bucureşti; primarii şi viceprimarii municipiilor; consilieri judeţeni; prefecţi şi subprefecţi; conducătorii autorităţilor şi instituţiilor publice centrale şi locale şi persoanele cu funcţii de control din cadrul acestora, cu excepţia conducătorilor autorităţilor şi instituţiilor publice de la nivelul oraşelor şi comunelor şi a persoanelor cu funcţii de control din cadrul acestora; avocaţi; comisarii Gărzii Financiare; personalul vamal; persoanele care deţin funcţii de conducere, de la director inclusiv, în cadrul regiilor autonome de interes naţional, al companiilor şi societăţilor naţionale, al băncilor şi al societăţilor comerciale la care statul este acţionar majoritar, al instituţiilor publice care au atribuţii în procesul de privatizare şi al unităţilor centrale financiar-bancare; persoanele prevăzute la art. 293 şi 294 din Codul penal.
 (2) Infracţiunile împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene sunt de competenţa Direcţiei Naţionale Anticorupţie.
 (3) Sunt de competenţa Direcţiei Naţionale Anticorupţie infracţiunile prevăzute la art. 246, 297 şi 300 din Codul penal, dacă s-a cauzat o pagubă mai mare decât echivalentul în lei a 1.000.000 euro.
 (4) Procurorii din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie efectuează în mod obligatoriu urmărirea penală pentru infracţiunile prevăzute la alin. (1) - (3).
 (5) În cazul în care dispune disjungerea în cursul urmăririi penale, procurorul din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie poate continua efectuarea urmăririi penale şi în cauza disjunsă.
 (6) Urmărirea penală în cauzele privind infracţiunile prevăzute la alin. (1) - (3), săvârşite de militarii în activitate, se efectuează de procurori militari din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie, indiferent de gradul militar pe care îl au persoanele cercetate.”

marți, 10 mai 2016

Tentative – mai vechi şi mai noi de „îmbunătăţire” a cadrului legislativ


În ultima lună a anului 1991, la spartul târgului, vreau să spun după eşecul recunoscut oficial al luptei anticorupţie, a apărut pe ordinea de zi a Senatului şi Proiectul de Lege pentru prevenirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, iniţiat de neobositul ministru al Justiţiei de la acea vreme. Proiect care, după cum se ştie, a fost contestat vehement atât de jurişti, cât şi de presă. O lege – precizarea se cuvine a fi făcută de la bun început – dominată clar de mentalitatea trecutului comunist, concepută în flagrant dezacord cu prevederile Constituţiei. Aşa de pildă, în domeniul prevenirii, ignorându-se cauzele reale şi profunde ale flagelului social numit corupţie, textele propuse se remarcă prin aiuritoare îndemnuri mobilizatoare, veritabilă frecţie la un picior de lemn. Funcţionarul public, citez: „trebuie să-şi îndeplinească îndatoririle cu probitate, să dea dovadă de echitate şi imparţialitate cu cetăţenii (…) să asigure ocrotirea şi realizarea drepturilor şi intereselor legitime ale cetăţenilor” etc., etc. Îşi imaginează cineva că aceste formulări sunt de natură să îi descurajeze pe corupţi şi corupători?
La 8 iulie 1992, Parlamentul a adoptat Legea nr. 65 pentru modificarea prevederilor Codului penal în domeniul faptelor de corupţie. Prin această lege s-au mărit pedepsele aferente unor fapte de corupţie şi, totodată, s-a prevăzut că dispoziţiile Codului penal în această materie se vor aplica nu numai funcţionarilor, ci şi altor salariaţi, inclusiv celor din cadrul regiilor autonome şi societăţilor comerciale, chiar cu capital privat, precum şi administratorilor şi cenzorilor acestora. Noul Cod penal al României adoptat prin Legea nr. 286/2009 preia respectivele modificări.
Cum însă la români, din păcate, întotdeauna există şi un „dar”…, legea în discuţie nu face decât să incrimineze, distinct, modalităţile faptice ale infracţiunilor de corupţie.
Pe de o parte, Codul nostru penal foloseşte termenul „corupţie” pentru a desemna una sau mai multe infracţiuni determinate. În sfera noţiunii de corupţie, înţeleasă în mod strict, intră în prezent luarea de mită (art.289), darea de mită (art.290), traficul de influenţă (art.291) şi cumpărarea de influenţă (art.292).
Spre deosebire de Codul penal anterior, care incrimina distinct ca infracţiune de serviciu „primirea de foloase necuvenite”, noul Cod penal, în vigoare de la 1 februarie 2014, consideră că, într-o accepţiune mai largă a termenului primirea de foloase necuvenite poate fi inclusă în conţinutul constitutiv al infracţiunii de luare de mită. În adevăr, diferenţa fundamentală dintre luarea de mită şi primirea de foloase necuvenite este că, în cazul celei dintâi, funcţionarul incorect pretinde sau primeşte bani ori alte foloase sau acceptă – expres ori tacit – promisiunea unor foloase, pentru a efectua sau a nu efectua un act privitor la funcţia sa, mai înainte de a îndeplini ori de a omite îndeplinirea actului asupra căruia poartă înţelegerea dintre el şi mituitor; în cazul celei de-a doua, funcţionarul primeşte banii ori foloasele, după ce a îndeplinit un act specific funcţiei sale şi fără a fi avut vreo înţelegere prealabilă cu beneficiarul acesteia. De aici şi gradul de pericol social diferit al celor două fapte penale[1].
Pe de altă parte, în această reglementare, şefii de partide politice, de formaţiuni politice, directorii societăţilor comerciale pot fi acuzaţi de săvârşirea de fapte de corupţie. Deci, se măreşte şi sfera persoanelor ce răspund pentru infracţiunile de corupţie, dar şi aria de incriminare. În aceste condiţii, conceptul de „corupţie” îşi pierde semnificaţia legală, care se referea numai la persoane ce erau deţinătoare ale autorităţii de stat. În opinia mea, era o reglementare făcută în pripă, prin care se „umfla” artificial aria corupţiei. Ea se dorea a reprezenta o „sabia a lui Damocles” asupra oricărei persoane cu atribuţii de conducere din domeniul public sau privat, indiferent că este ori ba deţinător al autorităţii de stat.
Cauza pentru care s-a ajuns în acest impas s-a aflat, în mod exclusiv, în activitatea nesatisfăcătoare a organelor de urmărire penală – am în vedere poliţia şi, în primul rând, parchetul – singurele abilitate, potrivit competenţei lor, să descopere şi să cerceteze infracţiunile, precum şi să dispună trimiterea în judecată a infractorilor. Se pare că, în ultima vreme, s-au creat premisele unei campanii eficiente anticorupţie.
Consider că actualul cadru legislativ oferă suficiente instrumente juridice pentru desfăşurarea unei lupte eficiente împotriva corupţiei. 



luni, 9 mai 2016

Dacă justiţie nu e, injustiţie e!


În anii de după Revoluţie, eram încredinţaţi că Justiţia va deveni un instrument de bază pentru întărirea democraţiei, pentru promovarea valorilor democratice şi pentru sprijinirea reformei. Toate aceste idei generoase cu referire la justiţie au făcut chiar obiectul unei proclamaţii în care se stipula în mod clar necesitatea separării puterilor în stat. De aici, cu toţii am tras concluzia că din acel moment justiţia îşi va căpăta locul ce i se cuvine în sistemul puterilor statului. Mai exact, că acea separaţie a puterilor în stat va deveni o realitate şi nu numai un principiu formal.
În momentul de faţă, prin stat de drept înţelegem înainte de toate un stat în care justiţia este suverană şi este mai presus de orice. Spre surprinderea mea, am văzut că deşi toată lumea tinde către un stat de drept, justiţiei i se rezervă un rol minor şi nici măcar nu este tratată ca putere în stat.
Se apreciază de către unii că justiţia nu este o unitate productivă. Eu sunt de altă părere. Justiţia produce ordine socială. Fără acest produs, în societate nu ar mai exista nimic!
În toate discursurile se face mult caz pe ideea de justiţie, dar în fapt nu i se acordă locul cuvenit. Parafrazându-l pe Marin Preda „Dacă dragoste nu e, nimic nu e”, aş zice: „Dacă justiţie nu e, injustiţie e”, ceea ce, de necontestat, este cu mult mai grav decât „nimic nu e”. Cât de importantă este justiţia poate fi sintetizat într-o frază: Justiţia este de neconceput fără drept, dreptul fără dreptate şi dreptatea fără adevăr!
Desigur, asistăm la un impas vizibil în care se află Justiţia şi eu cred că s-a urmărit în mod deliberat să se ajungă la acest impas. Probabil sunt forţe oculte care au „încurajat” corupţia în ţara noastră. Într-un stat de drept, cu o justiţie puternică, fenomenul corupţiei, formele la care a ajuns, până în cele mai înalte sfere ale puterii, nu ar fi existat.
Se spune că puterea corupe. Când vorbim despre corupţie, ne gândim la putere. Cine oare să fie vinovat de această stare de corupţie generalizată? Numai puterea? În momentul de faţă, o parte a fostei puteri se află în opoziţie. Şi să nu uităm că aici se pune problema celor care s-au infiltrat ca membri ai consiliilor de administraţie şi ai AGA, care în mod deliberat au adus întreprinderile în stare de faliment – aceştia provin atât de la putere, cât şi de la opoziţie. Tot ceea ce a relevat presa, indiferent de zona din care provin, respectivele cazuri sunt riguros adevărate. Corupţia nu are culoare politică! Aşa stând lucrurile, dacă dreptatea fără culoare politică s-ar aplica la corupţia fără culoare politică, n-ar mai exista niciun fel de problemă.
Dar cât de importanţi au fost şi sunt judecătorii o spunea regretatul Octavian Paler: „Evident, nu este uşor să îndrepţi o şiră a spinării care s-a obişnuit să stea încovoiată. Avem, zilnic, dovezi în privinţa aceasta. Cu atât mai demn de respect sunt magistraţii care s-au decis să nu mai fie instrumente ale nimănui, ci doar ale onoarei de a fi împărţitori ai dreptăţii. Ei răscumpără, printr-un orgoliu regăsit, umilinţa de a fi văzut, atâţia ani, justiţia transformată în servitoare a puterii. Dar să coborâm puţin ştacheta. Să nu vorbim despre demnitate. Să vorbim despre egoism. Regimul comunist s-a priceput bine să se folosească de geloziile, resentimentele şi invidiile dintre membri unei colectivităţi pentru a organiza îngenuncherea tuturor… Mai este nevoie, oare, să ne convingem că laşităţile încurajează răul să devină mai rău? Că oricine se gudură în jurul Puterii o ajută să devină arogantă, trebuind, apoi, să se gudure şi mai tare? Iar mai târziu înseamnă, uneori, prea târziu („Alţii despre mine” – Octavian Paler). 

duminică, 8 mai 2016

Justiţia şi sfidarea corupţiei


Nimeni nu poate contesta faptul că flagelul corupţiei reprezintă un fenomen social grav, care cunoaşte în toată lumea nu numai o amploare deosebită, dar şi forme noi, variate şi complexe, manifestate îndeosebi prin infiltrarea acesteia în cele mai înalte trepte ale societăţii, cu ramificaţii ce depăşesc frontierele naţionale şi, mai ales, prin interpătrunderea şi intercondiţionarea infracţiunilor de corupţie cu o diversitate de alte infracţiuni, îndeosebi economice, financiar-bancare, vamale, trafic de arme şi droguri, falsuri, înşelăciuni etc.
Oamenii se adresează în multe situaţii Ministerului Justiţiei. Totuşi, nu în puţine cazuri acesta nu face decât să îndrume petiţionarii la alte instituţii. Însă lucrul acesta este firesc, date fiind posibilităţile cu totul limitate ale Ministerului Justiţiei de a acţiona în acest domeniu. De ce?
Pe de o parte, Ministerul Justiţiei nu poate acţiona în nici un fel pentru tragerea la răspundere penală a infractorilor, inclusiv a celor vinovaţi de săvârşirea unor fapte de corupţie. După cum se ştie, în sistemul legislaţiei noastre penale, singurul organ abilitat să dispună trimiterea în judecată a infractorilor este Parchetul, după cum tot numai procurorilor le incumbă obligaţia de a supraveghea modul de efectuare a cercetărilor de către organele specializate ale Ministerului Administraţiei şi Internelor sau de a efectua nemijlocit urmărirea penală. Cât priveşte instanţele judecătoreşti, ele sunt chemate să soluţioneze cauzele. De aceea, trebuie să avem o Poliţie curată şi solidă, un Minister Public la înălţimea menirii lui şi în special o Justiţie cu adevărat independentă şi imună la ingerinţele de orice fel.
Pe de altă parte, Ministerului Justiţiei îi este interzisă orice imixtiune în activitatea de judecată. Potrivit prevederilor Constituţiei, judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii. Ministrul justiţiei nu le poate da dispoziţii sau indicaţii în legătură cu modul de soluţionare a cauzelor cu care au fost învestiţi în condiţiile separării puterilor şi ale statului de drept. Atribuţiile Ministerului Justiţiei în raport cu instanţelor judecătoreşti sunt de ordin exclusiv organizatoric şi administrativ. Judecătorii au devenit, în fine, stăpâni pe soluţiile lor; ei singuri hotărăsc dacă persoanele trimise în judecată sunt sau nu vinovate, după cum ei singuri cântăresc pedepsele ce vor fi aplicate infractorilor.
Într-adevăr, singurul domeniu în care s-ar putea manifesta intervenţia Ministerului Justiţiei pentru desfăşurarea unei lupte eficiente împotriva corupţiei ar fi iniţiativa legislativă.
Consider însă că nu mai este nevoie de noi acte normative îndreptate împotriva corupţiei, căci acestea există şi, după părerea mea, sunt mai mult decât suficiente. Esenţial este numai ca ele să fie bine folosite! Menţionez că, în preocuparea de a le îmbunătăţi, în afara Legii nr. 83/1992 privind instituirea unei proceduri urgente de urmărire şi judecare a faptelor de corupţie, la 8 iulie 1992 Parlamentul a adoptat o lege pentru modificarea prevederilor Codului penal în domeniul faptelor de corupţie (pentru luarea de mită săvârşită de funcţionari cu atribuţii de control de la 3-10 ani închisoare la 3-12 ani; pentru trafic de influenţă de la 1-5 ani închisoare la 2-7 ani; pentru primirea de foloase necuvenite de la o lună - un an închisoare sau amendă, la şase-doi ani sau amendă) şi, totodată, s-a prevăzut că dispoziţiile Codului penal în această materie se vor aplica nu numai funcţionarilor, ci şi altor salariaţi, inclusiv celor din cadrul regiilor autonome şi societăţilor comerciale, chiar cu capital privat, precum şi administratorilor şi cenzorilor acestora.
Indiscutabil că, în acest domeniu, mare lucru nu mai este de făcut, căci instrumentele juridice de luptă împotriva corupţiei există şi, după părerea mea, sunt suficiente. Totul este ca ele să fie bine folosite! Ce s-ar mai putea face în plus? Să se sporească, în continuare, cuantumul pedepselor?  Personal, nu cred în eficienţa unei asemenea măsuri. Pedepsele sunt, destul de aspre şi nu cred că agravarea maximului lor cu un an sau doi ar fi de natură să frâneze corupţia. Cine riscă să fie sancţionat cu 12 ani închisoare pentru o faptă de luare de mită riscă şi dacă maximul pedepsei prevăzute de lege va fi de 15 ani.
Eu unul sunt convins că ceea ce are un efect preventiv în domeniul criminalităţii este nu atât asprimea exagerată a pedepselor, ci inevitabilitatea acestora şi promptitudinea în aplicarea lor. Aceasta impune ca toate infracţiunile să fie descoperite şi ca sancţionarea lor să intervină într-un moment cât mai apropiat de data comiterii faptelor.
În această direcţie ar trebui concentrate eforturile. La aceste eforturi Ministerul Justiţiei ar putea contribui veghind prin inspectorii săi ca instanţele judecătoreşti să soluţioneze cauzele privind cauzele de corupţie cu urgenţa cerută de prevederile legale, fără însă ca astfel să se zădărnicească stabilirea adevărului.

vineri, 6 mai 2016

Combaterea corupţiei: între organizare şi sancţionare


Pe primul loc în topul corupţiei se află, aş zice firesc, evaziunea fiscală, ale cărei proporţii încep să depăşească imaginaţia. Se vehiculează sume astronomice. Personal nu mă îndoiesc că aşa stau lucrurile. Numai că actele normative vor trebui să ţină seama nu numai de contribuabilul care se sustrage îndatoririlor fiscale, ci şi de necesitatea sancţionării acelor persoane din aparatul fiscal care, nu arareori, în schimbul unor dolofane recompense, închid ochii în faţa evaziunii sau contribuie la muşamalizarea ei. Aşa fiind, actul normativ care va înăspri tratamentul sancţionator al evaziunii fiscale va trebui să aibă în vedere ambele categorii de vinovaţi.
Repunerea în atenţie a fenomenului corupţiei ne oferă prilejul de a aborda unul dintre fenomenele specifice activităţii celor ce funcţionează în diferite instituţii, având raporturi directe cu publicul şi, implicit, cu agenţii economici. O nedorită caracteristică a instituţiilor cu care publicul vine în contact este imensa, năucitoarea lor aglomerare. Explicaţia dată acestor stări de lucruri nu este, în opinia mea, câtuşi de puţin dificilă. Ea se datorează, fie insuficienţei numerice a personalului, fie incompetenţei şi/sau indolenţei funcţionarului, şi aceasta din urmă – indolenţa – fiind cu abilitate plasată tocmai pentru a face dificilă rezolvarea problemelor ce îl apasă pe solicitant.
Cert este că cei siliţi de împrejurări să aibă a face cu o unitate fiscală, cu un notariat, cu o bancă, cu serviciile primăriei sau cu Registrul Comerţului (atenţie, enumerarea nu este limitativă!) sunt, în primul rând, impresionaţi de îmbulzeala bieţilor oameni care aşteaptă cu sufletul la gură să-şi rezolve problemele şi care blestemă sau înjură lentoarea exasperantă a oficianţilor, dar şi infernala birocraţie în care sucombă doleanţele lor.
Este vădit dezechilibrul celor două părţi aflate în competiţie: de o parte, solicitantul presat de problemele sale şi, de cealaltă parte, acel funcţionar specializat în tărăgănare. De aici, atmosfera încărcată din faţa ghişeelor şi, vai, prea multele uşi închise, de aici vociferările, agitaţia şi acuzele, pe feţele oamenilor putându-se citi un amestec de nemulţumire şi aşteptare înfrigurată, cu inevitabile cedări nervoase. Mulţi se simt frustraţi, umiliţi şi striviţi în demnitatea fiinţei lor. Interesele legitime ale oamenilor sunt tratate cu aroganţă şi indiferenţă şi nu de puţine ori sfârşesc prin a fi grav prejudiciate. Şi atunci, văzând cât de încărcată de dificultăţi este rezolvarea pe cale normală a intereselor lor, oamenii caută alte căi, anormale, fiind dispuşi să facă unele sacrificii materiale pentru a-şi vedea problemele rezolvate. De aici, căutarea unor căi lăturalnice, acele căi pe care se naşte, se dezvoltă şi înfloreşte corupţia.
Nu contest că sancţionarea mai severă a actelor de corupţie constituie un mijloc de luptă contra acesteia. Unul dintre mijloace. Dar lupta contra oricărei dereglări sociale trebuie să aibă în vedere şi cauzele acesteia. Dacă ar exista preocuparea de a organiza toate serviciile în aşa fel încât acestea să fie scutite de dăunătoarele efecte ale supraaglomerării de solicitatori, dacă o asemenea organizare ar facilita pentru fiecare dintre noi posibilitatea de a lua un contact cât mai prompt cu organul funcţional care îi poate rezolva problema, dacă rezolvarea nu ar fi supusă unor exigenţe formale excesive, dacă funcţionarii ar sancţionaţi pentru dificultăţile nejustificate pe care le fac solicitanţilor, o bună parte din cazurile de corupţie nu ar mai avea ocazia să ia naştere.