duminică, 29 mai 2016

Răspunderea civilă pentru daune morale


        Libertatea de exprimare este fundamentul esenţial al unei societăţi democratice şi una dintre condiţiile primordiale ale progresului şi împlinirii fiecăruia. Sub aspectul conţinutului dreptului la libertatea de exprimare, Curtea Europeană a subliniat că acesta cuprinde dreptul de a avea şi de a-şi exprima opinia, dar şi dreptul la informare.
        Libertatea de exprimare nu constituie însă o libertate absolută. Exerciţiul acestei libertăţi este supus unor restrângeri şi limitări, iar una din limitele exercitării acestei libertăţi este dată chiar de art.30 alin.6 din Constituţia României, care prevede că libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei şi nici dreptul la propria imagine.
        O altă limită, generală, este dată de art.57 din Constituţia României, care prevede că cetăţenii trebuie să-şi exercite drepturile şi libertăţile constituţionale cu bună-credinţă, fără să încalce drepturile şi libertăţile celorlalţi.
        Pe de altă parte, art.31 alin.4 din Constituţia României prevede că mijloacele de informare în masă, publice şi private, sunt obligate să asigure informarea corectă a opiniei publice.
        În acelaşi sens, art.10 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale statorniceşte că libertatea de exprimare, aşadar, libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a comunica informaţii sau idei „comportă îndatoriri sau responsabilităţi”.
        În esenţă deci, precum a subliniat suprema instanţă, „Dreptul la opinie şi la liberă exprimare, ca orice alt drept, trebuie exercitat în limitele sale fireşti, neputând prejudicia drepturile şi interesele legitime ale celorlalte persoane”.
Publicând informaţii neadevărate şi neverificate despre o persoană, ziariştii pot aduce atingeri în mod nejutificat onoarei, reputaţiei, imaginii publice ale acelei persoane, cauzându-i alături de eventualele prejudicii materiale, şi prejudicii morale, care trebuie suportate de cei care le-au produs, conform art.1349 C.civ.
La aprecierea întinderii prejudiciului moral ce s-a cauzat urmează ca instanţa să aibă în vedere modul în care aceste afirmaţii au fost aduse la cunoştinţa opiniei publice, credibilitatea şi tirajul ziarului care a realizat publicarea, dar şi poziţia socială şi profesională, a persoanei fizice în cauză.

joi, 26 mai 2016

Demontarea imaginii comerciale


Deseori mijloacele de informare în masă fac publică imaginea unei persoane, indiferent dacă ea este reală ori deformată, defăimătoare. Or, deşi libertatea de exprimare este inviolabilă, Constituţia mai zice că, prin exercitarea acestei libertăţi, nu pot fi prejudiciate demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei „şi nici dreptul la propria imagine”. La prima vedere, în lipsa unui act normativ care să reglementeze detaliat dreptul la propria imagine, s-ar putea crede că încălcarea acestui drept este posibilă doar în cazul captării şi difuzării imaginii, ca reprezentare plastică a unei persoane, făcute prin mijloace de reproducere, cum ar fi: fotografii, filme, imprimate, emisiuni de televiziune etc. Se omite însă că, în sens larg, termenul de „imagine” se referă la orice formă de reflectare a realităţii obiective în conştiinţă, inclusiv la formele logice. Este şi motivul pentru care credem că imaginea unei persoane, reală sau fabricată, poate fi făcută publică şi prin intermediul presei scrise. Este o chestiune oarecum delicată, care merită o abordare mai amplă în literatura juridică.
Ceea ce am voit să remarcăm acum este că unele personalităţi sau personaje din lumea politică, artistică, literară etc., care ştiu că se află în raza de privire a marelui public încearcă şi adesea reuşesc să-şi creeze o imagine artificială, aş zice chiar comercială, oricum alta decât propria lor imagine. Un fel de imagine publicitară sau, mai bine zis, „pentru public”. Această imagine fabricată este ornată din belşug cu calităţi sau merite de natură să determine interesul, adeziunea şi chiar extazul marelui public. Şi dacă, din păcate, aşa stau lucrurile, suntem, fireşte, îndreptăţiţi să ne întrebăm dacă demontarea acestor false imagini, acestor kitsch-uri, prin orice mijloace, inclusiv prin presă, ar putea fi privită ca o violare a deontologiei jurnalistice sau chiar ca o faptă cu caracter penal. În discuţie intră, de fapt, două ipoteze.
Prima ar fi situaţia în care personajul respectiv se străduieşte şi reuşeşte să-şi modifice comportarea – în viaţa publică sau particulară – făcând-o să fie conformă imaginii pe care şi-a croit-o, caz în care, dată fiind concordanţa care se creează intre imagine şi realitate, posibilitatea şi dreptul unei pretinse demascări sunt, fără discuţie, excluse.
A doua ipoteză se referă la împrejurarea în care această concordanţă nu se realizează. Mai exact, imaginea pozitivă, artificial fabricată, contrazice pe cea a comportamentului negativ în realitate. Ei, bine, credem că în acest caz dezvăluirea nu numai că poate fi condamnabilă, dar ea se înscrie în modalităţile prin care se asigură marelui public dreptul la adevăr. Neprocedându-se astfel, s-ar recunoaşte dreptul la ascunderea adevărului! Un atare „drept” există. De pildă, în materie medicală s-a pus problema dreptului de a ascunde pacientului adevărul asupra maladiei grave şi incurabile – cum ar fi cancerul sau SIDA – de care suferă. Se mai poate vorbi de dreptul de a ascunde adevărul şi cu privire la inculpaţii din procesele penale, ale căror declaraţii pot fi contrare adevărului fără ca aceasta să le atragă vreo consecinţă defavorabilă. Dar atât!
Ar fi inadmisibil să vorbim de un asemenea drept în domeniul social-politic. Există, oare, vreo maladie incurabilă care ar trebui să fie ţinută ascunsă sau există persoane cu vocaţie de inculpaţi social-politici care să aibă interesul şi dreptul de a ascunde adevărul asupra unor fapte sau situaţii? Ne îndoim, chiar dacă sociologii ori psihologii ar putea fi de altă părere. Datoria presei este, deci, aceea de a da la iveală adevărul. Presa este scormonitoare. Ea caută şi scormoneşte mereu. Şi chiar dacă, scormonind astfel, nu reuşeşte întotdeauna să afle adevărul ascuns sau, chiar dacă, aflându-l, nu are destule dovezi pentru a-l putea dezvălui, în orice caz, ea aduce o contribuţie apreciabilă vieţii sociale, opiniei publice, făcând să ştie că există un adevăr ascuns.

miercuri, 25 mai 2016

Prevederile constituţionale privind dreptul la informaţie


Societatea modernă numără, printre caracteristicile sale, imensa dezvoltare a activităţilor informaţionale. Progresele tehnice realizate în această materie s-au unit cu un interes generalizat, răspândit pe întreaga suprafaţă a globului, pentru multiplele categorii de informaţii pe care le generează zbuciumata realitate a vieţii contemporane. Fac obiect de interes şi de amplă curiozitate relaţiile internaţionale, viaţa politică internă, manifestările publice de toate categoriile (teatru, filme, sport etc.), crimele, violurile şi alte infracţiuni, faptele caritabile şi cele imorale, aspecte din viaţa a numeroase persoane antrenate în activităţi cu care publicul vine în contact (oameni politici, celebrităţi culturale, vedete artistice, sportivi de renume etc.) şi chiar amănunte din viaţa particulară, intimă, a unor persoane care au reuşit să iasă într-un mod oarecare din domeniul anonimatului.
Curiozitatea informaţională este foarte avidă, iar aria extinsă către care ea se îndreaptă cuprinde situaţiile cele mai dramatice, împrejurările cele mai banale şi cancan-urile cele mai frivole. Nu există obiect neinteresant sau neglijabil pentru curiozitatea umană. Şi, am adăuga, nu există obiect de moralitate dubioasă căruia curiozitatea oamenilor să nu-i scruteze amănuntele.
Curiozitatea, setea de informare, dorinţa de a cunoaşte, atât de generalizate, au drept complinire un efort la fel de generalizat şi de susţinut pentru a satisface această curiozitate, efort ce-şi găseşte expresia şi împlinirea în activităţile complexe, susţinute şi consecvente ale mass-mediei.
Între curiozitatea generalizată, pe de o parte, şi activitatea diversificată a mass-mediei, pe de altă parte, se creează un raport de complementaritate, una completându-se cu cealaltă. Dorinţa de a afla se completează cu efortul de a dezvălui. Este normal ca, în acest efort de a dezvălui, să fie aduse la cunoştinţa publicului şi fapte, atitudini, împrejurări de viaţă, care pot dezavantaja pe cei la care se referă.
Ceea ce va ridica problema de a şti când aceste dezvăluiri, eventual dezavantajoase, reprezintă o manifestare ce se înscrie în activitatea curentă a mass-mediei, activitate al cărei scop este informarea, şi când constituie ele o calomnie, pornită din intenţia de a discredita.
Dispoziţiile articolului 31 din Constituţie, intitulat marginal „Dreptul la informaţie”, obligă autorităţile publice, potrivit competenţelor ce le revin, „să asigure informarea corectă a cetăţenilor asupra treburilor publice şi asupra problemelor de interes personal” (alin.2).
În realizarea acestui drept al cetăţeanului, organele de presă au un rol. Lor le revine adesea sarcina de a investiga şi face cunoscută înfăţişarea reală a vieţii publice şi personale a celor aflaţi pe înălţimile piramidei politice, aspiranţi la postul de conducere sau deţinători ai unor asemenea posturi.
În legătură cu acest aspect al vieţii sociale textul constituţional consacră dreptul persoanei de a avea acces la orice informaţie de interes public (alin.1) şi obligă mijloacele de informare în masă, publice şi private, să asigure informarea corectă a opiniei publice (alin.4).
Aceste două dispoziţii au contigente bine marcate cu limitele exerciţiului corect al libertăţii presei. Căci între informaţiile de interes public la care cetăţenii au dreptul sunt şi cele ce privesc activitatea şi comportarea unor persoane cu atribuţii în organele de stat sau cu poziţii preponderente în viaţa publică. Asemenea informaţii fac parte desigur dintre acelea pe care alineatul 4 al textului constituţional le prevede ca trebuind să fie furnizate în mod corect de către organele de presă.
Sarcina de a asigura asemenea informaţii implică, pentru organele de presă, obligaţia de a le investiga şi dezvălui, iar menţionarea caracterului corect pe care trebuie să îl aibă informarea implică obligaţia de a aduce la cunoştinţa opiniei publice numai ceea ce este adevărat şi util să fie cunoscut, punând sub semnul ilicitului calomnios ceea ce, depăşind aceste limite ale corectitudinii, este de natură să ponegrească şi să discrediteze.
Găsim în temenii acestui text, concentrată în cuvinte puţine, esenţa deontologică a profesiunii de ziarist, cu sarcinile şi limitele pe care le impune exercitarea onestă a acestei profesiuni.

marți, 24 mai 2016

Oamenii noştri politici nu au învăţat încă lecţia alegerilor


Este adevărat că în materie electorală, în ultimii ani, electoratul nostru a început să se orienteze, la vot, către politicieni şi programe pragmatice, nu teoretice sau emoţionale. Precum şi că politicienii au învăţat foarte mult(e) în ultimii ani. Mai ales că trebuie… să fie pe media! Ceea ce nu au învăţat încă oamenii noştri politici este procedura alegerilor. Indignată, pe bună dreptate, o distinsă doamnă relevă că „suntem mulţi cei care am refuzat să legitimăm puciul usl-ist prin neprezentarea la referendum; acum suntem puşi în discuţie, fiind consideraţi, prezumtiv, morţi!”.
În adevăr, în România, între cunoaşterea teoretică a principiilor democratice şi practica electorală ca atare este o distanţă ca de la cer la pământ. Toată lumea este de acord că, în democraţie, majoritatea decide. Altfel spus, majoritatea, fie ea simplă sau calificată, are ultimul cuvânt. Dacă, la referendum,  din numărul total al cetăţenilor cu drept de vot însumând 18.292.464 persoane au participat la vot 8.459.052 electori (din care 7.403.836 au spus „da”, 943.375 au spus „nu” şi 111.842 persoane ale căror voturi au fost anulate), înseamnă că cvorumul legal cerut pentru valabilitatea referendumului de 9.146.232 (din 18.292.464 / 2) persoane plus unul nu a fost realizat, indiferent de motivul pentru care ceilalţi cetăţeni înscrişi pe listele electorale permanente nu s-au prezentat la vot.
Susţinătorii absurdei teze conform căreia cei ce nu s-au prezentat la urne sunt consideraţi „prezumtiv, morţi!” şi că, deci, nu contează în calculul pragului electoral, urmează a reţine că:
Mai întâi, potrivit legii noastre civile, cel dispărut este socotit a fi în viaţă dacă nu a intervenit o hotărâre declarativă de moarte rămasă irevocabilă. Până atunci el are capacitate civilă deplină şi, implicit, exerciţiul neştirbit al drepturilor electorale.
Apoi, dreptul de vot este un drept fundamental al omului şi nu o obligaţie impusă juridiceşte, aşa că neparticiparea la vot, indiferent de motivele deciziei sale – nu este de natură să atragă vreo sancţiune împotriva celui ce nu îşi valorifică acest drept constituţional.
În fine, fie vorba între noi, dacă USL a determinat participarea la urne a unui număr considerabil de electori (dintre care au votat şi pro şi contra), nu prezintă relevanţă în contextul nerealizării pragului electoral, condiţie sine qua non de recunoaştere a valabilităţii referendumului, pentru care Curtea Constituţională şi-a propus să cugete vreme îndelungată, justificat dacă se gândesc la eventualitatea unei fraude electorale de proporţii.

vineri, 20 mai 2016

REMEMBER - Remanierea primului-ministru şi criza constituţională


„Acum, când, de bine - de rău, lucrurile s-au mai liniştit, abia aşteptam să înceapă, în sfârşit, o dezbatere „la rece” a crizei constituţionale cu care s-a confruntat statul de drept românesc. Căci, ceea ce s-a întâmplat la Bucureşti, ţin să subliniez de la bun început, nu poate purta titulatura nici de criză politică, nici de criză guvernamentală. Este cât se poate de clar, şi vom vedea imediat de ce, că societatea românească s-a confruntat cu o îngrijorătoare criză constituţională, ceea ce, din păcate, este mult mai grav decât o “banală” criză guvernamentală. De criză politică puteam vorbi atunci când ceea ce presa a numit îndeobşte “ciolaniadă” era îngreunată de păguboasele algoritme. De această dată am asistat cu toţii, de-a dreptul stupefiaţi, la o succesiune ameţitoare de încălcări a Constituţiei României, totul petrecut chiar la cel mai înalt nivel.
 În schimb, spre surprinderea mea, deşi la Palatul Victoria deja s-a schimbat “pălăria” Guvernului, o cohortă de politicieni - era gata-gata să scriu politruci - continuă să iasă la rampă în valuri succesive, încercând să convingă de-a dreptul forţat opinia publică că inedita remaniere a primului- ministru s-a petrecut respectând întrutotul litera şi spiritul Constituţiei. Sincer să fiu, înverşunarea cu care pledează aceşti avocaţi ai neconstituţionalităţii nu o pot pune decât pe seama renumelui de prea zeloşi slujbaşi a acestora, pe încercarea de “a se face utili” cu orice chip. Totuşi, nu ne putem comporta acum ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Ne place sau nu, trebuie să avem măcar puterea de a recunoaşte că România a trecut printr-o gravă criză constituţională, ceea ce statuează de facto un precedent ce nu-i poate bucura în nici un caz pe susţinătorii existenţiei unei democraţii reale în ţara noastră. Iar justificărilor filozofice, sentimentale şi chiar sexologice – să nu uităm că la tribuna Parlamentului au ajuns să se debiteze aberaţii de genul “premierul se află în stare de imposibilitate chiar şi dacă nu-l primeşte nevasta în pat”- nu le pot răspunde decât cu argumente de ordin strict juridic.
 Privind din acest unghi de vedere al legalităţii şi urmărind evoluţia evenimentelor, este limpede pentru toată lumea că nu s-a produs o demitere a Guvernului printr-una dintre modalităţile recunoscute de legea fundamentală, ci toate scenariile aplicate s-au concentrate pe schimbarea premierului. Repet, nu s-a urmărit nici o clipă demiterea Guvernului, încercându-se doar, prin orice metodă, fie ea şi necostituţională, debarcarea cu orice preţ a primului-ministru. Atât şi nimic mai mult! Căci, din punct de vedere legal, patru sunt ipotezele de încetare a mandatului Guvernului: 1) validarea alegerilor parlamentare generale pentru constituirea unui nou Parlament, potrivit art. 110 alin. 1 din Constituţie; 2) demisia Guvernului, subsecventă retragerii de către Parlament a încrederii acordate, ca urmare a adoptării unei moţiuni de cenzură, potrivit art. 110 alin.2 combinat cu art. 113 alin.1 din Constituţie; 3) demisia Guvernului ca urmare a încetării funcţiei primului-ministru, potrivit art. 110 alin.2 din Constituţie 4) demisia Guvernului, dacă primul-ministru este în imposibilitatea de a-şi exercita atribuţiile mai mult de 45 de zile, potrivit art. 107 alin. 3 din Constituţie.
 Dacă din prima variantă nu putea fi vorba în acest context, rămânea mai la îndemână ce de-a două ipoteză, şi anume trecerea unei moţiuni de cenzură prin Parlament. Cei care acum încearcă să şteargă urmele “neconstituţionalităţiii” cu “Ariel”-ul retoricii demagogice puteau foarte bines ă prindă Guvernul “la cotitură” să spunem, la legea pentru protecţia liliecilor, depuneau o moţiune de cenzură, declanşau “butoniada” şi, gata, nu mai era nevoie de tot acest circ! Dar, din “n” motive, autorii acestei veritabile lovituri de palat au preferat să apeleze la un nefericit mixaj între ultimele două variante. S-a mers astfel “din greseală în greşeală”, deşi acest termen nu mi se pare chiar cel mai potrivit. Art. 110 alin. 2 prevede că “guvernul este demis la data retragerii de către Parlament a încrederii acordate sau dacă primul-ministru se află într-una din situaţiile prevăzute de art. 106, cu excepţia revocării, ori este în imposibilitatea de a-şi exercita atribuţiile mai mult de 45 de zile”, iar art. 106 că “funcţia de membru al Guvernului încetează în uma demisiei, a revocării, a pierderii drepturilor electorale, a stării de incompatibilitate, a decesului, precum şi în alte cazuri prevăzute de lege”. Pe baza acestor texte constituţionale, “complotiştii” au motivat că prin demisia în bloc a miniştrilor ţărănişti şi, apoi, a celor liberali, premierul se afla în imposibilitate de a-şi mai exercita prerogativele. Ceea ce este o gogomănie juridică. În primul rând, doar un singur ministru, este vorba de dl. Dudu Ionescu, şi-a prezentat demisia scrisă, şi nici măcar aceasta nu a devenit operabilă de vreme ce nu a fost acceptată. Apoi, ceilalţi şi-au prezentat demisia Preşedintelui României, ceea ce, după lege, este la fel ca şi cum şi le-ar fi prezentat soacrelor, bodygarzilor sau comitetului de bloc. Să notăm şi sarcasmul unui ministru care a trimis, prin fax, la Palatul Cotroceni, copia demisiei dată la Palatul Cotroceni. În fine, în tonul caracteristic, simpaticii miniştrii PD s-au “raliat sufleteşte” la zbuciumul partenerilor de guvernare, fără a-şi prezenta efectiv demisiile. Aşadar, legal, nu a existat niciun demisionar! Şi chiar dacă, teoretic vorbind, cei zece şi-ar fi dat cu adevărat demisia, premierul tot nu se confrunta cu nici o imposibilitate căci, conform art. 102 din Constituţie “Guvernul este alcătuit din prim-ministru, miniştrii şi alţi membri stabiliţi prin lege organică”. Deci locul miniştrilor demisionari a fost preluat ope legis cel puţin provizoriu, de secretarii de stat! Iar teza imposibilităţii “morale” lansată de zeloşii susţinători ai “loviturii” stârneşte râsul, dar şi plânsul, ţinând cont că dacă ea ar funcţiona, cu greu am reuşi să mai alcătuim vreun Guvern. Mergând mai departe, chiar în cazul imposibilităţii fizice – că de ea este vorba! –art. 107, alin. 3 oferă premierului un răgaz constituţional de 45 de zile, ci nu doar 45 de minute, astfel încât Preşedintele României a încălcat de două ori Constituţia, prin două decrete prezidenţiale: cel de revocare a premierului şi cel de numire a unui prim ministru interimar. Şi spun că a încălcat Constituţia căci în ceea ce îl priveşte pe primul ministru, mandatul Guvernului este intuitu personae, întrucât primul ministru a fost candidatul care, în urma prezentării programului de guvernare şi a listei Guvernului, a obţinut votul de încredere, chiar dacă acest vot primeşte Guvernul în întregul său. De aceea, primul-ministru nu poate fi revocat de preşedintele României şi nu poate face obiectul unei remanieri guvernamentale. Este adevărat, în doctrina juridică s-a mai susţinut că preşedintele României ar putea să-l revoce pe primul-ministru, ceea ce ar avea ca efect şi demiterea Guvernului. Este însă un punct de vedere legat exclusive de faptul că art. 106 din Constituţie se referă la revocarea membrilor Guvernului, deci fărăr a-l exclude pe primul ministru. Interpretarea sistematică a prevederilor constituţionale impune însă corelarea dipoziţiilor art. 106 cu cele ale art. 85 alin. 2, potrivit cărora remanierea se face de către preşedintele României, dar numai la propunerea primului-ministru ceea ce, aşa cum am arătat, presupune o competenţă partajată şi exclude posibilitatea ca revocarea să-l privească pe el însuşi.
 Aşadar, oricât ne-am învârti “în jurul crizei” singura concluzie logică pe care o putem trage, cu legea în mână, este aceea că în România a avut loc remanierea primului-ministru, şi în nici un caz a Guvernului. Ce dovadă mai bună poate fi în acest sens decât “lista” noului Guvern, practic o copie la indigou a “vechiului” cabinet? Haideţi să nu ne mai ascundem după cireş: s-a vrut doar schimbarea premierului! E ceva omeneşte, uzual, previzibil chiar, deci în nici un caz un capăt de ţară. Dar ceea ce nu pot înţelege neam este de ce nu a avut loc această schimbare printr-o metodă constituţională şi s-a preferat această mascaradă. Să fie, oare, de vină proverbialul nostru „balcanism”?”

(În Adevărul din 30 decembrie 2009)

joi, 19 mai 2016

Registrul electoral naţional


Legea nr.35/2008 pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi a Senatului – astfel cum a fost modificată şi completată prin OUG nr.66/2008 şi nr.97/2008, Legea nr.323/2009, Decizia Curţii Constituţionale nr.503/2010, Legea nr.76/2012 şi OUG nr.46/2012 – stabileşte cadrul juridic general pentru organizarea şi desfăşurarea alegerii Camerei Deputaţilor şi a Senatului.
Cum ne despart doar câteva luni de alegerile parlamentare din toamnă cred că este util ca cetăţenii noştri să ia cunoştinţă de „datele şi informaţiile conţinute în Registrul electoral (care) sunt destinate exclusiv proceselor electorale” şi care urmează a se aplica începând cu alegerile parlamentare din anul 2012 (art.24 alin.1 coroborat cu art.73 alin.1 din lege).
Articolul 22 din lege, privind conţinutul şi semnificaţia termenului „registrul electoral”, dispune că: „(1) Registrul electoral reprezintă o bază de date centralizată în care sunt înscrişi toţi cetăţenii români, inclusiv cei cu domiciliul sau reşedinţa în străinătate, care au împlinit vârsta de 18 ani, cu drept de vot. Înregistrarea cetăţenilor cu domiciliul sau reşedinţa în străinătate se va face pe baza evidenţei existente la Direcţia generală de paşapoarte din cadrul Ministerului Internelor şi Reformei Administrative, utilizată la eliberarea paşapoartelor cu menţiunea privind stabilirea domiciliului în străinătate, precum şi a datelor deţinute de Ministerul Afacerilor Externe.
(2) Registrul electoral pentru cetăţenii români cu domiciliul în România este structurat pe judeţe, municipii, oraşe, comune, iar pentru cei cu domiciliul în străinătate, pe ţări şi localităţi.
(3) Autoritatea Electorală Permanentă întocmeşte, păstrează şi actualizează în permanenţă, până la data de 31 martie a fiecărui an, Registrul electoral. La nivelul fiecărui judeţ şi sector al municipiului Bucureşti, Registrul electoral care cuprinde alegătorii cu domiciliul sau reşedinţa pe teritoriului unităţii administrativ-teritoriale este păstrat şi actualizat de către biroul teritorial al Autorităţii Electorale Permanente.
(4) Centrul Naţional de Administrare a Bazelor de Date privind Evidenţa Persoanelor, precum şi Direcţia generală de paşapoarte din cadrul Ministerului Internelor şi Reformei Administrative pun la dispoziţia Autorităţii Electorale Permanente datele şi informaţiile necesare întocmirii şi actualizării Registrului electoral.
(5) Datele care se înscriu în Registrul electoral pentru fiecare alegător sunt următoarele: a) data naşterii; b) codul numeric personal; c) ţara în care îşi are domiciliul sau reşedinţa; d) adresa de domiciliu; e) adresa de reşedinţă; f) seria şi numărul cărţii de alegător; g) seria şi numărul actului de identitate.
(6) Odată înscris în Registrul electoral cu adresa de domiciliu, alegătorul poate să adreseze Autorităţii Electorale Permanente o cerere pentru înscrierea sa cu adresa de reşedinţă.
(7) Cetăţenii români cu domiciliul sau reşedinţa în străinătate, precum şi cetăţenii români cu domiciliul în ţară aflaţi temporar în străinătate, la cererea lor, se înscriu în Registrul electoral cu datele corespunzătoare ultimei adrese de domiciliu sau de reşedinţă”.
Iar potrivit art.23 din aceeaşi lege: „(1) Persoanele decedate se radiază din Registrul electoral, la sesizarea serviciului public comunitar de evidenţă a populaţiei, în termen de 24 de ore.
(2) Persoanele care şi-au pierdut cetăţenia română se radiază din Registrul electoral, pe baza comunicării Ministerului Justiţiei, în termen de 24 de ore de la primirea acesteia.
(3) Persoanele care au pierdut drepturile electorale se radiază din Registrul electoral, la sesizarea serviciului public comunitar de evidenţă a populaţiei, în termen de 24 de ore”.
Potrivit art.72 alin.2 din lege, Centrul Naţional de Administrare a Bazelor de Date privind Evidenţa Persoanelor din cadrul Ministerului Internelor şi Reformei Administrative este obligat să selecteze şi prelucreze „datele privind cetăţenii cu drept de vot cuprinse în Registrul naţional de evidenţă al persoanelor” (alin.2), iar, potrivit art.22 alin.3, „Autoritatea Electorală Permanentă întocmeşte, păstrează şi actualizează în permanenţă, până la data de 31 martie a fiecărui an, Registrul electoral…”.

miercuri, 18 mai 2016

Ce se întâmplă cu Legea electorală?



Alegerile se apropie vertiginos. Unii mai speră că ele vor fi corecte. Alţii dau ca şi sigură o viitoare fraudă.
Nu are rost să ne îmbătăm cu apă rece. România nu este statul de drept despre care vorbeşte Constituţia. Supremaţia legii nu a reuşit, precum se ştie, să depăşească stadiul demagogiei. Dominante sunt abuzul, nesocotirea, încălcarea sau deformarea normelor de drept în funcţie de interesele guvernanţilor.
Este clar că în ultimul timp guvernanţii au făcut o adevărată obsesie pentru modificarea Legii electorale. La fel cum un magician aflat într-o formă de zile mari îşi uimeşte asistenţa scoţând dintr-un joben tot felul de iepuraşi, batiste şi alte minunăţii, aşa îi lasă guvernanţii pe români cu gura căscată, anunţând non-stop noi şi noi amendamente electorale. În primul caz, singurul scop este distracţia spectatorilor. În ceea ce priveşte trucurile Puterii, se urmăreşte crearea unei „bulibăşeli” totale pe seama alegerilor, iar tactica lansării de „ţinte” false care să atragă oprobriul opiniei publice este una cât se poate de familiară guvernanţilor, convinşi că, în cele din urmă, opozanţii vor obosi să tot critice. Sau, cel puţin, populaţia se va plictisi de toate aceste alarme false.
Printr-o veritabilă „inginerie constituţională” în 2012 s-a obţinut trecerea Monitorului Oficial în subordinea Guvernului, demiterea Avocatului Poporului, restrângerea atribuţiilor Curţii Constituţionale, schimbarea nestatutară a preşedinţilor Camerelor, şi toate acestea – cum altfel! – prin bombardarea legislativului cu o puzderie de ordonanţe de urgenţă în domenii rezervate legilor organice.
În fine, Legea nr.35/2008 pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi a Senatului – astfel cum a fost modificată prin Legea nr.76/2012 şi OUG nr.46/2012 – stabileşte cadrul juridic general pentru organizarea şi desfăşurarea alegerii Camerei deputaţilor şi a Senatului. Cum ne desparte puţină vreme de alegerile parlamentare, cred că este util ca cetăţenii noştri să ia cunoştinţă de „datele şi informaţiile conţinute în Registrul electoral” şi care urmau a se aplica – atenţie! – începând cu alegerile parlamentare din 2012 (art.24 alin.1 coroborat art.73 alin.1 din lege). Ulterior însă, Guvernul se orientează rapid şi, prin OUG nr.46 din 1 septembrie 2012 privind modificarea Legii nr.35/2008 – modificată şi completată prin actele normative emise până la 30 mai 2012 – modifică art.73 alin.1 după cum urmează: „Prevederile prezentului titlu referitoare la Registrul electoral naţional se aplică începând cu 1 ianuarie 2013”.
Este limpede că prin această „modificare a modificărilor” Legii nr.35/2008 Guvernul nu a avut de gând să asigure baza de date centralizată în Registrul electoral naţional în vederea asigurării cadrului de legalitate în care urma să se desfăşoare procesul electoral din 15.11.2016.
Aşadar, există o perspectivă de legalitate… la anu’ şi după mulţi ani!

luni, 16 mai 2016

Soarta candidaturilor independente



Un punct cheie al viitoarei reforme electorale îl reprezintă eliminarea anumitor „îngrădiri” inexplicabile la care sunt supuşi candidaţii independenţi.
Astfel, reamintim prevederile art.28 pct.10 din Legea nr.35/2008 pentru alegerea Camerei Deputaţilor si a Senatului: „… Nu sunt permise candidaturi independente pentru partide politice, alianţe politice sau electorale”, precum şi prevederile art. 30 din aceeaşi lege: „Candidaţii independenţi trebuie să fie susţinuţi de minimum 4% din numărul total al alegătorilor înscrişi în listele electorale permanente din colegiul uninominal în care candidează, dar nu mai puţin de 2000 de alegători pentru Camera Deputaţilor şi 4000 de alegători pentru Senat” (alin.1); „Candidaţii independenţi pentru circumscripţia electorală a cetăţenilor români cu domiciliul sau reşedinţa în afara ţării trebuie să fie susţinuţi de minimum 4% din alegătorii cu domiciliul stabilit în unul dintre statele ce fac parte din colegiul uninominal pentru  care candidează, dar nu mai puţin de 2000 de alegători pentru Camera Deputaţilor şi 4000 de alegători pentru Senat” (alin.2).
Necesitatea listei de susţinători ni se pare absolut normală pentru a se evita astfel o „inflaţie” de candidaţi. Cu totul altfel stau lucrurile în ceea ce priveşte interdicţia alcătuirii de liste de candidaţi independenţi, chiar şi în condiţiile în care fiecare candidat independent vine cu propria listă legală de susţinători.
Este vorba, cel puţin în viziunea noastră, de o vădită inegalitate. Pe de altă parte, potrivit art.8 alin.2 din Legea nr.35/2008: „Cetăţenii români cu drept de vot, cu domiciliul sau reşedinţa în străinătate, îşi exercită dreptul de vot la una dintre secţiile de votare din acea ţară în care îşi au domiciliul sau reşedinţa, în condiţiile prezentului titlu”. Iar potrivit art.11 lit.f din aceeaşi lege, „în circumscripţia electorală specială pentru cetăţenii români cu domiciliul în afara graniţelor României – circumscripţie electorală constituită separat – se vor forma patru colegii uninominale pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi două colegii uninominale pentru alegerea Senatului. Arondarea geografică a celor patru colegii uninominale pentru Camera Deputaţilor şi a celor două colegii uninominale pentru Senat va fi stabilită prin hotărâre a Guvernului, conform hotărârii unei comisii parlamentare speciale constituite pe baza proporţionalităţii reprezentării parlamentare, în termen de maxim 90 de zile de la intrarea în vigoare a prezentului titlu”. Cum respectivul titlu al legii a intrat în vigoare începând cu 30 mai 2012, ar însemna că până la aceasta dată Guvernul să fi stabilit deja arondarea geografică a celor şase colegii uninominale constituite pe baza normei de reprezentare.
Nu-mi explic însă cum un candidat independent pentru circumscripţia electorală specială a cetăţenilor români cu domiciliul sau reşedinţa în afara ţării ar putea fi susţinut „de minimum 4% din alegătorii cu domiciliul stabilit în unul dintre statele ce fac parte din colegiul uninominal pentru  care candidează, dar nu mai puţin de 2000 de alegători pentru Camera Deputaţilor şi 4000 de alegători pentru Senat”. 
După cum se ştie, problema candidaturilor independente pe liste de partid a fost una „cu cântec”.
Propunerea pe care o supun atenţiei dumneavoastră ne readuce în situaţia alegerilor din 1990 când, să ne aducem aminte, a fost permisă candidatura independenţilor în condiţii foarte apropiate. Spun foarte apropiate pentru că atunci independenţilor li se permitea să figureze şi pe liste de partid. Că, prin însăşi situarea lor, la coada listelor, independenţii au rămas „neobservaţi” este cu totul altceva. Electoratul românesc a avut deci posibilitatea să experimenteze, într-o formulă uşor diferită de cea propusă de noi, virtuţile scrutinului direct. După cum a avut ocazia să le experimenteze şi la alegerile primarilor. Poate jura cineva cu mâna pe inimă că scrutinul direct adus la alegerea celor mai valoroşi „gospodari” ai oraşelor? Câţi dintre aceşti aleşi, prin vot direct, au înţeles să-şi facă datoria, câţi dintre ei se simt răspunzători în faţa propriului electorat şi prin ce anume se traduce această responsabilitate? Întrebaţi, rogu-vă, câţi dintre bucureşteni sunt mulţumiţi de prestaţia primarului lor general? Iată deci că rezultatele votului direct sunt de multe ori, dacă nu dubioase, cel puţin îndoielnice.
În lumina celor arătate mai sus, aş fi, eventual, dispus să ader la ideea permiterii candidaturilor independente pe liste de partid, dar cu un amendament drastic. Participarea independenţilor să fie posibilă numai pe liste de partid şi nicidecum individual. Participarea lor individuală nu ar face decât să sporească şi mai mult confuzia şi precaritatea exerciţiului democratic. În urmă cu o jumătate de secol, comentând prezenţa „independenţilor” în alegeri P.P. Negulescu socotea că aceştia mai mult încurcă viaţa politică: „Într-un parlament, un individ izolat ştie că nu poate nimic, iar un grup neînsemnat ştie că nu poate decât prea puţin; ca atare, le lipseşte şi sentimentul răspunderii. Dacă lucrurile merg rău, vina este a „altora”. Fără frâul salutar al sentimentului răspunderii, activitatea omenească, mai ales în domeniul politicii, alunecă prea uşor pe panta intereselor şi pasiunilor personale, iar scuza ieftină, a prea-marii mărginiri a puterilor, la indivizii izolaţi sau la grupările neînsemnate, rămâne totdeauna la îndemână. Dimpotrivă, un partid puternic organizat şi capabil să dea în parlament o majoritate compactă şi disciplinată este răspunzător de tot ce face. El, partidul, nu poate invoca nici o scuză dacă lucrurile merg rău”. Prin ce metode s-ar putea stabili răspunderea independentului ajuns în Parlament? În opinia mea, astfel de metode nu există! Acesta este şi motivul pentru care, repet, independenţii pot fi acceptaţi doar pe liste de partid.
Acceptarea candidaţilor aşa-zişi independenţi pe listele de partid este de luat în seamă pentru că ea îi oferă alegătorului putinţa de a-şi exprima preferinţele pentru un anume candidat de pe listele de partid, indiferent de ordinea înşiruirii numelor pe listă. Această posibilitate va obliga, fără îndoială, partidele să trateze cu mai multă seriozitate selecţia candidaţilor, fiind în interesul lor atragerea valorilor autentice chiar şi din afara partidelor.

sâmbătă, 14 mai 2016

Frauda electorală şi supravegherea alegerilor


Supravegherea alegerilor este o treabă profesionistă în democraţiile avansate. Există specialişti, experţi, tehnicieni profesionalizaţi, neutri din punct de vedere politic, care sunt organizaţi în asociaţii de supraveghere a alegerilor. În România, suntem departe de orice profesionalism şi de orice fel de neutralitate în acest domeniu. În cele ce urmează vom încerca să atragem atenţia asupra dimensiunilor reale ale unei supravegheri corecte a alegerilor.
Supravegherea alegerilor are trei componente:
Prima este organizarea alegerilor, adică decuparea circumscripţiilor electorale, numirea comisiilor, acordarea bugetului etc. Organizarea alegerilor – şi locale şi generale – în România nu este supravegheată de nimeni. Parlamentul nu are drept de supraveghere a organizării, ci doar de legiferare asupra anumitor elemente, dar asta nu este suficient. Singurele instituţii care au autoritate în acest domeniu sunt Guvernul şi administraţia publică locală, care execută ceea ce îi spune Guvernul.
În al doilea rând, trebuie supravegheate procesul de vot şi campania electorală. Toată lumea monitorizează presa în campania electorală, pierzând şi timp şi bani. Nu ai de ce să monitorizezi la campania electorală, pentru că 80% din campaniile locale şi generale în România nu se petrec pe media. Acele organizaţii care monitorizează campaniile de pe media fac o greşeală enormă. Crezând că dacă televiziunea este principala sursă de informaţii, atunci televiziune trebuie supravegheată. De fapt, ceea ce trebuie supravegheat este campania în sine.
Al treilea lucru care trebuie supravegheat este felul în care se calculează rezultatele. Cum nimeni în ţara noastră nu are autoritate asupra acestui lucru în afara Guvernului, ai fi înclinat să crezi că nu poate fi controlat. Greşit! Chiar dacă s-ar rata faza de organizare – sau tocmai de aceea – trebuie ca partidele şi electorii să se implice mai mult în celelalte componente ale alegerilor. În felul acesta frauda va fi, dacă nu eliminată, măcar diminuată. Este necesar ca de la fiecare secţie de votare să se ia o copie după procesul-verbal, în momentul în care se anunţă rezultatul şi fiecare partid, la sediul propriu, să facă adunarea la nivelul întregii ţări. Cu ce valoare juridică şi cu rezultate practice se va solda aceasta, în ipoteza în care ar rezulta neconcordanţe între rezultatul de partid şi cel de la BEC, sigur că se poate comenta şi, probabil, nu se va comenta într-un mod foarte favorabil partidelor. Dar – atenţie! –frauda nu se face la întocmirea procesului-verbal, ci acolo unde se predă…
Numărătoarea este ultimul moment al alegerilor. Stalin spunea că nu contează cum se votează, contează cine numără voturile. Cei care organizează alegerile cunosc foarte bine această recomandare a lui Stalin şi, probabil, acţionează în consecinţă.
Din păcate, trebuie să tragem concluzia că între cunoaşterea teoretică a acestor lucruri şi practica electorală ca atare este o distanţă ca de la cer la pământ. Pe scara imaginară a acestei distanţe pot avea loc orice fel de fraude!

vineri, 13 mai 2016

Despre frauda electorală


Biroul Electoral Central, în cadrul Hotărârii nr. 26H/2012 pentru interpretarea dispoziţiilor art.25 alin.3 din Legea nr.3/2000 privind organizarea şi desfăşurarea referendumului, arată că: „Prin fraudă electorală se înţelege orice acţiune ilegală care are loc înaintea, în timpul sau după încheierea votării, ori în timpul numărării voturilor şi al încheierii proceselor-verbale şi care are ca rezultat denaturarea voinţei alegătorilor şi crearea de avantaje concretizate prin îndeplinirea sau neîndeplinirea cvorumului de prezenţă la vot, respectiv pentru modificarea rezultatului referendumului”. Se precizează în continuare că: „Cererile de anulare pentru frauda electorală a rezultatului referendumului se pot face numai de partidele politice reprezentate în Parlament sau de Preşedintele suspendat al României”.
Spre deosebire de alte legislaţii, Codul nostru penal nu foloseşte termenul fraudă electorală – ca şi în cazul termenului corupţie – pentru a desemna una sau mai multe infracţiuni determinate. În sfera noţiunii de fraudă electorală, înţeleasă în mod strict, intră infracţiunile prevăzute de Legea nr.3/2000 privind organizarea şi desfăşurarea referendumului în:
·   art.52: „(1) Împiedicarea prin orice mijloace a liberului exerciţiu al dreptului de a participa la referendum se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 5 ani şi interzicerea unor drepturi. (2) În cazul în care prin fapta prevăzută la alin.1 s-a pricinuit o vătămare a integrităţii corporale sau a sănătăţii, care necesită pentru vindecare îngrijiri mai mult de 60 de zile sau care a produs vreo una dintre următoarele consecinţe: pierderea unui simţ sau organ, încetarea funcţionării acestora, o infirmitate permanentă fizică ori psihică, sluţirea, avortul ori punerea în primejdie a vieţii persoanei, pedeapsa este închisoarea de la 3 ani la 10 ani. (3) Tentativa se pedepseşte”.
·   art.53: „(1) Violarea prin orice mijloace a secretului votului de către membrii biroului electoral al secţiei de votare ori de către alte persoane se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani. (2) Tentativa se pedepseşte”.
·   art.54: „(1) Promisiunea, oferirea sau darea de bani ori de alte foloase în scopul de a determina alegătorul să voteze sau să nu voteze în cadrul referendumului se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 5 ani. (2) Pedeapsa prevăzută la alin.1 se aplică şi persoanei care votează fără a avea drept de vot ori alegătorului care votează de mai multe ori în ziua referendumului. (3) Tentativa se pedepseşte”.
·   art.55: „(1) Tipărirea şi utilizarea de buletine de vot false, introducerea în urnă a unui număr suplimentar de buletine decât cele votate de alegători sau falsificarea prin orice mijloace a documentelor de la birourile electorale se pedepsesc cu închisoare de la 2 ani la 7 ani. (2) Tentativa se pedepseşte”.
·   art.56: „(1) Atacul prin orice mijloace asupra localului secţiei de votare, furtul urnei sau al documentelor electorale se pedepsesc cu închisoare de la 2 ani la 7 ani, dacă fapta nu constituie o infracţiune mai gravă. (2) Tentativa se pedepseşte”.
·   art.57: „(1) Deschiderea urnei înainte de ora stabilită pentru încheierea votării, se pedepseşte cu închisoare de la 1 an la 5 ani. (2) Tentativa se pedepseşte”.
·   art.58: „Pentru toate infracţiunile săvârşite în legătură cu organizarea şi desfăşurarea referendumului acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu”.
În cazul când faptele săvârşite întrunesc elementele constitutive ale infracţiunilor prevăzute de textele menţionate, trimiterea în judecată se face prin rechizitoriul procurorilor din cadrul Parchetului General de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, iar când faptele întrunesc şi elementele constitutive ale infracţiunii de corupţie prin rechizitoriul procurorii din cadrul DNA.

joi, 12 mai 2016

Conţinutul ofertei electorale


fragment din interviul acordat Top Business nr.6/2000
(a consemnat Constantin Dumitru) 

Top Business: Dle senator, pentru început am vrea să schiţaţi o radiografie a contextului politic actual în perioada preelectorală, din perspectiva realizării unor oferte politice pentru mileniul trei. Cum credeţi că e pregătită clasa politică să participe la alegeri? Dar electoratul român poate opta, dacă nu corect, cel puţin mai profitabil şi performant?
‑ Corneliu Turianu: Eu cred că, la început de mileniu trei, s‑a făcut tot ce e posibil ca electoratul român să fie şi mai mult băgat în ceaţă. Astăzi se mai vorbeşte de vreo 20‑30 de partide ale căror doctrine nu se mai cunosc pentru că politicienii, indiferent de poziţia lor pe eşicherul politic, nu prea cunosc principiile care guvernează formaţiunea politică din care face parte. Se ştie, în mare, că partidele de stânga, social democrate, vizează latura socială, că partidele liberale încurajează capitalismul, numai că, din punctul meu de vedere, liberalismul, aşa cum arată el în România, nu prea are succes deoarece e creat pentru bogaţi. Nu poţi să faci liberalism cu oameni care mor de frig şi foame. Liberalismul se referă la o clasă socială cel puţin mijlocie, la mici industriaşi care deţin o stare materială bună ce le permite să facă o politică liberală. Creştin democraţia este o altă orientare, înţeleasă prost de actualii lideri ai P.N.Ţ.C.D. Nu e suficient să te axezi numai pe probleme de retrocedare a pământurilor, lege care şi aşa a suferit numeroase propuneri şi arogări la dreptul de autor. În fond, legile reprezintă o operă colectivă, deoarece sunt iniţiate de unii, dar lucrăm toţi la îmbunătăţirea lor. De exemplu, la Legea 18 a fondului funciar, care era un simulacru de lege, am propus modificări la un număr de 48 de articole, iniţiativă pentru care am fost sfătuit să trimit materialul la Camera Deputaţilor. Acolo, unii domni deputaţi au fost intrigaţi de propunerea mea, dar surpriză, modificările au apărut în forma propusă de mine în Monitorul Oficial. Deci, trebuia schimbat doar autorul propunerilor. Este un lucru meschin pe care nu‑l voi înţelege niciodată. Mai mult, mi s‑a sugerat ca orice iniţiativă legislativă să fie semnată şi de colegii de grup şi, iar surpriză, la vot era susţinută de toate celelalte grupuri parlamentare minus ţărăniştii, adică mai puţin de colegii de partid. Nici acum nu îmi explic obstrucţia acestor termite politicianiste.
T.B.: În mileniul trei, clasa politică e pregătită să pună competenţa deasupra orgoliilor şi a interesului partizan?
C.T.: Trebuie să se accepte mai întâi ideea votului de persoană. Indiferent că este uninominal sau o combinaţie de vot uninominal cu vot pe listă.
T.B.: Credeţi că votul uninominal ar putea să tempereze reacţiile de orgoliu tocmai pentru faptul că acest vot ar constitui o grilă, o sită care ar cerne astfel oamenii, adică ar fi promovate persoanele competente care nu au nevoie de orgoliu?
C.T.: Da, s‑ar schimba criteriul folosit astăzi, acela de a te include în lista de partid, cu cel de competenţă. Avem sute de mii de oameni competenţi care ar face faţă cu brio oricărei structuri parlamentare. Dar, din păcate, mulţi dintre ei sunt scârbiţi de evoluţia politică, alţii nu îndrăznesc să se implice, iar partidele îşi pierd creativitatea prin constituirea unor BCCC‑uri unde se concentrează toată gândirea unui partid.
T.B.: Dacă politicul nu are o oarecare coerenţă, nici economicul nu poate fi controlat şi echilibrat. Credeţi că această realitate impune şi managementului politic o schimbare de atitudine?
C.T.: În viaţa social‑economică, bătălia e între performanţă şi contraperformanţă, între succese şi eşecuri; în plan politic bătălia se duce între competenţă şi incompetenţă. În condiţiile în care România a acces la structurile europene, iar Uniunea Europeană nu mai lasă lucrurile chiar de capul lor şi, aşa cum constatăm cu toţii, există un control, o monitorizare pe care noi înşine am cerut‑o, până la urmă, acestor foruri. Problema este că nu ai cum să funcţionezi în aceste structuri europene cu gândirea anilor ’60. Dacă se crede că politicul nu are nici o influenţă asupra economicului, atunci trebuie să se meargă pe ideea constituirii unor guverne de tehnocraţi şi să se renunţe la clamarea unor principii de dreapta, stânga sau de centru.
T.B.: Electoratul însuşi este pregătit să primească o nouă ofertă politică sau va fi încântat, ca mai deunăzi, de vorbe frumoase şi promisiuni deşarte?
C.T.: În primul rând, clasa politică ar trebui să‑şi schimbe manierele sau să‑şi reducă rolul social în favoarea tehnocraţilor. Dar eu cred că electoratul este singurul în măsură să selecteze acel colectiv pe criterii de competenţă, pentru că acum ştie să sancţioneze toate eşecurile politice. De asemenea, sunt convins că anul acesta nu se va merge pe votul uninominal, dar partidul care‑şi va promova pe liste oameni cu o imagine discutabilă şi care activează acum pe scena politică, cu siguranţă este un partid mort, fără şanse. Nu mai contează că e istoric sau că are în componenţă 15 milioane de oameni. Electoratul nu mai e cel pe care‑l ştiam şi va promova votul uninominal în mod inedit, alegând nu doar semne electorale ci şi conţinutul listelor.
T.B.: România ar trebui să traverseze reforma economică şi socială spre capitalism. Acest program este unul naţional general, poate fi însuşit de orice partid care succede la guvernare? Există o anumită spaimă într‑un segment al electoratului că dacă vin ceilalţi strică tot ce au început predecesorii săi. Este posibilă o coerenţă politică, dincolo de promisiunile electorale?
C.T.: Coerenţa politică trebuie să existe obligatoriu. Nu poţi să accezi la ceva dacă nu urmezi anumite obiective care interesează întreaga Europă. Deci, dincolo de culoarea politică a partidelor care preiau puterea, programele de interes naţional necesită în mod imperios continuitate. Am asistat la o bătălie de principii, a unei opţiuni politice şi nu e vorba numai de cea europeană ci de cea lăuntrică. În mare parte, se poate accepta ideea că atât clasa politică, pe de o parte, cât şi electoratul au înţeles că avem un anumit drum de parcurs, dar au reuşit să înţeleagă acest lucru numai cei care s‑au desprins de interese mărunte, meschine, de zi cu zi.
T.B.: Care credeţi că ar trebui să fie rolul societăţii civile, tocmai pentru că atât clarificările din interiorul clasei politice cât şi necesarele schimbări de mentalitate ale electoratului, ale întregii societăţi, presupun o adevărată muncă de educaţie, de informare?
C.T.: Până şi în domeniul societăţii civile s‑a făcut o împărţire de către clasa politică. Unii consideră că reprezintă un segment al societăţii civile, alţii altul. Au politizat până şi electoratul. Este inadmisibil.
T.B.: Într‑o societate matură, coerentă, democratică, oamenii competenţi care nu fac politică, mai exact, care nu devin miniştri sau senatori, intervin în cadrul sistemului societăţii civile prin fundaţii, asociaţii culturale, deci creează o atitudine cu efecte electorale, pentru că ei sunt cei care formează opinia publică.
C.T.: De exemplu, Alianţa pentru Lege şi Ordine este o asociaţie a societăţii civile şi care şi‑a propus să facă nu operă justiţiară sau să joace rolul procurorului sau judecătorului, ci pur şi simplu să strângă idei pentru a crea iniţiative legislative interesante pentru segmente mari de oameni.
T.B.: Cum apreciaţi construirea unui feed‑back, respectiv cum poate fi promovată o idee astfel încât oamenii să ştie dacă sunt sau nu păcăliţi? Şi nu din patru în patru ani, ci în fiecare zi?
C.T.: Asistăm acum la câteva paradoxuri. Cele câteva priorităţi economice care tacit sunt acceptate de toate forţele politice au nevoie de un suport social şi, implicit, de o afirmare clară în oferta electorală. Am în vedere performanţa în industrie, tehnologizarea adevărată, refacerea agriculturii pe criterii moderne, în plan cultural să reformăm învăţământul, în plan politic să facem reformă în Justiţie. La aceste obiective trebuie să se implice puternic şi societatea civilă, iar factorii politici trebuie să ţină cont şi să promoveze astfel de idei. Nu trebuie să se numească Legea Popescu sau Ionescu ci, mai degrabă, persoanele respective să vină cu sugestii din electorat dacă vor să câştige alegerile şi să se ţină de ele. Problemele mari ale electoratului vor avea susţinere necondiţionată cu siguranţă. Iniţiativele care vin la Senat trebuie să capete forma juridică, o înfăţişare care să satisfacă interesele celor interesaţi.

miercuri, 11 mai 2016

Tratamentul penal al corupţiei


1. Infracțiuni de corupţie prevăzute de Codul penal
Codul nostru penal foloseşte termenul „corupţie” pentru a desemna mai multe infracţiuni determinate. În sfera noţiunii de corupţie, înţeleasă în mod strict, intră patru infracţiuni: luarea de mită (zisă și corupție pasivă) prevăzută de art.289, pedepsită cu închisoare de la trei la 10 ani și interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcție publică ori de a exercita profesia sau activitatea în exercitarea căreia a fost săvârșită fapta; darea de mită (corupție activă), prevăzută de art.290, pedepsită cu închisoare de la 2 la 7 ani; traficul de influență prevăzut de art.291, pedepsit cu închisoare de la 2 la 7 ani și cumpărarea de influență prevăzută de art.292, pedepsită cu închisoare de la 2 la 7 ani și interzicerea exercitării unor drepturi.
Dispozițiile art.308 din Codul penal (Infracțiuni de corupție) se aplică în mod corespunzător: „(1) Dispozițiile art.289-292 privitoare la funcționarii publici se aplică în mod corespunzător și faptelor săvârșite de către sau în legătură cu persoanele care exercită, permanent ori temporar, cu sau fără o remunerație, o însărcinare de orice natură în serviciul unei persoane fizice dintre cele prevăzute la art.175 alin.2 ori în cadrul oricărei persoane juridice. (2) În acest caz, limitele speciale ale pedepsei se reduc cu o treime”.
Potrivit art.293 din Codul penal: „dispozițiile art.289 și art.290 se aplică în mod corespunzător și persoanelor care, pe baza unui acord de arbitraj, sunt chemate să pronunțe o hotărâre cu privire la un litigiu ce le este dat spre soluționare de către părțile la acest acord, indiferent dacă procedura arbitrală se desfășoară în baza legii române ori în baza unei alte legi”. 

2. Infracțiuni asimilate infracțiunilor de corupție, prevăzute de Legea nr.78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie
Art. 10: „Constituie infracţiuni şi se pedepsesc cu închisoare de la 3 la 10 ani şi interzicerea unor drepturi următoarele fapte, dacă sunt săvârşite în scopul obţinerii pentru sine sau pentru altul de bani, bunuri ori alte foloase necuvenite:
 a) stabilirea, cu intenţie, a unei valori diminuate, faţă de valoarea comercială reală, a bunurilor aparţinând operatorilor economici la care statul sau o autoritate a administraţiei publice locale este acţionar, comisă în cadrul acţiunii de privatizare ori de executare silită, de reorganizare sau lichidare judiciară ori cu ocazia unei operaţiuni comerciale, ori a bunurilor aparţinând autorităţii publice sau instituţiilor publice, în cadrul unei acţiuni de vânzare a acestora sau de executare silită, săvârşită de cei care au atribuţii de conducere, de administrare, de gestionare, de executare silită, de reorganizare ori lichidare judiciară;
 b) acordarea de subvenţii cu încălcarea legii sau neurmărirea, conform legii, a respectării destinaţiei subvențiilor;
 c) utilizarea subvenţiilor în alte scopuri decât cele pentru care au fost acordate, precum şi utilizarea în alte scopuri a creditelor garantate din fonduri publice sau care urmează să fie rambursate din fonduri publice.”
Art. 11:(1) Fapta persoanei care, având sarcina de a supraveghea, a controla, a reorganiza sau a lichida un operator economic privat, îndeplineşte pentru acesta vreo însărcinare, intermediază ori înlesneşte efectuarea unor operaţiuni comerciale sau financiare ori participă cu capital la un asemenea operator economic, dacă fapta este de natură a-i aduce direct sau indirect un folos necuvenit, constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la un an la 5 ani şi interzicerea unor drepturi.
 (2) Dacă fapta prevăzută la alin. (1) a fost săvârşită într-un interval de 5 ani de la încetarea însărcinării, pedeapsa este închisoare de la 6 luni la 3 ani sau amendă.”
Art. 12: „Sunt pedepsite cu închisoarea de la 1 la 5 ani următoarele fapte, dacă sunt săvârşite în scopul obţinerii pentru sine sau pentru altul de bani, bunuri ori alte foloase necuvenite:
 a) efectuarea de operaţiuni financiare, ca acte de comerţ, incompatibile cu funcţia, atribuţia sau însărcinarea pe care o îndeplineşte o persoană ori încheierea de tranzacţii financiare, utilizând informaţiile obţinute în virtutea funcţiei, atribuţiei sau însărcinării sale;
 b) folosirea, în orice mod, direct sau indirect, de informaţii ce nu sunt destinate publicităţii ori permiterea accesului unor persoane neautorizate la aceste informaţii.”
Art. 13:Fapta persoanei care îndeplineşte o funcţie de conducere într-un partid, într-un sindicat sau patronat ori în cadrul unei persoane juridice fără scop patrimonial, de a folosi influenţa ori autoritatea sa în scopul obţinerii pentru sine ori pentru altul de bani, bunuri sau alte foloase necuvenite, se pedepseşte cu închisoare de la unu la 5 ani.
Art. 131:În cazul infracţiunii de şantaj, prevăzută de art. 207 din Codul penal, în care este implicată o persoană dintre cele prevăzute la art. 1, limitele speciale ale pedepsei se majorează cu o treime.
Art. 132:În cazul infracţiunilor de abuz în serviciu sau de uzurpare a funcţiei, dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit, limitele speciale ale pedepsei se majorează cu o treime.
*Tentativa la infracţiunile prevăzute în prezenta secţiune se pedepseşte. (art.15)
*Dacă faptele prevăzute în prezenta secţiune constituie, potrivit Codului penal sau unor legi speciale, infracţiuni mai grave, acestea se pedepsesc în condiţiile şi cu sancţiunile stabilite în aceste legi. (art. 16) 

3. Infracţiuni împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene (Legea nr.78/2000)

ART. 181 (1) Folosirea sau prezentarea cu rea-credinţă de documente ori declaraţii false, inexacte sau incomplete, dacă fapta are ca rezultat obţinerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 7 ani şi interzicerea unor drepturi.
 (2) Cu pedeapsa prevăzută la alin. (1) se sancţionează omisiunea de a furniza, cu ştiinţă, datele cerute potrivit legii pentru obţinerea de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, dacă fapta are ca rezultat obţinerea pe nedrept a acestor fonduri.
 (3) Dacă faptele prevăzute la alin. (1) şi (2) au produs consecinţe deosebit de grave, limitele speciale ale pedepsei se majorează cu jumătate.
 ART. 182  (1) Schimbarea, fără respectarea prevederilor legale, a destinaţiei fondurilor obţinute din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei se pedepseşte cu închisoare de la un an la 5 ani şi interzicerea unor drepturi.
 (2) Schimbarea, fără respectarea prevederilor legale, a destinaţiei unui folos legal obţinut, dacă fapta are ca rezultat diminuarea ilegală a resurselor din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, se sancţionează cu pedeapsa prevăzută la alin. (1).
 (3) Dacă faptele prevăzute la alin. (1) şi (2) au produs consecinţe deosebit de grave, limitele speciale ale pedepsei se majorează cu jumătate.
 ART. 183  (1) Folosirea sau prezentarea cu rea-credinţă de documente ori declaraţii false, inexacte sau incomplete, care are ca rezultat diminuarea ilegală a resurselor ce trebuie virate către bugetul general al Uniunii Europene sau către bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 7 ani şi interzicerea unor drepturi.
 (2) Cu pedeapsa prevăzută la alin. (1) se sancţionează omisiunea de a furniza, cu ştiinţă, datele cerute potrivit legii, dacă fapta are ca rezultat diminuarea ilegală a resurselor ce trebuie virate către bugetul general al Uniunii Europene sau către bugetele administrate de aceasta ori în numele ei.
 (3) Dacă faptele prevăzute la alin. (1) şi (2) au produs consecinţe deosebit de grave, limitele speciale ale pedepsei se majorează cu jumătate.
ART. 184 Tentativa infracţiunilor prevăzute la art. 181 - 183 se pedepseşte.
ART. 185  Încălcarea din culpă de către directorul, administratorul sau persoana cu atribuţii de decizie ori de control în cadrul unui operator economic a unei îndatoriri de serviciu, prin neîndeplinirea acesteia sau îndeplinirea ei defectuoasă, dacă fapta a avut ca rezultat săvârşirea de către o persoană care se află în subordinea sa şi care a acţionat în numele acelui operator economic a uneia dintre infracţiunile prevăzute la art. 181 - 183 sau săvârşirea unei infracţiuni de corupţie ori de spălare a banilor în legătură cu fondurile Uniunii Europene, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă. 

4. Infracţiuni în legătură directă cu infracţiunile de corupţie (OUG nr.43/2002, privind Direcţia Naţională Anticorupţie)
„(1) Sunt de competenţa Direcţiei Naţionale Anticorupţie infracţiunile prevăzute în Legea nr.78/2000, cu modificările şi completările ulterioare, săvârşite în una dintre următoarele condiţii:
a) dacă, indiferent de calitatea persoanelor care le-au comis, au cauzat o pagubă materială mai mare decât echivalentul în lei a 200.000 euro ori dacă valoarea sumei sau a bunului care formează obiectul infracţiunii de corupţie este mai mare decât echivalentul în lei a 10.000 euro;
 b) dacă, indiferent de valoarea pagubei materiale ori de valoarea sumei sau a bunului care formează obiectul infracţiunii de corupţie, sunt comise de către: deputaţi; senatori; membrii din România ai Parlamentului European; membrul desemnat de România în Comisia Europeană; membri ai Guvernului, secretari de stat ori subsecretari de stat şi asimilaţii acestora; consilieri ai miniştrilor; judecătorii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi ai Curţii Constituţionale; ceilalţi judecători şi procurori; membrii Consiliului Superior al Magistraturii; preşedintele Consiliului Legislativ şi locţiitorul acestuia; Avocatul Poporului şi adjuncţii săi; consilierii prezidenţiali şi consilierii de stat din cadrul Administraţiei Prezidenţiale; consilierii de stat ai prim-ministrului; membrii şi auditorii publici externi din cadrul Curţii de Conturi a României şi ai camerelor judeţene de conturi; guvernatorul, prim-viceguvernatorul şi viceguvernatorii Băncii Naţionale a României; preşedintele şi vicepreşedintele Consiliului Concurenţei; ofiţeri, amirali, generali şi mareşali; ofiţeri de poliţie; preşedinţii şi vicepreşedinţii consiliilor judeţene; primarul general şi viceprimarii municipiului Bucureşti; primarii şi viceprimarii sectoarelor municipiului Bucureşti; primarii şi viceprimarii municipiilor; consilieri judeţeni; prefecţi şi subprefecţi; conducătorii autorităţilor şi instituţiilor publice centrale şi locale şi persoanele cu funcţii de control din cadrul acestora, cu excepţia conducătorilor autorităţilor şi instituţiilor publice de la nivelul oraşelor şi comunelor şi a persoanelor cu funcţii de control din cadrul acestora; avocaţi; comisarii Gărzii Financiare; personalul vamal; persoanele care deţin funcţii de conducere, de la director inclusiv, în cadrul regiilor autonome de interes naţional, al companiilor şi societăţilor naţionale, al băncilor şi al societăţilor comerciale la care statul este acţionar majoritar, al instituţiilor publice care au atribuţii în procesul de privatizare şi al unităţilor centrale financiar-bancare; persoanele prevăzute la art. 293 şi 294 din Codul penal.
 (2) Infracţiunile împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene sunt de competenţa Direcţiei Naţionale Anticorupţie.
 (3) Sunt de competenţa Direcţiei Naţionale Anticorupţie infracţiunile prevăzute la art. 246, 297 şi 300 din Codul penal, dacă s-a cauzat o pagubă mai mare decât echivalentul în lei a 1.000.000 euro.
 (4) Procurorii din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie efectuează în mod obligatoriu urmărirea penală pentru infracţiunile prevăzute la alin. (1) - (3).
 (5) În cazul în care dispune disjungerea în cursul urmăririi penale, procurorul din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie poate continua efectuarea urmăririi penale şi în cauza disjunsă.
 (6) Urmărirea penală în cauzele privind infracţiunile prevăzute la alin. (1) - (3), săvârşite de militarii în activitate, se efectuează de procurori militari din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie, indiferent de gradul militar pe care îl au persoanele cercetate.”