Odiseea dezincriminării infracţiunilor contra demnităţii – Partea a II-a

Insulta şi calomnia se întorc în Codul penal?

 

·  Urmare a iniţiativei legislative de modificare a Codului penal aparţinând ministrului justiţiei de la acea vreme, Monica Macovei – la cererea expresă a Clubului Român de Presă – normele de incriminare a insultei şi calomniei cuprinse în art.205 şi art.206 din Codul penal, precum şi prevederile art.207 din acelaşi cod privind proba verităţii, au fost abrogate prin dispoziţiile art.I pct.56 din Legea nr.278/2006.

Deşi calomnia şi insulta au caracter penal şi în Franţa, şi în Italia, s-a argumentat că dezincriminarea respectivelor infracţiuni contra demnităţii a fost, de altfel, o „recomandare a Uniunii Europene care încearcă să uniformizeze legislaţia în toate statele membre”. Este adevărat că multe state din Uniunea Europeană prevăd în legislaţia proprie pedepse de la câteva luni la maximum doi ani pentru delictele de presă, însă în aceste state pedepsele penale nu se mai administrează de mulţi ani, graţie şi jurisprudenţei CEDO. În concluziile Conferinţei regionale privind calomnia şi libertatea de exprimare, organizate sub egida Consiliului Europei, în perioada 17-18 octombrie 2002, la care au participat majoritatea statelor europene, s-au formulat următoarele recomandări: „În cazul în care sunt prevăzute sancţiuni penale pentru calomnie, trebuie să nu existe pedeapsa închisorii, iar pedepsele pecuniare trebuie să fie proporţionale. De asemenea, cuantumul despăgubirilor din procesele civile trebuie să fie proporţionale, pentru a nu afecta libertatea de exprimare. Proba verităţii trebuie să fie prevăzută. De asemenea, trebuie să constituie o apărare în situaţia în care jurnalistul a acţionat în mod rezonabil şi cu bună credinţă”.

O simplă comparare a faptelor de insultă şi calomnie din Codul penal român cu cele din legislaţiile din alte state europene relevă faptul că la noi delictele de presă sunt cel mai sever pedepsite, cu până la 3 ani de închisoare în cazul calomniei. De observat însă că în proiectul noului Cod penal dispoziţiile art.205, 206 şi 207, care au fost abrogate prin dispoziţiile art.I pct.56 din Legea nr.278/2006, nu mai prevedeau pedeapsa închisorii şi aveau următorul cuprins:

Art.205 – Insulta „Atingerea adusă onoarei ori reputaţiei unei persoane prin cuvinte, prin gesturi sau prin orice alte mijloace, ori prin expunerea la batjocură, se pedepseşte cu amendă. Aceeaşi pedeapsă se aplică şi în cazul când se atribuie unei persoane un defect, boală sau infirmitate care, chiar reale de ar fi, nu ar trebui relevate. Acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate. Împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală”;

Art.206 – Calomnia „Afirmarea sau imputarea în public, prin orice mijloace, a unei fapte determinate privitoare la o persoană, care, dacă ar fi adevărată, ar expune acea persoană la o sancţiune penală, administrativă sau disciplinară ori dispreţului public, se pedepseşte cu amendă de la 2.500.000 lei la 130.000.000 lei. Acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate. Împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală”;

Art.207 – Proba verităţii „Proba verităţii celor afirmate sau imputate este admisibilă, dacă afirmarea sau imputarea a fost săvârşită pentru apărarea unui interes legitim. Fapta cu privire la care s-a făcut proba verităţii nu constituie infracţiunea de insultă sau calomnie”. 

·  Prin Decizia nr.62/2007, Curtea Constituţională a decis că dispoziţiile art.I pct.56 din legea sus-menţionată referitoare la abrogarea art.205, art.206 şi art.207 din Codul penal în vigoare sunt neconstituţionale.

După cum s-a reţinut în considerentele acestei decizii, în cazul constatării neconstituţionalităţii dispoziţiilor legale de abrogare, acestea îşi încetează efectele juridice în condiţiile prevăzute de art.147 din Constituţie, iar prevederile legale care au format obiectul abrogării continuă să producă efect.

În adevăr, potrivit textului constituţional citat, deciziile Curţii Constituţionale sunt „general obligatorii” (alin.4), iar legiuitorul (Parlamentul sau Guvernul, după caz) au la dispoziţie 45 de zile de la publicarea deciziei pentru a pune de acord prevederile găsite neconstituţionale – şi suspendate de drept pe durata acestui termen – cu dispoziţiile Legii fundamentale (alin.1). În caz contrar, aspectele neconstituţionale îşi încetează oricum efectele juridice.

În urma publicării acestei decizii a Curţii Constituţionale, practica instanţelor a devenit neunitară. Unele instanţe au considerat dispoziţiile art.205-207 din Codul penal ca fiind în vigoare, motivând că suspendarea de drept a textului de lege derogator are drept consecinţă reintrarea în vigoare a dispoziţiilor abrogate, în forma avută anterior abrogării. În schimb, alte instanţe „au considerat că dispoziţiile abrogate nu mai sunt în vigoare în absenţa reincriminării exprese a celor două fapte de către legiuitor şi în faţa realităţii că, potrivit Constituţiei şi a Legii nr.47/2002, republicată, Curtea Constituţională nu poate să-şi aroge sub nici o formă rolul de legiuitor pozitiv, reactivarea insultei şi calomniei printr-o decizie a instanţei de control constituţional venind în contradicţie flagrantă cu principiile previzibilităţii legii şi legalităţii incriminării şi pedepsei”[1].

·   Din cauza jurisprudenţei divergente, procurorul general al României a promovat un recurs în interesul legii asupra activităţii dispoziţiilor art.205 şi 206 din Codul penal, care nu mai erau sancţionate cu închisoarea ca o consecinţă a deciziei Curţii Constituţionale nr.62/2007.

Prin decizia nr.8/2010, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite, a admis recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi a stabilit că: „Normele de incriminare a insultei şi calomniei cuprinse în art.205 şi art.206 din Codul penal, precum şi prevederile art.207 Cod penal privind proba verităţii, abrogate prin dispoziţiile art.I pct.56 din Legea nr.278/2006, dispoziţii declarate neconstituţionale prin Decizia nr.62/2007 a Curţii Constituţionale, nu sunt în vigoare. Obligatorie, potrivit art.414 alin.3 din Codul de procedură penală”.

Ulterior, după ce ÎCCJ a admis recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă ÎCCJ prin care cele două infracţiuni nu mai erau sancţionate cu închisoarea, Curtea Constituţională a României a acceptat o excepţie de neconstituţionalitate ridicată în cadrul unui proces la Judecătoria Iaşi privind dispoziţiile art.414⁵ alin.4 din Codul de procedură penală, excepţie prin intermediul căreia insulta şi calomnia pot fi din nou sancţionate cu închisoarea.

În urma deliberărilor, Curtea Constituţională, cu unanimitate de voturi, a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constat că „dezlegarea dată problemelor de drept judecate” prin decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite, nr.8 din 18 octombrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.416 din 14 iunie 2011, este neconstituţională, contravenind Constituţiei şi Deciziei Curţii Constituţionale nr. 62 din 18 ianuarie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.104 din 12 februarie 2007.

Decizia este definitivă şi general obligatorie.

Argumentaţia reţinută în motivarea soluţiei pronunţate de Plenul Curţii Constituţionale va fi prezentată în cuprinsul deciziei, care se comunică celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului, Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Consiliului Superior al Magistraturii şi Judecătoriei Iaşi - secţia penală, şi se va publica în Monitorul Oficial al României, Partea I. 

În momentul actual este greu de comentat în ce măsură decizia instanţei constituţionale este ancorată în realitatea sau nu, ori la ce anume elemente de neconstituţionalitate s-a referit atunci când a cenzurat actul de voinţă al Parlamentului, care a abrogat cele trei articole din Codul penal. Aceasta pentru că decizia nu a fost încă motivată.

---

[1] CEDO, cauza Antonescu c. României (21.02.2012)

Odiseea dezincriminării infracţiunilor contra demnităţii – Partea I

Partea I – Renunţarea la incriminarea faptelor de insultă şi calomnie

 1.  În legislatura 1996-2000, am înregistrat la Biroul permanent al Senatului sub nr.23, din 26 ianuarie 1999, iniţiativa legislativă pentru modificarea „buclucaşelor” articole 205 şi 206 din Codul penal, opinând că pentru cele două infracţiuni este suficientă o pedeapsă pecuniară.

2. Rodica Stănoiu, iniţiator al Ordonanţei de urgenţă nr.58/2002, având în vedere că într-un mai vechi proiect de modificare a Codului penal s-a cerut înăsprirea pedepselor pentru insultă şi calomnie „prin presă”, a obţinut eliminarea variantei agravate a celor două infracţiuni contra demnităţii. Îmi aduc aminte că doamna Stănoiu dădea declaraţii belicoase din care reieşea că a fost nevoie de competenţa domniei sale pentru a-i scăpa pe ziarişti de închisoare.

3. Invocând asigurarea libertăţii de exprimare şi apreciind că demnitatea persoanei poate fi ocrotită în mod eficient chiar şi numai prin intermediul normelor dreptului civil, Parlamentul a abrogat, prin art.I pct.56 din Legea nr.278/2006, dispoziţiile din Codul penal referitoare la insultă, calomnie şi proba verităţii.

Numai că, prin Decizia nr.62/2007, Curtea Constituţională a admis o excepţie de neconstituţionalitate, ridicată de un justiţiabil într-un proces de insultă şi calomnie intentat unui jurnalist, constatând că dispoziţiile cuprinse în art.I pct.56 din Legea nr.278/2006 referitoare la abrogarea art.205, 206 şi 207 Cod penal sunt neconstituţionale. Curtea a reţinut că „prin abrogarea dispoziţiilor legale menţionate s-a creat un inadmisibil vid de reglementare, contrar dispoziţiei constituţionale care garantează demnitatea omului ca valoare supremă. În absenţa ocrotirii juridice prevăzute de art.205, 206 şi 207 din Codul penal, demnitatea, onoarea şi reputaţia persoanelor nu mai beneficiază de nici o altă formă de ocrotire juridică reală şi adecvată”. Curtea a mai motivat că „nu poate reţine existenţa unui ocrotiri juridice reale prin posibilitatea recunoscută de instanţele judecătoreşti persoanelor vătămate prin infracţiunile menţionate de a obţine daune morale în cadrul procesului civil, deoarece o asemenea formă de ocrotire juridică nu este reglementată explicit, ci este instituită pe cale jurisprudenţială. Pe de altă parte, recurgerea la procesul civil, întemeiată, prin analogie, pe dispoziţiile art.998 din Codul civil – care reglementează răspunderea patrimonială pentru prejudiciile produse prin fapte ilicite – nu constituie o protecţie juridică adecvată în cazul analizat, deoarece dezonoarea este prin natura sa ireparabilă, iar demnitatea umană nu poate fi evaluată în bani şi nici compensată prin foloase materiale”. Ca urmare a constatării neconstituţionalităţii normelor abrogatoare, Curtea a decis că acestea îşi încetează efectele juridice în condiţiile prevăzute de art.147 alin.1 din Constituţie, iar prevederile legale care au format obiectul abrogării (în speţă, normele de incriminare a insultei şi calomniei cuprinse în art.205 şi 206 din Codul penal, precum şi prevederile art.207 privind proba verităţii din Codul penal) continuă să producă efecte juridice.

Însă, contrar prevederilor constituţionale ale art. art.147 alin.1 şi alin.4, procurorul general al României a promovat un recurs în interesul legii prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost solicitată să se pronunţe în legătură cu efectele Deciziei Curţii Constituţionale nr.62/2007. Deşi s-a aflat în faţa unui recurs inadmisibil, având ca obiect starea legii – în loc de interpretarea şi aplicarea unitară a acesteia – Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a erijat în instanţă de control judiciar şi a infirmat Decizia nr.62/2007 a Curţii Constituţionale, reţinând următoarele: „(…) câtă vreme faptele de insultă şi calomnie, dezincriminate prin art.I pct.56 din Legea nr.278/2006, nu au mai fost reincriminate de puterea legiuitoare, singura abilitată într-un stat de drept să o facă, nu se poate considera că faptele respective ar constitui infracţiuni şi că textele de lege abrogate în care erau incriminate ar fi reintrat în vigoare”. Cu alte cuvinte, prin Decizia nr.8/2010,  Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit că normele de incriminare a insultei şi calomniei cuprinse în art.205 şi 206 din Codul penal, precum şi art.207 din Codul penal privind proba verităţii – abrogate prin art.I pct.56 din Legea nr.278/2006, dispoziţii declarate neconstituţionale prin Decizia nr.62/2007 a Curţii Constituţionale – nu sunt în vigoare.

Prin Decizia nr.206/2013, Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate având ca obiect dispoziţiile art.414⁵ alin.4 din Codul de procedură penală şi constată că „dezlegarea dată problemelor de drept judecate” prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr.8/2010 este neconstituţională.

În susţinerea neconstituţionalităţii acestor dispoziţii de lege, Curtea invocă încălcarea prevederilor constituţionale: ale art.1 alin.3,4,5, privind principiul separaţiei şi echilibrului puterilor în cadrul democraţiei constituţionale şi obligaţia respectării Constituţiei şi a  supremaţiei sale şi a legilor; ale art. 126 alin.3 potrivit căruia „Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti, potrivit competenţei sale, şi alin.4 privind instanţele judecătoreşti şi rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie; ale art.142 alin.1 potrivit căruia „Curtea Constituţională este garantul supremaţiei Constituţiei”; şi ale art.147 potrivit cărora: „Dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare, precum şi cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei” (alin.1) şi „Deciziile Curţii Constituţionale se publică în Monitorul Oficial al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor” (alin.4), precum şi ale sus-menţionatei Decizii a Curţii Constituţionale nr.62 din 18 ianuarie 2007.

Codul penal român intrat în vigoare la 01.02.2014 renunţă la incriminarea faptelor de insultă şi calomnie, precum şi la proba verităţii sancţionate numai cu pedepse pecuniare în Codul penal anterior.

Reamintesc că iniţiativa legislativă de modificare în acest sens a Codului penal a aparţinut ministrului justiţiei, Monica Macovei, la cererea expresă a Clubului Român de Presă, cu motivarea că dezincriminarea insultei şi calomniei „a fost, de altfel, o recomandare a Uniunii Europene”. În acelaşi sens se exprimase cu ceva vreme în urmă Jonathan Scheele, şeful delegaţiei Comisiei Europene la Bucureşti, respectiv că „prevederile Codului penal român în vigoare sunt incompatibile cu Convenţia Europeană a Drepturilor Omului”, ele fiind îndreptate „împotriva ziariştilor”. Numai că domnia sa avea în vedere împrejurarea că într-un mai vechi proiect de modificare a Codului penal se prevedea incriminarea distinctă a calomniei „prin presă” ca o circumstanţă agravantă în cadrul art.206 Cod penal. Era vorba de o neferictă tentativă guvernamentală din 1994 care putea fi considerată pe bună dreptate ca semn al unei intenţii legislative de a atribui calomniei săvârşită prin presă o agravare a pedepsei.

Mai îmi amintesc comentariul dlui Sergiu Andon, preşedintele Comisiei juridice a Camerei Deputaţilor: „Încă o dată se divulgă unul din actele demagogice ale Monicăi Macovei, care, în scop populist, pentru a câştiga simpatia presei, a scos din Codul penal insulta şi calomnia, deşi această dezincriminare nu avea cum să reziste la Curtea Constituţională şi la curţile europene ale justiţiei”. În opinia dlui Andon – la care în ultima vreme se pare că a renunţat – „libertatea presei se asigură prin corectitudinea justiţiei, aceasta fiind suficientă pentru ca jurnaliştii să nu fie pedepsiţi şi fără să fie vinovaţi sau mai aspru decât ar trebui”.

Îmi propun ca în partea a II-a să analizăm împreună „beneficiile” de care urmează a se „bucure” – atât cetăţenii de rând, cât şi ziariştii – de „avantajele” dezincriminării infracţiunilor contra demnităţii persoanei.

 

În ultimele zile ale anului 1999, Clubul de Presă Român a luat act, cu îndreptăţită îngrijorare, de mai multe tentative aparţinând unor oameni politici de a face o nouă reglementare în cadrul căreia să se desfăşoare profesiunea de ziarist. La unison, toţi ziariştii au luat poziţie, considerând noile proiecte drept o încercare de a reintroduce cenzura sau, în cel mai bun caz, de a îngrădi simţitor libertatea presei. şi, trebuie să o recunoaştem, respectivele iniţiative legislative îşi meritau în mare măsură „etichetele” puse de presă, datorită severităţii lor excesive şi inexplicabile. iar propunerea unor pedepse de 7 ani închisoare pentru infracţiunea de calomnie nu avea cum să nu încingă spiritele.

Se ştie, odată cu prăbuşirea dictaturii în ţările fostcomuniste s-a înlăturat cenzura şi controlul presei, libertatea cuvântului scris integrându-se în imperativele definitorii ale democraţiei. Cenzura implica controale şi modificări ale propriei gândiri pentru ca orice operaţie gazetărească sa se înscrie în coordonatele gândirii planificate impuse de forurile conducătoare. Informaţiile nu puteau să atingă domenii considerate tabu, iar comentariile aveau o sferă bine delimitată în conţinut şi un limbaj de folosinţă generalizată, cunoscutul „limbaj de lemn”.

schimbarea regimului politic a determinat un salt calitativ în activitatea publicistică. Libertatea presei a devenit un atribut trâmbiţat al democraţiei. Ea a reprezentat, în acelaşi timp, adoptarea unor norme cuprinse în documente internaţionale privind drepturile omului şi condiţiile de participare la viaţa a unor organisme interstatale. Eliberaţi de orice constrângere, evaluând uneori subiectiv rolul presei şi dimensiunile reale ale libertăţii acesteia, profesioniştii îndeletnicirii de gazetar au scris şi au comentat toate aspectele actualităţii, au făcut toate eforturile pentru a satisface curiozitatea cititorilor şi pentru a da conţinut rolului presei încununată cu atributul democratic al libertăţii. În această declanşare bruscă, lipsită de tradiţie şi de rutină, s-au evidenţiat multe aspecte incontestabil pozitive. Dar, între libertatea de informare, principiu consacrat de art.31 alin.4 din Constituţia României, şi respectul vieţii private, un alt principiu statuat prin art.26 din aceeaşi lege fundamentală, trebuie să existe întotdeauna un echilibru, tot ceea ce se spune şi se scrie trebuind să fie formulat în termeni civilizaţi. În „Principiile de conduită a jurnaliştilor” este proclamată, ca standard de conduită, respectul pentru adevăr şi obligaţia ca ziaristul să scrie numai conform faptelor a căror origine o cunoaşte; jurnalistul trebuie să facă tot posibilul spre a rectifica orice informaţie care se dovedeşte dăunătoare şi trebuie, de asemenea, să privească ca fiind grave delictele profesionale: calomnia, defăimarea, ponegrirea, interpretarea tendenţioasă, acuzaţiile nefondate, acceptarea mitei sub orice formă pentru publicarea sau suprimarea unor informaţii. De asemenea, prin Rezoluţia Adunării parlamentare a Consiliului Europei nr.1003(1993) cu privire la etica ziaristică[1] se arată că jurnalişti trebuie să respecte dreptul indivizilor la viaţa privată şi că persoanele cu funcţii în viaţa publică au dreptul la protecţia vieţii lor private (în afară de cazul când aceasta poate avea urmări asupra vieţii publice).

În adevăr, libertatea presei constituie o ispită care îi poate face pe unii să depăşească limitele exerciţiului corect al acesteia. Libertatea presei înţeleasă uneori ca dreptul de a scrie orice despre oricine poate duce la abordarea de subiecte cu caracter imoral şi, de asemenea, la publicarea de materiale în care unele persoane să fie împroşcate cu noroi, într-un mod lipsit de scrupule. Aceasta va ridica problema de a şti care sunt limitele libertăţii presei şi când anume şi în ce măsură aceste limite sunt depăşite, dând loc infracţiunii de calomnie. Şi rezolvarea acestei probleme va întâmpina dificultăţi în cercetarea juridică şi în activitatea instanţelor de judecată. Căci demarcaţia între conţinutul libertăţii şi abuzul de libertate nu se desemnează totdeauna cu precizie, iar criteriile pentru a o determina sunt şovăitoare.

În încercarea de a limpezi aceste aspecte într-un mod cât mai echilibrat şi din punct de vedere strict juridic, am înaintat Biroului Permanent al Senatului încă din 1998 o propunere legislativă pentru modificarea art.205 („Insulta”) şi 206 („Calomnia”) din Codul penal. Dar, deşi a primit la vremea aceea avizul favorabil al Consiliului Legislativ, propunerea nu a mai ajuns să fie discutată în plenul Senatului, sugerându-se „să se analizeze dacă nu ar fi mai potrivit ca propunerea legislativă să fie valorificată în cadrul viitorului proiect de lege al Guvernului…”. La începutul anului următor, sub nr.23 din 26.01.1999, am reiterat această propunere legislativă, cu rugămintea de a fi inclusă pe ordinea de zi şi dezbătută în procedură de urgenţă. Arătam în esenţă că, dacă prin gravitatea urmărilor cărora le poate da naştere, pedeapsa cu închisoarea s-ar justifica în cazul calomniei, ea nu îşi găseşte în nici un caz locul când este vorba de banala insultă, pentru care este suficientă pedeapsa amenzi penale prevăzute de art.63 alin.2 din Codul penal, adică de la 150.000 lei la 10.000.000 lei. În schimb, cuantumul pedepsei privative de libertate aplicabil calomniei (de la 3 luni la 3 ani) trebuie, pentru considerentele prezentate în Expunerea de motive, redus în limitele fixate de legislaţia penală românească antebelică, respectiv de la 3 luni la 6 luni sau amendă. În ipoteza în care instanţa se opreşte la pedeapsa amenzii, atunci, potrivit art.63 alin.3 din acelaşi cod, aceasta s-ar situa între 250.000 şi 15.000.000 lei. Din păcate, deşi şi de această dată propunerea legislativă a primit avizul favorabil al Consiliului Legislativ, sub nr.186 din 15.02.1999, discutarea sa în plenul Senatului a fost dibaci amânată. Ceea ce, cum vom arăta într-un alt articol, nu a dus la nimic bun.
 

---

[1] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.265 din 1994.

ANIMATORUL

ANIMATORUL

 

Când purced să-mi număr anii

Mă trezesc la asfinţit

Cu elanul ruginit

Să se bucure duşmanii! 

Dar… un demon fin, ascuns

Poarta inimii deschide

Şi prin sute de firide

Tot mă-ndeamnă: nu-i de-ajuns!

EU

 

EU

 

În mine trăieşte

O clipă a ta,

Un gând de departe

Şi-un licăr de stea.

În mine trăieşte

Sub roua din gene

O mână întinsă

Strigând mângâiere.

Un gând de departe,

O clipă a ta,

În mine trăiesc

Cu licăr de stea.

O mână întinsă

Sub roua din gene

În mine trăieşte

Strigând mângâiere.

Strigând mângâiere,

În mine trăieşte

Sub roua din gene

O mână întinsă,

Un licăr de stea

Şi-o clipă a ta.

Proprietatea publică şi regimul juridic a acesteia

Discurs parlamentar

 “Eram aproape sigur că art. 6 va isca o dispută ieşită din comun şi poate este bine să fie aşa din toate punctele de vedere.

Permiteţi-mi să încerc să vă explic de ce consider eu că acest art. 6 nu are ce căuta în această lege, de ce trebuie eliminat din această lege şi ce avem de făcut, în opinia mea.

Prin forţa unor acte de putere emise după 6 martie 1946 ca naţionalizarea, etatizarea, exproprierea, o mare parte din bunurile imobile a unor categorii de persoane au trecut în proprietatea statului. Respectivele bunuri au fost scoase din circuitul civil şi, cu excepţia terenurilor agricole, nu au putut fi dobândite pe cale judiciară nici până în zilele noastre.

Precizez, de la bun început că nu înţeleg în nici un fel să ignor situaţia juridică precară a foştilor proprietari spoliaţi care, indiscutabil, sunt îndreptăţiţi să pretindă restituirea proprietăţilor trecute în posesia statului, dar nici să trecem cu uşurinţă peste raţiunea şi spiritul legii. De aceea, mă văd obligat să fac unele precizări cu referire la controversatul art. 6 al legii aflate în discuţie.

1. Pe de o parte, cred eu, retrocedarea acestor bunuri nu se poate face nici în condiţiile de azi, decât tot prin intervenţia unor acte legislative cu aplicabilitate specială, recurgându-se în special la metoda retroactivităţii radicale a noilor legi edictate şi nu apelând la umilitoare chichiţe avocăţeşti.

Consider eronată şi totodată periculoasă prevederea potrivit căreia sunt exceptate de la restituire acele bunuri imobiliare, citez: „dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituţiei, a tratatelor internaţionale la care România este parte şi a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat” (alin. 1).

Altfel spus, a fost respectată legea? Dacă da, consecinţele ei le omologăm noi azi. Capătă valoarea unui titlu valabil. Potrivit acestei filosofii, prea puţin contează că statul comunist a intervenit brutal în relaţiile de proprietate distrugând aproape în totalitate proprietatea individuală, ci numai dacă a respectat sau nu aparenţa de legalitate atunci când a adoptat seria de acte normative, pentru a legitima în fapt furtul de proprietate. Iar această „legitimare”, stimaţi colegi, este, credeţi-mă, desăvârşită şi corespunde furtului calificat din Codul penal. Şi, ca şi cum nu ar fi fost de ajuns această „legitimare” a raptului, comisia noastră juridică s-a grăbit să arunce colacul de salvare al unui înşelător amendament. Citez: „Nu sunt valabile titlurile obţinute pe bază de discriminare politică, economică, socială ori de presiune”.

Încercând deunăzi să justifice raţiunea acestei găselniţe ilogice – şi o cataloghez „găselniţă ilogică” pentru că una şi aceeaşi realitate este de la un alineat la altul riguros acceptată sau evaziv respinsă, ceea ce este inadmisibil – ilustrul invitat afirma ţanţoş că ea nu este decât rezultatul unei decizii politice. Cu alte cuvinte, adevărul ar depinde de numărul de voturi pe care îl impune sau nu, şi nu de valabilitatea în context logic al acestei aserţiuni.

Nu vi se pare, colega, îi spun eu domnului acela, că admiţând că actul de naţionalizare, de expropriere, ar putea fi privit ca reprezentând un titlu valabil câtă vreme excepţia, adică găselniţa Domniei voastre, nu face decât să confirme regula? Nu faceţi decât să legitimaţi cotropirea fundamentată prin violenţă fizică şi morală a dreptului de proprietate? Altfel spus, aceste reglementări specifice perioadei totalitariste, deşi în mod evident şi în întregime incompatibile cu noile principii fundamentale de organizare socială, ar fi cu putinţă ca ele să supravieţuiască?

Apoi, stimaţi colegi, nu vi se pare că prin această stratagemă, pisica este aruncată, în cele din urmă, pasată tot instanţelor judecătoreşti? Care instanţe vor fi obligate să admită că au existat titluri valabile şi titluri nevalabile! Ca să nu mai vorbesc de imposibilitatea obiectivă a succesorului persoanei spoliate, naţionalizate, expropriate, de a proba după o jumătate de secol cum că părintele său ar fi fost supus unei constrângeri fizice sau morale.

2. Pe de altă parte, repunerea foştilor proprietari în situaţia anterioară nu poate fi soluţionată în nici un caz prin introducerea textului art. 6 în cuprinsul legii privind regimul proprietăţii publice, act normativ care vizează exclusiv regimul general al proprietăţii publice, un act care nu este reparatoriu. Este o lege-cadru ce va putea fi soluţionată numai prin intervenţia unor acte legislative cu aplicabilitate specială. Reamintesc că printre legile post-decembriste cele mai importante, care afectează direct dreptul de proprietate imobiliară, se numără, când vorbim de terenuri, Legea nr. 18/1991 asupra fondului funciar şi, când vorbim de construcţii, Legea nr. 112/1995 privind locuinţele naţionalizate. În aceste legi cu caracter reparatoriu, într-adevăr, şi nu în legea în discuţie, trebuie să-şi găsească rezolvare spinoasa problemă a retrocedării bunurilor imobile, terenuri şi construcţii, trecute în proprietatea statului comunist.

Vă mai reamintesc, domnilor colegi, că Legea fondului funciar a reglementat formele de proprietate asupra terenurilor. Iată că a putut să o facă. Această lege nu s-a limitat la definirea noţiunii şi natura domeniului public (art. 4 alin. 2), ci a enumerat categoriile de terenuri care aparţin domeniului public (art. 5), precizând totodată că „pot intra în această categorie şi alte terenuri cărora, prin lege specială, li se dau astfel de destinaţii”. Dar, atenţie, dispune care anume terenuri intrate în proprietatea statului aflate la data aplicării legii în exploatarea cooperativelor urmează să se restituie adevăraţilor proprietari. Iată că Legea nr. 18 a făcut-o. Poate nu complet, dar a făcut-o!

În consecinţă, eu voi propune în final – nu ştiu în ce măsură avem şi avizul grupului parlamentar ca acest art. 6 să fie eliminat şi, eliminându-l, vom putea discuta şi poate terminăm şi cele 36 de articole ale acestei legi.”

(Monitorul Oficial nr. 136 din 1 septembrie 1998, Partea a II-a, Dezbateri parlamentare, Senatul, Sesiunea Extraordinară)

PERMANENŢĂ

 

PERMANENŢĂ

 

Trec paseri spre zenit

Cu aripi de zăpadă

Iar zboru-i nesfârşit

Pe-a cerului arcadă!

 

Trec oameni mulţi, în cete

Pe drumurile vieţii

Îi scaldă margarete

În boarea dimineţii…

 

E iarăşi primăvară

În inimi doruri cresc

Cu timpul se măsoară

Destinul omenesc…

 

Şi fiecare ştie

Că porţile-s deschise

Natura ne îmbie

La împliniri de vise…

CONTINUITATE

CONTINUITATE

 

Din ceruri cad

Luceferi grei.

Eu îi măsor

Cu anii mei… 

Din depărtări

Vin primăveri

Prea bine ştim

C-au fost şi ieri… 

Toamnele trec

Prin văi de fum

Semnând în alb

Final de drum 

Apoi se duc

Aşa cum sunt

Într-un neant

Cu zborul frânt. 

Dar tot mereu

Tu, Om, rămâi

În lupta vieţii

Cel dintâi!

ALTERNANŢĂ

ALTERNANŢĂ

 

Picături mari

Minuscule stele

Visele mele

Fluturi polari…

Sunt parcă răvaşe

Din norii hoinari;

Picături reci

Căzând nărăvaşe

Pe triste poteci

În hore se prind

Când hăuie vântul

Sălbatic, nebun;

Aş vrea deodată

Şi ploaia şi vântul

În pumni să le-adun

Strivindu-le cântul…

Ca iarăşi să vină

O zi minunată

Să fie lumină!

HRISTOS A ÎNVIAT!

DICŢIONAR JURIDIC – PROBA VERITĂŢII

PROBA VERITĂŢII

 

Admisibilitatea probei verităţii este condiţionată, în cadrul prevederilor art.207 din anteriorul Cod penal, de existenţa unui interes legitim, în apărarea căruia să se fi făcut afirmaţia sau imputarea calomnioasă.

Este de observat că subsumarea probei verităţii unei condiţii, oricare ar fi aceasta, implică ideea că numai în mod excepţional, şi anume atunci când condiţia este îndeplinită, adevărul afirmat scapă de sub incidenţa textului sancţionator. Altminteri, în regulă generală, afirmarea unor fapte, chiar adevărate, dar cu semnificaţii negative privind comportarea unei persoane, nu este îngăduită, având caracter infracţional. Ajungem în acest fel la situaţia oarecum curioasă în care, cel ce a săvârşit anumite fapte certate cu morala nu este sancţionat pentru săvârşirea acestor fapte, dar cel care nu a făcut decât să le divulge este sancţionat pentru această divulgare. Oare nu reprezintă aceasta o răsturnare a criteriilor de valorificare a faptelor antisociale, considerându-se mai gravă relatarea unor asemenea fapte decât însăşi săvârşirea lor?

Desigur că repulsia pentru colportarea unor comportări negative constituie o poziţie morală a cărei adoptare promovează un climat de înţelegere, armonie şi respect reciproc între membrii colectivităţii sociale. Acest climat reprezintă un câştig pentru societatea în care este cultivat şi exprimă un nivel pozitiv de moralitate publică.

Dar poate fi el preferat adevărului? Proba verităţii constituie o preemţiune acordată adevărului în viaţa socială. Atunci când recunoaştem că exprimarea adevărului nu poate constitui infracţiune, îi atribuim acestui adevăr o pondere socială bazată pe cele mai elementare şi permanente norme morale. Este oare normal să supunem valoarea morală şi juridică a adevărului unor condiţii legate de interese, fie ele chiar legitime? Nu atenuăm prin aceasta preponderenţa socială a adevărului şi rolul său moral în raporturile dintre oameni? Este oare mai important să menajăm susceptibilitatea unui membru al societăţii şi să nu dezvăluim faptele negative ale acestuia decât să lăsăm să se facă cunoscut adevărul asupra acestor fapte? La aceste întrebări s-ar putea răspunde în sensul că cei ce vor să nu se facă afirmaţii defavorabile despre faptele lor, trebuie să aibă tăria de a se abţine de la fapte ce pot da naştere unor asemenea afirmaţii. Dar să nu pretindă că dovada adevărului acestor fapte este inadmisibilă.

S-ar putea susţine că proba verităţii, în procesele de calomnie, trebuie să fie admisibilă întotdeauna şi fără condiţii. Iar cei pe care adevărul îi poate incomoda să evite, nu adevărul, ci săvârşirea faptelor al căror adevăr le este defavorabil.

DICŢIONAR JURIDIC – DEMNITATEA

DEMNITATEA

După ce, în primele alineate ale art.30 din Constituţie sunt enunţate atributele esenţiale ale libertăţii de exprimare, în alineatul 6 se prevede că libertatea de exprimare „nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei şi nici dreptul la propria imagine”.

Demnitatea, la care se referă textul constituţional, este un atribut înnăscut al oricărei persoane, ocrotit de legea fundamentală ţării noastre şi, până de nu demult, de legea penală. Aceasta din urmă ocroteşte demnitatea omului sub ambele sale aspecte: bun moral, individual şi valoare socială.

Potrivit primului aspect, demnitatea reprezintă o condiţie indispensabilă, inerentă a existenţei omului, iar potrivit celui de-al doilea, o condiţie obligatorie a vieţii de relaţii, altfel spus, în acest caz vorbim despre aprecierea de care se bucură o persoană din partea semenilor săi.

Sub aspect subiectiv (individual), demnitatea reprezintă acel sentiment natural ce fiinţează în forul interior al fiecărei persoane, fiind ceea ce obişnuit numim sentimentul onoarei şi pentru a cărui existenţă este suficientă mărturia propriei sale conştiinţe.

Fireşte, în măsura în care legitimitatea acestei preţuiri morale proprii a individului este confirmată de conduita sa în acţiunile ce le întreprinde sau, uneori, de la care se abţine, omul însuşi dă el singur celorlalţi oameni măsura stimei ce i se cuvine.

Legea nu vizează, în principal, prind dispoziţiile incriminatorii onoarea privită ca o calitate subiectivă, întrucât în această accepţie ea este atât de intim legată de conştiinţa proprie a fiecărui om, încât este la adăpost contra oricărei atingeri din afară. Ceea ce legea ocroteşte nu este onoarea în sine, ci părerea celor ce ne înconjoară.

Sub aspectul ei obiectiv (social), demnitatea constă în aprecierea morală pe care cei care intră în relaţii cu o persoană o dau acesteia, părerea pe care ei şi-o formează despre profilul său moral, determinată obiectiv de calităţile, însuşirile morale şi comportarea (meritele) acesteia, apreciere sau părere manifestată prin stima, consideraţia, respectul celor din jur şi care alcătuiesc laolaltă reputaţia (prestigiul) unui om, care poate să varieze de la o persoană la alta.

În lumina acestor consideraţii, onoarea şi reputaţia persoanei – ca valori etico-sociale care dau conţinut concret noţiunii generice de demnitate – reclamă a fi respectate cu stricteţe în cadrul raporturilor sociale în care intră un individ cu semenii săi şi nu trebuie privite pur şi simplu ca o consecinţă a unei dorinţe subiective a acestuia, ci ca un drept absolut, opozabil tuturor.

UN SOARE EGAL

 

UN SOARE EGAL

 

A timpului noapte

Întunecă zorile

Şi-odată cu ele

Soarele, florile!

Rămân doar umbrele

Şi, poate, chipurile

Dar pier şi ele

Cu anotimpurile!

 

Nu vrei, o! tu

Să fii pentru oameni

Eternă lumină

Pace să sameni?

 

Timpule, tu,

Dacă vrei, dacă poţi

Un soare egal

Să ne scalde pe toţi…

Greva minerilor din Valea Jiului

DISCURS PARLAMENTAR

Indiferent din ce parte a spectrului politic provenim, nu avem cum să nu recunoaştem că în momentul de faţă statul de drept instaurat în România după 1989 este serios ameninţat. Greva minerilor din Valea Jiului, cea care a reprezentat scânteia declanşării actualei rebeliuni, s-a aflat de la bun început în afara legii. Vă reamintesc că acţiunea minerilor s-a aflat, încă din prima zi, în contradicţie totală cu prevederile Legii nr. 15/1991 privind conflictele colective de muncă şi exercitarea dreptului la grevă. În primul rând, revendicările actuale ale minerilor sunt complet diferite faţă de cele care au făcut obiectul conflictului de muncă conciliat în lunile august-septembrie 1998, cererile lor de acum având clare conotaţii politice. Mai mult, cererile financiare năucitoare ale lui Miron Cozma s-au schimbat de la o zi la alta.

O altă încălcare a legii a fost abandonarea totală a minelor, neasigurându-se o treime de activitate, ca şi neluarea măsurilor necesare de siguranţă.

Să mai amintim doar indiciile privind forţarea multor mineri de a se declara, împotriva voinţei lor, solidari cu greviştii, ca şi ameninţările făţişe ale liderului Miron Cozma la adresa ortacilor consideraţi trădători, de genul sloganurilor „Cine nu e cu noi, e împotriva noastră!” şi „Să vedem cine vrea să-şi apere locul de muncă şi cine nu!”.

Iată doar câteva motive pentru care, în mod absolut just, justiţia a considerat greva minerilor din Valea Jiului ca fiind ilegală. Ca urmare, s-a transformat însă într-un adevărat coşmar naţional, totul desfăşurându-se după un scenariu de-a dreptul diabolic. În timp ce autorităţile au anunţat oficial că trupele de intervenţie ale Ministerului de Interne nu posedă armament de război, liderii minerilor au refuzat repetat renunţarea la protestele lor ilegale şi începerea unui dialog purtat în limitele bunului-simţ.

Pe fondul unor nemulţumiri reale ale unei părţi importante ale populaţiei, pe fondul grevei minerilor – fie ea şi ilegală – au fost grefate interesele personale, de grup, şi, nu în ultimul rând, politice.

De la bun început, minerii au acţionat pe două fronturi, regăsirea voită a unui mijloc de a dialoga nefiind decât un pretext pentru adevăratul lor obiectiv: venirea la Bucureşti. Nu putem trece cu vederea interviul acordat, încă de anul trecut, de liderul minerilor unui post de televiziune local, şi în care acesta dădea de înţeles că nu se mulţumeşte a fi conducătorul Văii Jiului, ci al întregii Românii. Iar prestaţia lamentabilă, ca să n-o numim altfel, a unor ofiţeri superiori din conducerea MI nu a făcut decât să-l sprijine pe Miron Cozma în facerea primilor paşi pe calea realizării înaltelor sale aspiraţii. În două rânduri, trupele de intervenţie au fost umilite de către strategii aflaţi în spatele minerilor. Strategi care ar trebui să ştie că reţinerea, dezarmarea şi sechestrarea prin forţă a organelor de ordine aflate în misiune reprezintă una dintre cele mai grave infracţiuni în orice stat de drept din lume. Vinovaţi însă de haosul social din ţară nu sunt minerii, nici patronatul, nici măcar Miron Cozma. Vinovaţi sunt cei care l-au eliberat, în pofida literei legii, pe liderul minerilor.

Din punct de vedere constituţional, şi chiar al legislaţiei internaţionale, aceste manifestări violente nu mai pot fi interpretate ca o simplă grevă sau un banal marş, ci doar ca o veritabilă rebeliune. Este vorba despre un atentat la principiile şi instituţiile fundamentale ale statului de drept, la siguranţa naţională şi la respectarea drepturilor omului. Acum, nu se mai pune problema de a fi cu minerii sau împotriva lor, de a fi de stânga sau de dreapta, la Putere sau în Opoziţie. Nici măcar de a fi pentru reformă sau împotriva ei. Acum, când s-au lansat apeluri la nesupunere civică, fiecare dintre noi trebuie să ne exprimăm cât se poate de clar opţiunea: suntem pentru democraţie sau pentru dictatură. Cale de mijloc nu mai există şi Parlamentul ales al României trebuie să-şi asume responsabilitatea pentru apărarea statului de drept. Nu trebuie să se lase loc nici unei umbre de îndoială că nu sprijinim valoarea democraţiei în România.

Să nu uităm că fiecare dintre noi reprezentăm aici, în Parlament, zeci de mii de cetăţeni români. Care, votându-ne pe noi, au votat implicit pentru democraţie, ei exprimându-şi opţiunile în cadrul unor alegeri libere. Încă un motiv în plus pentru a cere Executivului reinstaurarea, în limitele legale, a ordinii în ţară şi de a transmite un semnal comun cetăţenilor României şi întregii lumi că nu vom permite abaterea cu nici un pas de la principiile statului de drept.

(Monitorul Oficial nr. 1 din 1 februarie 1999, Partea a II-a, Dezbateri parlamentare, Şedinţe comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului - Sesiunea extraordinară-ianuarie 1999)

CHEMARE

 

CHEMARE

 

Aş vrea, la ruga-mi, de te-nduri

Să vii pe dealul cu răsuri

Unde-mpreună fredonând

Să ne oprim din când în când… 

E luna Mai şi ne-nfioară

A tinereţii primăvară

Când o văpaie de bujori

Aprinde inimi deseori

Şi nici nu ştiu und’ să m-aşez

Ca-n iarba moale să visez

Pe praguri noi ursita mea

Ori cum renaşte dragostea!

Hai, vino, iute, sus aici

Regină între rândunici

La sâni, purtând floarea răsurii

Iar zâmbetul în colţul gurii

DICŢIONAR JURIDIC – BUNA-CREDINŢĂ

BUNA-CREDINŢĂ

În activitatea judiciară se vehiculează adesea noţiunea de bună-credinţă, pentru a desemna, în poziţia subiectivă a făptuitorului, o coordonată specifică, de natură a neutraliza sau atenua vinovăţia, aşa cum este caracterizată de art.19 din Codul penal.

Această bună credinţă reprezintă, din punct de vedere juridic, acea cauză de înlăturare a caracterului penal al faptei, cunoscută sub numele de eroare de fapt, a cărei reglementare este cuprinsă în art.51 din Codul penal.

O greşită cunoaştere a unui aspect al realităţii faptice, aspect esenţial pentru a imprima faptei caracter penal, influenţează factorul intelectiv al poziţiei subiective, putând merge până la înlăturarea completă a nocivităţii infracţionale. Făptuitorul unei acţiuni cu aparenţă infracţională este un om şi, ca orice om, se poate înşela în cunoaşterea şi evaluarea unor realităţi. Aceste realităţi, de natură a imprima faptei caracter penal, pot deveni lipsite de semnificaţie penală atunci când perceperea lor de către făptuitor a fost eronată. Dar nu este vorba de o eroare minoră, care modifică semnificaţia unui aspect secundar al activităţii infracţionale, ci de o eroare substanţială asupra unor împrejurări determinante în structura infracţională a faptei. Greşita cunoaştere a unor asemenea împrejurări poate înlătura acea formă de contribuţie psihică – subiectivă – care imprimă unei activităţi caracter infracţional.

Când este vorba de fapte ce s-ar putea încadra în categoria calomniei prin presă săvârşită de ziarişti, se ridică problema dacă buna credinţă (eroare de fapt) ar putea să fie invocată în raport cu variatele şi precipitatele momente ale îndeplinirii sarcinilor profesionale.

În ritmul de mare viteză în care se duce activitatea de presă sunt posibile erori în cunoaşterea realităţii. Grăbit să dobândească informaţiile, nerăbdător să le introducă in redacţie şi în gazetă pentru a nu fi depăşit de alte gazete, obligat să redacteze materialul într-un interval de timp limitat, asaltat de alte ştiri şi evenimente care se îmbulzesc unele peste altele în orice redacţie, preocupat ca paginile gazetei să fie pline de noutăţi şi să stârnească interesul, este posibil ca ziaristul să comită şi erori, să emită afirmaţii sau relatări greşite. Acest lucru este posibil în activitatea generală a ziaristului, dar chiar şi atunci când relatarea este de natură să influenţeze negativ prestigiul unei persoane. Este posibil. Dar, în principiu, asemenea situaţii n-ar trebui să aibă loc. există o conştiinţă şi o rutină profesională care învinge şi ritmul accelerat, şi aglomerarea informaţiilor, şi orice alte piedici ce pot apare în calea informării corecte.

Aceasta nu împiedică însă ca buna-credinţă (eroarea de fapt) să poată fi invocată în judecarea unui proces de calomnie prin presă şi eventual să fie luată în considerare de instanţa chemată să se pronunţe.