luni, 30 mai 2016

Evaluarea daunelor morale produse prin exerciţiul excesiv al libertăţii de exprimare


Libertatea de exprimare este fundamentul esenţial al unei societăţi democratice şi una dintre condiţiile primordiale ale progresului şi împlinirii fiecăruia. Sub aspectul exerciţiului dreptului la libertatea de exprimare, Curtea Europeană a stabilit că aceasta cuprinde dreptul de a avea şi de a-şi exprima opinia, dar şi dreptul la informare.
Libertatea de exprimare nu constituie însă o libertate absolută. Exerciţiul acestei libertăţi este supus unor restrângeri şi limitări. În acest sens, art.30 alin.(6) din Constituţia României prevede că libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei şi nici dreptul la propria imagine, iar – în temeiul art.57 din Constituţie – cetăţenii trebuie să îşi exercite drepturile şi libertăţile constituţionale cu bună-credinţă, fără să încalce drepturile şi libertăţile cetăţeneşti.
Pe de altă parte, art.31 alin.(4) din Constituţia României prevede că mijloacele de informare în masă, publice şi private, sunt obligate să asigure informarea corectă a opiniei publice. În acelaşi sens, art.10 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale statorniceşte că libertatea de exprimare, aşadar, libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a comunica informaţii sau idei „comportă îndatoriri sau responsabilităţi”. În egală măsură, Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a pronunţat în sensul că, deşi presa are datoria de a transmite informaţii şi idei cu privire la chestiunile de interes public, ea nu trebuie să depăşească, între alte limite, pe acea a protecţiei reputaţiei altora.
În esenţă, deci, precum a subliniat suprema instanţă, „Dreptul la opinie şi la liberă exprimare, ca orice alt drept, trebuie exercitat în limitele sale fireşti, neputând prejudicia drepturile şi interesele legitime ale celorlalte persoane”.
Publicând informaţii neadevărate şi neverificate despre o persoană, ziariştii pot aduce atingeri în mod nejustificat onoarei, reputaţiei, imaginii publice ale acelei persoane, cauzându-i, alături de eventualele prejudicii materiale, şi prejudicii morale, care trebuie suportate de cei care le-au produs, conform art.1349 din Codul civil.
În ce priveşte natura daunei, se face, aşa cum am arătat, distincţie între daune materiale şi daune morale, înţelegându-se prin daune materiale acele prejudicii care au o valoare economică exprimabilă în bani, iar prin daune morale, acele prejudicii care concretizându-se în suferinţe fizice sau morale, atenuări ale vitalităţii, înjosiri ale demnităţii personale etc. nu au valoare economică exprimabilă într-un cuantum pecuniar, dar caracterul lor dăunător le dă vocaţie la o despăgubire bănească.
Când este vorba de pagube materiale care nu au o valoare patrimonială – fără însă ca prin aceasta să-şi piardă caracterul lor material – cum sunt alterările fiinţei fizice a victimei, suferinţele determinate de intervenţia chirurgicală şi altele de acest fel, evaluarea devine mai dificilă, deoarece în această materie nu există preţuri de circulaţie curentă.
Aici intră în joc un complex de criterii de care instanţa trebuie să ţină seama: gradul de infirmitate, poziţia socială şi profesională a victimei, timpul necesar reintegrării fizice sau reluării activităţii, scăderea forţei de muncă şi orice alte manifestări negative pe care existenţa individuală şi socială a victimei a fost obligată să le suporte şi să le înfrunte.
Desigur că asemenea criterii sunt lipsite de acea valoare matematică care asigură corespondenţa dintre daună şi despăgubire. Dar coeficienţii matematici care lipsesc acestor criterii pot fi compensaţi şi sunt compensaţi prin coeficienţii de experienţă, cunoaştere a realităţilor sociale, obiectivitate şi conştiinciozitate, coeficienţi pe care judecătorii îi dobândesc în cursul activităţii lor.
Mai dificilă apare evaluarea daunelor morale provenite, aşa cum am arătat, din suferinţele psihice pe care victima unei agresiuni morale le are de suportat. În această privinţă criteriile sunt şi mai greu de concretizat. Căci ce măsurători putem folosi pentru a stabili cuantumul de suferinţă psihică care apasă sufletul acelei victime care a rămas lipsită pentru toată viaţa de o mână, un ochi, sau o altă infirmitate fizică? Sau pentru a socoti durerile sufletului unei copile de 12 ani care a rămas murdărită trupeşte şi sufleteşte de un viol? Sau pentru a putea dimensiona discreditul social şi zbuciumul sufletesc al unui om cinstit pe care afirmaţiile iresponsabile ale unui calomniator l-au înfăţişat ca pe un infractor corupt?
În toate aceste cazuri şi în altele asemănătoare, stabilirea unui cuantum bănesc corespunzător daunelor morale cauzate este o problemă grea.
Pentru a o rezolva judecătorii au puţine criterii concrete cu ajutorul cărora să-şi poată fundamenta aprecierea. Şi totuşi, în această materie, judecătorii găsesc posibilităţi de orientare în cunoaşterea sufletului uman şi a reacţiilor sale, în poziţia socială şi familială a victimei, în valoarea acelor mijloace patrimoniale care pot crea o compensare suferinţelor morale suportate de victimă.
La aprecierea întinderii prejudiciului moral ce s-a cauzat urmează ca instanţa să aibă în vedere modul în care aceste afirmaţii au fost aduse la cunoştinţa opiniei publice, credibilitatea şi tirajul ziarului care a realizat publicarea, dar şi poziţia socială şi profesională a persoanei fizice în cauză.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu