Legea privind circulaţia juridică a terenurilor

Discurs parlamentar

"Legea privind circulaţia juridică a terenurilor se vrea un pas înainte în depăşirea disputei cu privire la capacitatea juridical a investitorilor străini de a dobândi terenuri în România. Numai că ea nu face necesara distincţie între societatea comercială cu capital parţial străin şi cea cu capital integral străin şi nici între terenuri industriale construibile şi cele agricole şi forestiere.

Iată de ce, în perspectiva punerii de acord a acestor omisiuni cu prevederile constituţionale, permiteţi-mi, rogu-vă, să fac următoarele precizări.

Interdicţia de a cumpăra este stabilită de lege în consideraţia persoanei, a calităţii de cetăţean român şi nicidecum în consideraţia domiciliului persoanei fizice ori a sediului persoanei juridice.

Iată de ce art. 3 alineatul 1 al legii nu face decât să reproducă întocmai principiul constituţional conform căruia citez: „cetăţenii străini şi apatrizii nu pot dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor”. Străinii şi apatrizii, în schimb, pot dobândi dreptul de proprietate asupra construcţiilor de orice fel prin acte între vii sau prin moştenire, dar şi în acest caz se poate recunoaşte numai un drept de superficie asupra imobilului, ceea ce implică dreptul de proprietate asupra construcţiei şi de dreptul de folosinţă, de concesiune asupra terenului.

Prin urmare, posibilitatea dobândirii dreptului proprietăţii asupra terenului este un atribut exclusiv al calităţii de cetăţean român. Tocmai de aceea, în alineatul 2 al acestui art. 3 din prezenta lege se precizează că, citez, „Persoanele fizice care au cetăţenie română şi domiciliul în străinătate pot dobândi în România prin acte juridice între vii şi prin moştenire terenuri de orice fel”. Deci, repet, calitatea de cetăţean român, şi nu domiciliul persoanei fizice ori, după caz, sediul persoanei juridice conferă dreptul de a dobândi terenuri pe teritoriul României. Astfel, dacă o persoană care nu are această calitate cumpără un teren, contractul este lovit de nulitate absolută şi această nulitate nu ar putea fi acoperită nici măcar prin revânzarea terenului către un cetăţean român.

Există însă şi un alt punct de vedere, şi anume că această incapacitate specială, prevăzută în privinţa străinilor, vizează doar pe investitorii străini care sunt, citez: „persoane fizice sau persoane juridice cu domiciliul ori, după caz, cu sediul în străinătate, care afectează investiţii în România”. Per a contrario, deduc adepţii acestei teze, societăţile comerciale cu capital străin, indiferent că este integral sau parţial, fiind considerate persoane juridice române, au capacitatea juridică de a dobândi terenuri în România.

Sună frumos, dar lucrurile nu stau chiar aşa de simplu.

Pentru că: 1. Mai întâi, naţionalitatea unei persoane juridice, inclusiv a societăţilor comerciale, este unică. Acelaşi subiect colectiv de drepturi nu poate fi concomitent şi român şi neromân.

Prin prisma dreptului internaţional privat, deci pe planul conflictelor de legi, naţionalitatea nu conferă decât parţial efectele corespunzătoare din punctul de vedere al folosinţei anumitor drepturi. Cu alte cuvinte, persoana juridică, societate comercială cu participare străină rămâne titulară a unei singure naţionalităţi, dar, atenţie, ea este supusă unor restricţii pe planul folosinţei drepturilor civile, cum este şi interdicţia de a se cumpăra terenuri în România.

Apoi, ce rost are să ne legăm de tot felul de critici juridice cu privire la conceptul de naţionalitate, când în materie de investiţii străine avem o lege, domnilor, încă în vigoare, Legea nr. 35 din 1991, care defineşte cât se poate de clar investiţia străină, înţelegând prin aceasta, citez: „Dobândirea dreptului de proprietate asupra unor bunuri mobile sau imobile, a altor drepturi reale, cu excepţia dreptului de proprietatea asupra terenurilor”. Repet, Legea investiţiilor străine, inclusiv textul citat, este în vigoare şi nimic nu are de-a face cu amendamentul domnului Cataramă.

În articolul nou introdus, art. 30¹, ţin să vă reamintesc, cum spuneam şi la vremea potrivită, de fapt nu este vorba de nici o vânzare în sensul legii civile, ci, pur şi simplu, de sfânta concesiune. Motiv pentru care, eu unul nici nu m-am obosit să reclam acest „mutant” legislativ la Curtea Constituţională, ceea ce nu înseamnă că nu deplâng incredibila tehnică de a face din două texte bune unul prost. Un elementar bun-simţ juridic te obligă să recunoşti, chiar nespecialist fiind, că un investitor străin nu poate dobândi, pe cale indirectă, prin constituirea unei societăţi cu sediul în ţară, ceea ce nu poate dobândi, în mod direct, printr-un contract translativ de proprietate de drept comun.

Şi acuma, ca să fac plăcere, nu?, să repet o tâmpenie pe care o zice un anumit domn de aici şi să las limbajul juridic de o parte şi să vorbesc mai pe româneşte, poate pricepe. Să presupunem că un cetăţean străin vrea să-şi deschidă un „business” în România şi pe lângă aceasta, are nevoie, zice el, şi de nişte niscai hectare de pământ. Ca investitor străin, conform Constituţiei române, neavând cetăţenie română, el nu are voie să cumpere pământ. Dar, cum nimic nu-l împiedică pe străinul respectiv să-şi înregistreze societatea în România, străinul poate dobândi, bine mersi, pământul în calitate de, vezi Doamne, investitor. Că o fi investitor român, că o fi autohton, ce mai contează? Ba contează, aş zice eu, şi încă cum, că poate să înfiinţeze străinul nostru şi o sută de societăţi, în ghilimele „considerate persoane juridice române”, că el tot cetăţean străin rămâne. Un elementar bun-simţ juridic îţi indică faptul că societatea comercială capătă statut de persoană juridică română, şi nu cetăţeanul străin care a înfiinţat această societate.

2. În al doilea rând, se vorbeşte generic despre capacitatea juridică a societăţilor comerciale cu participare străină de a dobândi terenuri în România fără a se face necesara distincţie între cele cu capital parţial străin şi cele cu capital integral străin. În ceea ce priveşte pe cele din urmă, societăţi comerciale cu capital integral străin, însăşi instanţa supremă, Curtea Supremă de Justiţie, a decis că, citez: „Deşi considerată persoană juridică română, nu poate dobândi în România terenuri, deoarece ea îşi păstrează statutul de investitor străin” – Curtea Supremă de Justiţie, decizia nr. 831/25 martie 1994. În ceea ce priveşte societăţile comerciale având capital parţial străin, sigur că pot dobândi în România terenuri, dar în nici un caz fiindcă ele sunt considerate „persoane juridice române”. Motivul pentru care au acest drept, unicul motiv de necontestat, este prezenţa în societate şi a investitorului român, mai exact, a aportului asociatului român.

Textul art. 31 din Legea nr. 35 cred că face inutilă orice altă demonstraţie. Citez: „În situaţiile în care investiţiile străine în România se realizează sub forma unor societăţi comerciale în asociere cu persoane fizice sau juridice române, asociaţii români pot constitui, cu titlu de aport la capitalul social, dreptul de proprietate sau alte drepturi reale asupra terenurilor”. Altfel, în lipsa unei atare prevederi, este clar că investitorul străin nu ar avea nevoie de aportul investitorului român în alcătuirea societăţilor mixte, pentru că el şi-ar putea cumpăra şi terenul care, până acum, a rămas singura monedă forte a românului".

 

 (Monitorul Oficial nr. 207 din 28 octombrie 1997, Partea a II-a, Dezbateri parlamentare, Senatul, Sesiunea a II-a Ordinară)

A se citi și Iluzia vânzării de-a valma a terenurilor la străini

 

Sute de miliarde intrate în conturile Bancorex

 

Discurs parlamentar

„După cum bine se ştie, la sfârşitul anului trecut, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 26/1998 privind preluarea la datoria publică internă a sumei datorate de către Curtea Supremă de Justiţie, cu titlu de despăgubire, Bancorex-ului, pentru exproprierea imobilului situat în municipiul Bucureşti, str. Batiştei nr. 25, sectorul 2, a lăsat cu gura căscată întreaga opinie publică românească.

În primul rând, pentru că toată lumea ştie că acolo este clădirea S.I.E., şi nu proprietatea Bancorex-ului.

În al doilea rând, nimeni nu a înţeles de ce trebuie să suporte contribuabilul român o sumă exorbitantă; de pildă, 162.292.000.000 lei, deci sute de miliarde care să intre în conturile unei bănci. Credeam că am demonstrat atunci, cât se poate de clar, că ingenioasele chichiţe, aduse în sprijinul celei de-a doua exproprieri a respectivului imobil, nu sunt decât nişte neputincioase balonaşe de săpun care se sparg în faţa legii. Am mai spus atunci şi am pus câteva întrebări, pentru că nu se ştie cum a ajuns respectivul imobil, aşa mai pe „şest”, din proprietate publică a statului român, în proprietatea privată a Bancorex-ului. N-am primit, bineînţeles, nici un răspuns. Atât doar; în curtea clădirii cu pricina a apărut peste noapte o tablă înfiptă într-un par, e drept, frumos colorată, prin care se anunţă contribuabilului român că acolo este proprietatea Bancorex. Numai că, deunăzi, Comisia juridică de numiri, disciplină, imunităţi şi validări a Senatului României, sub semnătura preşedintelui său, înainta secretarului general un raport privind atât de controversata ordonanţă de urgenţă.

După ce mas-media şi numeroase personalităţi politice au semnalat inexistenţa vreunui temei legal pentru perfectarea acestei veritabile tranzacţii financiare, vine acum acest raport, mai eficient decât Ariel, decât Dosia, Rex, Bona Lux şi toţi detergenţii la un loc. Iată, citim din clasicii Senatului. Ce reţin... Comisia juridică: „Banca Română de Comerţ Exterior S.A. a dobândit imobilul situat în str. Batiştei nr. 25, sectorul 2, la data de 18 februarie 1998, prin realizarea unui schimb de proprietăţi cu statul român, schimb aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 133/1996, modificată şi completată prin Hotărârea Guvernului nr. 92/1998, nepublicate, fiind vorba de hotărâri cu caracter militar, potrivit art. 108 alin. (4) din Constituţie.

După ce Banca Română de Comerţ Exterior a devenit proprietar, prin Hotărârea Guvernului nr. 457 din 7 august 1998 privind declararea utilităţii publice pentru lucrarea de interes naţional, „imobil situat în Bucureşti, str. Batiştei nr. 25, sector 2”, a fost stabilit expropriator statul român, prin Curtea Supremă de Justiţie.

Puteţi să recitiţi dumneavoastră de câte ori vreţi acest material, nu veţi înţelege nimic, nici eu n-am înţeles, pentru că, pur şi simplu – şi-mi pare rău că trebuie să spun acest lucru – toate falsele argumente nu sunt decât nişte aberaţii legislative, care calcă în picioare cele mai elementare principii de drept. O justificare făcută, în graba mare, de-a dreptul jalnică, a unui troc, mai mult decât discutabil.

Dar să începem cu începutul. Hotărârile de Guvern care au asigurat spatele nu ar fi fost publicate, să zicem, culmea-culmilor, pentru că prevederi constituţionale imperative se opun. Să vedem ce spune invocatul art. 108 alin. (4) din Constituţia României: „Hotărârile şi ordonanţele adoptate de Guvern se semnează de primul-ministru, se contrasemnează de miniştrii care au obligaţia punerii lor în executare şi se publică în Monitorul Oficial al României. Nepublicarea atrage inexistenţa hotărârii sau a ordonanţei. Hotărârile care au caracter militar se comunică numai instituţiilor interesate”.

Ce mare caracter militar au aceste hotărâri, stimaţi colegi?

Ce avem în str. Batiştei nr. 25? Vreun bunker ultrasecret, abandonat de ultimii locatari - fost sediu al Securităţii şi ulterior al S.I.E.?

Eu zic să fim serioşi. Simplul fapt că „s-a aprobat” şi, vă rog să urmăriţi, „s-a aprobat construirea de către Bancorex pe terenul proprietate publică a statului, aflat în administrarea M.Ap.N. - S.I.E. a unui nou sediu al S.I.E., deci Bancorex-ul, banca asta firavă este şi constructor. Constructor pentru S.I.E., după ce-a construit pentru S.I.E. un imobil şi birouri pe terenuri din Băneasa, în condiţiile prevăzute de Protocolul dintre M.Ap.N. - S.I.E. şi Banca Română de Comerţ Exterior.

Trebuie să ştiţi că toate aceste protocoale nu conferă caracter militar, în sensul prevederilor constituţionale, iar hotărârile Guvernului prin care se transferă dreptul de administrare – atenţie; dreptul de administrare, şi nu proprietatea asupra clădirii – trebuie publicate în Monitorul Oficial al României. Nepublicarea, am zis, spune Constituţia, atrage inexistenţa hotărârii sau a ordonanţei.

S-a promis Plenului Senatului că aceste hotărâri vor fi prezentate. Împreună cu dumneavoastră le aştept cu toată nerăbdarea”.

(Monitorul Oficial nr. 35 din 23 martie 1999, Partea a II-a, Dezbateri parlamentare, Senatul, Sesiunea I Ordinară)

 A se citi şi Afacerea „Batiştei”. Cum a transformat profesorul Corneliu Turianu biroul tortionarului Pacepa in sediul Curtii Supreme de Justitie

 

 

Drepturile limbii române nu pot fi micşorate sau puse la îndoială în nici o situaţie

"Comentariile mele vor privi alineatul 2 al art. 8 în redactarea propusă de Comisia pentru învăţământ şi cercetare ştiinţifică, şi anume:

„În fiecare localitate se organizează şi funcţionează unităţi, clase sau formaţii de studii cu limbă de predare română şi/sau, după caz, cu predarea în limbile minorităţile naţionale, ori se asigură şcolarizarea în limba maternă... – şi, atenţie, de aici se adaugă – în cea mai apropiată localitate în care este posibil, în cadrul aceluiaşi judeţ.”

Este de observat că se propune modificarea textului iniţial sub două aspecte. În primul rând, conjunctivului „şi” i se adaugă disjunctivul „sau”. Alăturarea celor două cuvinte contrazice logic alin. 1 al aceluiaşi articol, care, atenţie, nu a suferit nici o modificare.

Ca atare, cum pentru identitate de raţiune se impune o identitate de soluţie juridică, ar fi trebuit să se utilizeze în alineatul 2 numai conjuncţia „şi”.

Ce se urmăreşte prin introducerea disjunctivului „sau”? Eu unul nu sunt în stare să-mi dau seama.

Singura constatare este că justapunerea celor două cuvinte tulbură grav înţelesul frazei şi poate da naştere la interpretări de natură să contrazică chiar gândirea celor ce au introdus această modificare.

Rog pe domnul Pruteanu să mă scuze pentru aceste observaţii de stil.

În cazul de faţă, este de-a dreptul absurd să-ţi poţi închipui armonia dintre şi-ul cumulativ şi sau-ul, în mod evident, alternativ. Nu de alternativitate este vorba, ci de cumulul unor situaţii faptice. Utilizarea sau-lui ne-ar putea duce, într-o interpretarea literară, vădit tendenţioasă, la excluderea cu totul a limbii române ca obiect de studiu obligatoriu şi în şcolile unde învăţământul se desfăşoară în limbile minorităţilor naţionale.

Sigur, nu trebuie să ajungem neapărat în zona relei-credinţe, dar, în momentul în care unul dintre colegii noştri a susţinut că esenţial este să se asigure predarea limbii române în tot cursul procesului de învăţământ, prea puţină importanţă având în vedere în ce limbă sunt predate istoria şi geografia, este bine să ne asigurăm prin mijlocirea unui text clar şi nefluctuant sub raportul posibilităţilor de interpretare că drepturile limbii române nu pot fi micşorate sau puse la îndoială în nici o situaţie.

Îmi permit să vă atrag atenţia că după alineatul în discuţie urmează un alt alineat, alineatul 3, şi el nemodificat, potrivit căruia „studiul în şcoală a limbii române, ca limbă oficială de stat, este obligatoriu pentru toţi cetăţenii români, indiferent de naţionalitate”. Am citit cuvânt cu cuvânt alineatul 3 al art. 8, tocmai pentru a pune în evidenţă logica întregii construcţii a textului în discuţie, logică de la care nu suntem îndreptăţiţi să ne abatem.

Acestea sunt motivele pentru care propun eliminarea disjunctivului „sau” şi deci păstrarea primei părţi a alineatului 2 în forma sa iniţială.

În al doilea rând, stimaţi colegi, nu înţeleg de ce a fost nevoie ca în partea finală a respectivului alineat să se introducă o sumă de elemente care, după părerea mea, mai rău încurcă lucrurile decât să le limpezească.

Textul iniţial spune că „...se asigură şcolarizarea în limba maternă, în alte localităţi, fireşte, în situaţia în care acest deziderat nu poate fi realizat în chiar localitatea în care domiciliază elevul sau elevii”.

Democratic ar fi ca şi pentru un singur elev să se creeze condiţii de şcolarizare în limba lui maternă, în aceeaşi localitate, aşa cum se întâmplă, de pildă, în Danemarca. Sigur că bugetul nu ne permite acest „lux”. Asta înţeleg. Tocmai de aceea textul prevede că se poate asigura şcolarizarea în alte localităţi. Că or fi ele mai apropiate sau mai depărtate, asta este o problemă de organizare şi cade în sarcina Ministerului Învăţământului şi inspectoratelor şcolare.

Recunosc că trebuie eliminată posibilitatea expedierii unui elev dintr-un judeţ în altul, motiv pentru care accept ca la finalul textului iniţial să se adauge cuvintele „din cuprinsul aceluiaşi judeţ”. În acest fel dăm satisfacţie şi limbii române, eliminând barbarismul „în cadrul aceluiaşi judeţ”. Nu credeţi că în loc de „în cadrul”, folosit în amendamentul comisiei, este mai corect să spunem „în cuprinsul”?

Domnule preşedinte, permiteţi-mi să vă înmânez modificarea ce se impune a fi adusă alineatului 2 al art. 8 din legea în discuţie." 

(Monitorul Oficial nr. 218 din 16 decembrie 1997, Partea a II-a, Dezbateri parlamentare, Senatul, Sesiunea I Ordinară)

 

A se vedea şi Predarea istoriei în şcolile minorităţilor naţionale

CÂNTEC DE DRAGOSTE

 

CÂNTEC DE DRAGOSTE

 

Atât de departe îmi eşti

Şi, totuşi, cât de aproape!

Ochii tăi, doi luceferi cereşti

mă cheamă din ape…

 

Lua-voi cărările mării

după raza de lună

stăpânit de durerea uitării

de iubirea-mi nebună!

TOT EU ŞI BRÂNCUŞI

TOT EU ŞI BRÂNCUŞI

 

Închid ochii

Şi te văd lângă Poarta Sărutului

Cu mâinile întinse

Tălmăcind aşteptare.

Sărutul alunecă spre tine

Ca umbra spre om.

Închid ochii

Şi te văd lângă Coloana Infinită

Apropiind timpul

De clipa adevărului

În care boarea de vânt

Ne mângâie gândurile.

Închid ochii

Şi te văd la Masa Tăcerii

Orânduind scaunele

Câte unul pentru fiecare gând

Pe care-l vom spune

În clipa de tăcere

Când ne vom cuprinde sufletele

Închid ochii

Şi caut în Lada cu zestre

Tăinuitul tremur

Care-odată ne-a apropiat

 

În ungher ascuns

E gândul care mi-a spus:

Pleacă!

Acum m-am întors.

PENTRU O ZI FESTIVĂ

 

PENTRU O ZI FESTIVĂ

 

Sub Poarta Sărutului

Gândurile mele te învăluie

La Masa Tăcerii

Mi-am învelit visurile cu linişte

Iar acolo, unde Coloana Infinită

Sărută cerul

Ţi-am scris cu stele şi cu noapte

       La mulţi ani!

Adevăr, Noroc şi Sănătate!!!

Când te vei simţi singură

Treci dincolo de Poarta Sărutului…

Aşază-te la Masa Tăcerii,

Ridică ochii spre cer şi

Citind urarea mea

Pecetluită cu stele,

Sub veghea necurmată a

Coloanei Infinite

Căutând în Lada cu Zestre

Vei găsi Tăcere şi Linişte.

Agentul guvernamental ascunde procesele de la CEDO sub preşul bugetului

Oricât de mult s-ar strădui Ministerul Justiţiei, cu o încăpăţânare demnă de o cauză mai bună, să ne convingă că reforma în domeniul pe care îl păstoreşte este cât se poate de sublimă, este clar că, de fapt, lucrurile stau cu totul altfel. Iar principala palmă dată pe obrazul Justiţiei române o reprezintă, pe lângă corupţia din sistem, pierderea pe bandă rulantă a proceselor intentate statului român la Curtea Europeană a Drepturilor Omului de la Strasbourg. Bineînţeles, vina pentru această «umilinţă» nu o poartă magistraţii, ci doar fanaticii susţinători ai atât de păgubosului recurs în anulare. Cel care, folosit cu toptanul în cauze privind imobilele naţionalizate, chiar dacă la preţioasele indicaţii ale «garantului proprietăţii», preşedintele Iliescu a transformat statul român într-un veşnic perdant la înaltele instanţe europene. Căci, şansele ca Statul să câştige fie şi un proces la CEDO sunt mai mici chiar decât cele ale unei echipe româneşti de fotbal de a cuceri Liga Campionilor.

În încercarea de a stopa această catastrofă juridică, guvernanţii au ajuns să apeleze la măsuri de-a dreptul disperate. Astfel se face că nu se ştie ce minte luminată a avut năstruşnica idee să nu se mai aştepte pierderea proceselor de la Strasbourg, ci să tranzacţioneze cu reclamanţii litigiile aflate în curs de soluţionare. Este ceea ce aflăm dintr-o «banală» ştire, care informează că Agentul Guvernamental a reuşit să cadă la înţelegere cu proprietarii unor imobile ce au reclamat Statul la CEDO. Este raportată ca o victorie de-a dreptul istorică retragerea plângerilor acestora de la instanţa europeană, ceea ce a condus la evitarea a noi condamnări. Mai stânjenitor de atât nici că se poate!

Iar această strategie guvernamentală seamănă izbitor de mult cu obiceiul pisicilor ce ascund gunoiul sub preş. Guvernul vrea să spele ruşinea de la CEDO printr-un nou matrapazlâc, plătind retragerea plângerilor cu banii publici. Cine o fi acest Agent Guvernamental şi cum o negocia el despăgubirile în speţă are mai puţină importanţă acum. Cert este doar că statul român a ajuns să cerşească „iertarea” unor persoane fizice, totul contra-cost. Cei în cauză au avut hotărâri judecătoreşti de retrocedare a imobilelor naţionalizate, dar au fost „săriţi” din drepturile lor după admiterea de către C.S.J. a recursurilor în anulare înaintate de procurorul general al României. Normal, şi-au căutat dreptatea mai departe, iar Statul Român a ajuns să se comporte ca şi şmecheraşii de oraş, învăţaţi să cumpere tăcerea celor pe care i-au furat atunci când văd că nu pot aranja altfel la tribunal. Ceea ce este foarte grav.

Este adevărat, această formă extraordinară de atac – recursul în anulare în materie civilă – a fost desfiinţată ca instituţie juridică în anul 2003 la cererea Uniunii Europene. Numai că, prin aceeaşi Ordonanţă de urgenţă nr.58/2003, recursul în anulare va chinui încă parchetul general şi instanţa supremă până în 2006. Adică până atunci când s-a aproximat că vor fi soluţionate cele peste 23.000 de memorii înaintate anterior de procurorul general. Mă întreb însă dacă până la această dată operaţiunea a fost încheiată.

 

COLUMNA

 

COLUMNA

 

Sinteză, temelia

A tot ce s-a zidit

Ea urcă în spirală

Cu fruntea în zenit

 

Este columna vieţii

Zbucium, sărbătoare

Adevăr, speranţă

A soarelui cărare

 

E dragoste de oameni

Lumini din noapte face

E dragoste de viaţă

Şi dragoste de pace.

NOSTALGII REVIZIONISTE

              O inepţie care continuă să rămână o eternă problemă de actualitate, adică nerezolvată, în dezbaterea unor personalităţi marcante ale vieţii noastre publice: prof.univ.dr. ION COJA,  scriitorul PAUL EVERAC, prof.univ.dr. G.D. ISCRU şi jurnalistul DORIN SUCIU

 

O inepţie. Legea statutului maghiarilor de pretutindeni

„Încăpăţânarea parlamentarilor de la Budepesta de a adopta o lege care îi vizează în mod direct pe cetăţenii statelor vecine a încins temperatura relaţiilor diplomatice. După poziţiile tranşante exprimate de oficialii ţărilor direct afectate de microbul revizionist prin declaraţiile ferme ale autorităţilor române şi slovace, cancelariile europene au anunţat, rând pe rând, că nu agrează nicicum un astfel de act normativ, prevederile lui fiind contrare reglementărilor europene în vigoare. În ceea ce priveşte ţara noastră, întreaga clasă politică s-a solidarizat cu poziţia autorităţilor statului, putându-se afirma pe această temă că „iată, avem parte de un consens naţional”.

Dată fiind importanţa şi gravitatea acestei probleme, le propunem telespectatorilor noştri părerea şi a altor personalităţi marcante ale vieţii noastre publice. Ne-a făcut cinstea astăzi de a răspunde invitaţiei noastre prof.univ.dr. ION COJA de la Universitatea Bucureşti, preşedinte al Ligii pentru combaterea antiromânismului, scriitor şi reputat om de cultură, autor al numeroase monografii istorice, lucrări de lingvistică generală şi despre limba română şi, nu în ultimul rând, recunoscut autor dramatic.”

 

Condiţia de maghiar şi cea de cetăţean maghiar

Vă invit să urmăriţi o emisiune cu o temă ce se dovedeşte a fi de mare actualitate şi interes şi azi.

 Invitati: Tiberiu Tudor, Dorin Suciu, Constantin Dumitru

ÎN OCHII TĂI

 

ÎN OCHII TĂI

 

În ochii tăi

Soarele răsare de pretutindeni

În ochii tăi

Se învolburează toate apele

În glasul tău

Lumina cântă iubirea

În glasul tău

Noaptea adună tăcerea

În sufletul tău

Grădinile sădesc flori

În sufletul tău

Anotimpurile bat vânturi

În mâinile tale

Cerul îşi cerne stele

În mâinile tale

S-ascund clipe grele

În tine-i oglindă

De soare, de ape,

În tine-i tăcere

De vis şi de noapte.

Sub semnul ambiguităţii

Răspunzând cerinţelor luptei de clasă, cu începere din 1948 mii sau zeci de mii de locuinţe proprietate particulară au fost trecute abuziv, cele mai multe fără nici o despăgubire, în proprietatea statului. Infime corecţii s-au adus la vremea respectivă prin Decretul nr. 525/1955 – care însă nu a fost niciodată publicat – din care rezultă, mai mult la nivelul intenţiei, cerinţa retrocedării acelor imobile naţionalizate ai căror proprietari făceau parte din categoriile exceptate prin chiar Decretul nr. 92/1950. De fapt, s-a urmărit satisfacerea unor anume interese şi nicidecum repararea abuzurilor cărora le-au căzut victime nenumăraţi pensionari, muncitori şi funcţionari.

Exact aceste abuzuri au stat în atenţia justiţiei după 22 decembrie 1989, când, fără a contesta constituţionalitatea Decretului nr. 92/1950, instanţele s-au limitat ca în cadrul excepţiei de nelegalitate, să stabilească dacă aplicarea acelui decret s-a făcut sau nu corect. Aşadar, pronunţând unele soluţii în legătură cu casele naţionalizate, instanţele nu şi-au depăşit competenţa, ci au înlăturat consecinţele aplicării greşite a acestui act normativ. Atât şi nimic mai mult! Din nefericire, acestei practici judiciare unitare şi în deplin acord cu normele dreptului civil i s-a pus capăt, din motive exclusiv politice, prin faimoasa decizie pronunţată de Secţiile Reunite ale Curţii Supreme de Justiţie care, în condiţiile nerespectării în totalitate a procedurii prevăzută de lege, a considerat că este cazul a se reveni asupra propriei jurisprudenţe. Aceasta pentru că, urmând preţioase indicaţii prezidenţiale, s-a apreciat că în ansamblul ei problema se cere rezolvată prin lege, alta decât Codul civil în vigoare. Aşa s-a ajuns la încâlcita Lege nr. 112/1995 privind reglementarea situaţiei juridice a unor imobile cu destinaţia de locuinţe, trecute în proprietatea statului. Aşa cum este concepută, legea apără cu precădere interesele chiriaşilor, proprietarului recunoscându-i-se în principal dreptul de a primi despăgubiri, el putând beneficia de restituirea în natură doar în situaţii de excepţie, rar întâlnite în practică. Or aşa-zisa măsură reparatorie constând în „despăgubiri în condiţiile art. 12”, edictată chipurile în favoarea fostului proprietar, nu urmăreşte decât a realiza ceea ce nici comuniştii nu au îndrăznit: legalizarea vânzării de către stat a imobilelor naţionalizate. Altfel spus, raptul este, în fine, legalizat.

Deşi noua lege pretinde că reglementează situaţia juridică a unor „imobile cu destinaţia de locuinţe”, lăsând să se înţeleagă că ar fi vorba de întreg imobilul naţionalizat – construcţie şi terenul aferent – „trecut(e) ca atare în proprietatea statului sau a altor persoane juridice ”, în realitate restituirea în natură se rezumă doar la un singur.... apartament. Iar pentru celelalte apartamente se primesc despăgubiri a căror valoare totală „nu poate depăşi suma veniturilor salariale medii pe economie ale unei persoane pe o perioadă de 20 de ani, calculată la data stabilirii despăgubirii” (art. 2 alin. 1 raportat la art. 13 alin. 2). Pe de altă parte, restituirea în natură, limitată la un singur apartament, joacă numai în situaţia rarisimă îi cere proprietarului deposedat ori moştenitorii acestuia îl ocupau, în calitate de chiriaşi, la data de 22 decembrie 1989. Mai vorbeşte legea de restituirea apartamentului rămas liber la aceeaşi dată, ipoteză de plano imposibilă. În sfera apartamentelor supuse restituirii în natură s-ar include şi cele „trecute în proprietatea statului pentru care s‑au primit despăgubiri, dacă sunt ocupate de foştii proprietari sau sunt libere” (art. 2 alin. 2). La atât se rezumă „generozitatea” acestei legi care în mod voit încalcă principiul restituirii integrale (restitutio in integrum) a imobilelor luate, vezi doamne „cu titlu”, ignorându-se ostentativ unica soluţie corectă şi în cazul de faţă perfect realizabilă, şi anume aceea a restituirii integrale şi fără plată a proprietăţii locative către foştii proprietari.

Ce se întâmplă însă cu suprafeţele locative intrate în alt mod în proprietatea statului, ori cu cele aflate în proprietatea privată a subiectelor cooperatiste? Ei bine, în această privinţă, prin art. 25 al legii în discuţie se promite apariţia în viitor a unor legi speciale prin care se vor reglementa „situaţiile juridice ale altor imobile decât cele care fac obiectul prezentei legi, trecute în proprietatea statului înainte de 22 decembrie 1989, indiferent de destinaţia lor iniţială, inclusiv ale celor demolate pentru cauze de utilitate publică”. Cu alte cuvinte, până la data apariţiei acelor legi speciale, persoanele care consideră că locuinţele lor au trecut „fără titlu” în proprietatea statului, ori pentru acte administrative ilegale, nu ar mai fi îndreptăţite să se adreseze în continuare instanţelor judecătoreşti pentru a reclama încălcarea dreptului lor de proprietate. De altfel, chiar art. 1 al legii excelează prin ambiguitate, viclenie şi exprimări cel puţin ciudate. Se vorbeşte, de pildă, de casele care se aflau în „posesia statului sau a altor persoane juridice la data de 22 decembrie 1989”. De ce „în posesia ” şi nu în proprietatea statului? Nu cumva prin aceasta se recunoaşte calitatea de detentor precar a statului chiar şi în cazul aşa-zisei preluări „cu titlu”. Şi dacă statul este un detentor, cum ar fi el îndreptăţit să transfere celelalte prerogative specifice dreptului de proprietate cu prilejul vânzării către chiriaşi, a unui imobil deţinut doar cu acest titlu? Apoi, sunt exceptate, de bună seamă cu intenţie, acele categorii de proprietari, altele decât persoanele fizice, la fel de îndreptăţite la măsuri reparatorii: instituţii, fundaţii etc., adică persoanele juridice. Vor face şi acestea obiectul unor legi speciale? Greu de ştiut... Pe lângă atâtea neclarităţi şi confuzii, legea ne dă totuşi o certitudine: hotărârile judecătoreşti rămase „definitive şi irevocabile” pot fi atacate cu recurs în anulare (art. 24). Chiriaşii în schimb, aşa cum remarcam ceva mai sus, se bucură de graţiile legiuitorului, deşi, în ipoteza retrocedării imobilului (mai exact, apartamentului) către adevăratul proprietar, pe actualii chiriaşi nu-i putea deranja aceasta câtuşi de puţin, atâta timp cât este în vigoare o lege ocrotitoare pentru chiriaşi – Legea nr. 5/1973 – iar, pe de altă parte, potrivit Legii nr. 17/1994, contractele de închiriere încheiate în baza Legii nr. 5/1973 se prelungesc, de drept, pe o perioadă de 5 ani de la data publicării menţionatei legi. Un singur exemplu în acest sens: nivelul chiriilor stabilite în baza vechilor reglementări şi care nu depăşesc câteva sute de lei, deci preţul unui pachet de ţigări de proveninţă românească. Iată doar câteva din multele neclarităţi majore ale legii în discuţie, care vizează în principal pe adevăratul proprietar.

Construită cu rea-credinţă şi având la bază violarea celor mai elementare principii ale dreptului, legea dă naştere unei periculoase iluzii: aceea că chiriaşul ar putea cumpăra în condiţii extrem de avantajoase ceea ce de fapt nu aparţine statului care şi-a asumat rolul de vânzător. Este ceea ce legea denumeşte „vânzarea lucrului altuia”, împrejurare ce duce în mod automat la anularea actului în atare condiţii. Sunt toate acestea motive de serioasă reflecţie, atât pentru proprietari, cât şi pentru chiriaşi.

(România Liberă – 15 martie 1996)

 

O ordonanţă bizară

Discurs parlamentar

„Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/1998 privind suportarea din bugetul de stat a sumei datorate de Curtea Supremă de Justiţie, ca despăgubire Băncii Române de Comerţ Exterior se întemeiază pe principiul: „Tot şmecherul de fraier moare”. Păi cum să nu ştie juriştii români că o expropriere, cu o trecere în patrimoniul statului, se face numai printr-o hotărâre judecătorească? Să nu ştie judecătorii Curţii Supreme de Justiţie că nu mai au competenţa să hotărască trecerea în patrimoniul statului în situaţiile de expropriere, în cazurile de utilitate publică? Chiar să nu ştie lucrul acesta? Asta mă surprinde peste măsură.

Să nu ştie juriştii noştri că o hotărâre care nu este publicată în Monitorul Oficial al României nu există juridic? Aceste hotărâri, pe care le prezintă aici în facsimil, nu există pentru mine ca jurist. Dacă-şi imaginează cineva că se şade acolo, la masa rotundă, şi un imobil se trece în patrimoniul statului. Aşa, între două cafele, stă domnul prim-ministru şi mai trece un imobil în patrimoniul statului, mai scoate unul.

Domnilor, sunt nişte legi publicate după alea, ceauşiste, dinainte. Nici astea nu sunt bune, după 1989? Păi, noi vorbim acum de legi de după anul 1989, care obligă la nişte demersuri constituţionale, cum se poate face trecerea unui imobil în proprietatea publică.

Şi acum, mă obligaţi să spun mai mult. Pe strada Batiştei, faţă-n faţă cu Asociaţia „21 Decembrie”, stătea fosta Securitate a statului. Şedea într-un colţ cu fosta Securitate, că Securitatea Statului avea atât imobilul de la nr. 25 cât şi ăla, mai la deal puţin, la nr. 29. La numărul 25, fosta bancă „Cristovelloni”– fosta „Marmorosch”, care a fost trecută în 1948 în patrimoniul statului, era sediul serviciul de securitate al statului pentru instruirea cadrelor. Dincolo, la numărul 29, imobilul a fost preluat de S.I.E. şi este Serviciul Cifru, care funcţionează şi acum. Deci, nu duceţi grija S.I.E., are unde sta. Stă la nr. 29, cu ostaşi înarmaţi până-n dinţi, cu tot ce vreţi.

Dumneavoastră cred că vă faceţi o singură grijă. Aici, cineva – se pare că „întreprinderea de construcţii şi amenajare” care se numeşte BANCOREX este sărăntoaca, care a golit bugetul – face construcţii în Bucureşti. Mă gândeam să apelez să-mi facă şi mie garajul, că văd că se pricepe. Uitaţi-vă dumneavoastră ce aveţi în mână acolo. Nu arată a sediu unde s-a făcut aşa-zisa construcţie, undeva, în Băneasa, pe dreapta. Această construcţie a fost ridicată pentru S.I.E. Nu are decât să plătească S.I.E. dacă BANCOREX... Raporturile nu se leagă. Ce legătură are cu imobilul din Batiştei, care este învârtit pe la nasul Curţii Supreme de Justiţie şi este ameninţat că, dacă nu votăm noi, nu-l dă Curţii Supreme de Justiţie. Şmecherii din astea, mărunte!

Domnilor, două chestiuni. Această hotărâre dacă am vota-o, poate fi lesne atacată pentru neconstituţionalitate, din două motive. Unu, este fondată pe nişte hotărâri de guvern nepublicate, deci inexistente. Doi, nu s-a urmat procedura cerută de lege pentru expropriere pentru cauză de utilitate publică. Nu avem hotărârea instanţei judecătoreşti. Eu am avut onoarea să vă citesc cam ce procedură complicată este în acest caz.

Pentru ce luăm noi banii din bugetul statului? Eu aş propune ca banii aceştia, dacă tot avem aşa disponibilităţi, să dăm 6.000 de miliarde la Observatorul astronomic că ne vin acum vizitatori, mai dăm şi pe la bătrânii ăia, li se compensează medicamentele. Nu sunt pentru clădirea S.I.E. la ora actuală. Şi nu trebuie pusă Curtea Supremă de Justiţie să plătească datoriile S.I.E. Nu aşa se trec imobilele în patrimoniul statului.

Pe mine m-a surprins aici – de aia sunt puţin revoltat – când se afirmă că a fost publicată în Monitorul Oficial. Ce a fost publicat în Monitorul Oficial? De ce nu v-a ataşat dumneavoastră, domnilor senatori, un Monitor Oficial, să vedem şi noi publicată una dintre aberaţiile astea legislative. Nu există nici o publicare în Monitorul Oficial, fiindcă nu-mi permiteam să vin în faţa dumneavoastră să vă spun poveşti de genul ăsta. Astea sunt făcute undeva, prin umbra cabinetelor, fel de fel de aranjamente.

Din bugetul statului român nu trebuie să iasă suma de 200 miliarde lei şi nu cu această destinaţie, în nici un caz. Imobilul din Batiştei nu are nici o legătură. El i se cuvine Curţii Supreme de Justiţie. Acum că întreprinderea BANCOREX l-a reparat, este bine, să i se plătească BANCOREX-ului costurile reparaţiilor şi atât. Dacă vrea să plătească ceva statul român, nu are decât să plătească clădirea S.I.E. din Băneasa, pe dreapta. Adresa nu o găsiţi aici. Nu trebuie amestecate cele două probleme.

Deci, din cauza acestor inginerii de gravă neconstituţionali­tate în care se persistă, eu deja am intrat la bănuieli. Nu ştiu ce să mai cred. Cu atâta nonşalanţă, atât de senini, scoatem bani din bugetul statului, şi apoi, toţi cu inima cât un purice, votăm bugetul, uşurându-l cu 200 de miliarde lei, ca şi cum ar fi un fle­cuşteţ. Eu nu cred că puteţi face dumneavoastră aşa ceva.”

(Monitorul Oficial nr. 38 din 26 martie 1999, Partea a II-a, Dezbateri parlamentare, Senatul, Sesiunea I Ordinară)

A se citi şi Afacerea „Batişte” şi A doua expropriere a imobilului din Bucureşti, str. Batişte nr.25

Afacerea „Batiştei”

 

Discursuri parlamentare

 

„Aşa după cum am mai semnalat, ecourile nefavorabile ale Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 27 din 1998 sunt departe de a se fi stins. Şi este normal să fie aşa, din moment ce în jurul afacerii „Batiştei”, cum a denumit presa acest scandal, plutesc încă nenumărate semne de întrebare. Până să ajungem la aceste dedesubturi, ţin să precizez că mutarea Curţii Supreme de Justiţie în imobilul din str. Batiştei nr. 25, recent renovat chiar în acest scop, nu poate fi decât salutată. De asemenea, sunt de acord că bugetul statului este ţinut să suporte contravaloarea repartiţiilor respectivului imobil, iar aceşti bani să fie vărsaţi în contul Bancorex, bineînţeles, în condiţiile în care banca, transformată în ultima vreme în societate de construcţii şi agenţie imobiliară, va face dovada că ea a finanţat renovarea clădirii. Dar, în schimb, nu pot să nu fiu de acord, sub nici o formă, ca şi aşa anemicul buget al statului să fie spoliat de sute de miliarde de lei, fără nici un temei legal.

Pentru a înţelege mai bine de ce nu trebuie să suporte contribuabilul român aceşti bani, care se vrea a fi pasaţi în Bancorex, să aruncăm o privire asupra situaţiei juridice a „cuiului lui Pepelea”, imobilul din str. Batiştei nr. 25. Respectivul imobil, trecut în proprietatea unică a statului, conform Legii nr. 119 din 1948 privind naţionalizarea întreprinderilor industriale bancare, miniere şi de transporturi, a fost dat în folosinţa Securităţii Române. După 1989, a fost dat în folosinţa Serviciului de Informaţii Externe al României, apoi, în anul de graţie 1996, pe tăcute – Hotărârea Guvernului nr. 133 din 5 martie 1996 – se pretinde că imobilul a fost trecut din proprietatea publică a statului în proprietatea privată a statului. Şi tot această hotărâre, pe post de „fata morgana”, nepublicată în Monitorul Oficial, anunţă că Bancorex va ridica o construcţie, cândva, care va intra, în ziua semnării procesului-verbal de recepţie definitivă, în proprietatea publică a statului şi în administrarea Serviciului de Informaţii Externe, în schimb cu imobilul din str. Batiştei nr. 25. Peste încă doi ani, Hotărârea Guvernului nr. 52 din 2 februarie 1998, şi ea nepublicată în Monitorul Oficial, aprobă trecerea clădirii din Batiştei din proprietatea privată a statului şi din administrarea Serviciului de Informaţii Externe, în proprietatea Societăţii Române „Banca Română de Comerţ Exterior - Bancorex S.A.”, prin schimb cu imobilul proprietate a Bancorex, cel construibil, undeva, cândva, care trece în proprietatea publică a statului şi în administrarea Serviciului de Informaţii Externe. Şi, de parcă iţele afacerii nu erau destul de încurcate până acum, acea hotărâre adaugă că „transferul de proprietate asupra celor două imobile se va semna la data semnării procesului-verbal de predare-primire între Serviciul de Informaţii Externe şi Bancorex”.

A doua expropriere a imobilului expropriat, record mondial absolut în dreptul internaţional, are loc la data de 25 august 1998, când se încheie acordul de expropriere între Curtea Supremă de Justiţie şi Bancorex.

Urmează celebra Ordonanţă de urgenţă nr. 27 din 27 din 1998 care prevede că „datoria” Curţii Supreme de Justiţie către Bancorex, adică aproape 200 de miliarde de lei, să fie preluată de bugetul statului.

Cam aceasta ar fi, în mare parte, istoria atât de zbuciumată a disputatului imobil din centrul Bucureştiului. O afacere făcută pe „şest”, care a sărit, de câteva ori, peste litera legii.

Dar să începem cu începutul.

Constituţia spune că nepublicarea atrage inexistenţa hotărârii sau a ordonanţei. S-a spus că respectivele hotărâri guvernamentale, adoptate în cazul acestui imobil, nu au fost publicate deoarece au caracter militar. O explicaţie atât de puerilă trimite în afara gogomăniilor. Chiar dacă am face abstracţie de inexistenţa acestor acte normative, Legea nr. 33 din 1994 privind exproprierea pentru o cauză de utilitate publică, ignorată total în această afacere, nu lasă loc la dubii.

Să începem cu principiile care determină regimul juridic al instituţiei.

Exproprierea este un procedeu de achiziţie forţată a bunurilor imobile, necesare pentru executarea unor lucrări de interes naţional sau de interes local, specifică dreptului public. Ea poate fi hotărâtă numai pentru o cauză de utilitate publică. Şi, în fine, exproprierea se realizează numai conform unei proceduri speciale şi numai după o dreaptă şi prealabilă despăgubire, stabilită prin hotărâre judecătorească. Apoi, titularii puterii de expropriere, cum bine ştiţi, sunt statul şi obiectivităţile teritoriale, înzestrate cu personalitate juridică. Nu s-a recunoscut o atare competenţă în favoarea unor instituţii private sau persoane fizice, chiar dacă acestea girează un serviciu public.

Deci, după ce utilitatea publică s-a declarat, potrivit legii, şi au fost îndeplinite şi măsurile premergătoare exproprierii prevăzute în capitolul III al Legii nr. 33/1994, tribunalul în raza căruia este situat imobilul va hotărî exproprierea (art. 3 şi art. 21 din lege). Hotărârea va cuprinde menţiuni referitoare la întrunirea condiţiilor prevăzute de lege pentru expropriere, dispoziţia de expropriere a imobilului şi datele de identificare ale acestuia, cuantumul despăgubirii şi sumele cuvenite proprietarului expropriat, precum şi celorlalte persoane care au drepturi asupra imobilelor, cum sunt: titularii dreptului de folosinţă, concesionarii, locatarii, creditorii ipotecari etc. Principalul efect al exproprierii îl constituie transferul dreptului de proprietate asupra bunurilor supuse exproprierii în patrimoniul expropriatorului. Conform art. 28, acest efect se produce de îndată ce obligaţiile impuse expropriatului, prin hotărâre judecătorească, au fost îndeplinite, respectiv, după plata despăgubirilor.

Conchid.

Atâta timp cât invocatele hotărâri ale Guvernului nu au fost publicate în Monitorul Oficial al României, ele nu există. Atâta timp cât nu există o hotărâre judecătorească, prin care instanţa competentă să fi decis exproprierea pentru cauză de utilitate publică a imobilului din str. Batiştei nr. 25, această afacere nu poate fi legalizată nicicum, şi nu de Parlamentul României.”

(Monitorul Oficial nr. 38 din 26 martie 1999, Partea a II-a, Dezbateri parlamentare, Senatul, Sesiunea I Ordinară)

 A se citi şi A doua expropriere a imobilului din Bucureşti, str. Batiştei nr. 25

 

POTIR

 

 

 

POTIR

 

Creşte miezul zilei în anotimpul bun,

Ies mugurii devreme ca naştere de miei

Mustesc seminţe grele pe tâmplă de străbun

În răsuflarea dulce a florilor de tei

 

Când sorb privirea părintească-a ţărnii,

Se bucură averea sângelui – păşind

Către potirul vorbelor rostite

În slava adevărului ce-l simt.

CĂILE PROCESUALE DE REALIZARE A DREPTULUI LA DESPĂGUBIRI

 

Persoana vătămată prin săvârşirea infracţiunilor de insultă şi calomnie poate obţine repararea pe cale civilă a prejudiciului suferit exercitând acţiunea civilă. Ea poate aceasta fie în cadrul procesului penal, alăturând acţiunea civilă celei penale, fie în faţa instanţei civile, chiar şi în cazul în care, neformulând plângere prealabilă la instanţa penală, nu există o acţiune penală pusă în mişcare.

În cele ce urmează nu ne vom ocupa de situaţia în care persoana vătămată a introdus acţiunea în despăgubiri la instanţa civilă – fără să existe şi o acţiune penală pusă în mişcare înaninte ori după învestirea instanţei civile – situaţia în care sunt incidente în mod exclusiv normele Codului civil şi ale Codului de procedură civilă. Atenţia ne va fi reţinută numai de raportul dintre acţiunea penală şi acţiunea civilă exercitată în faţa instanţei penale.

Ceea ce este de reţinut, în principal, sub acest aspect, este faptul că legea de procedură penală interzice exercitarea acţiunii civile în mod separat, dar concomitent cu acţiunea penală, deoarece în acest caz există pericolul de a se ajunge eventual la hotărâri contradictorii.

Pentru evitarea acestor situaţii, Codul de procedură penală consacră regula electa una via non datur recursus ad alteram, sau, în alţi termeni, că alegerea unei căi – penală sau civilă – o dată făcută este, de obicei, irevocabilă. Aceasta înseamnă că, în principiu, persoana vată,ată care s-a constituit parte civilă în procesul penal nu mai poate porni acţiune civilă în faţa instanţei civile; după cum, invers, persoana care a pornit acţiunea civilă în faţa instanţei civile nu se mai poate constitui parte civilă în procesul penal.

De la regula electa una via există însă unele derogări care permit persoanei vătămate să părăsească una dintre căile alese.

-          Părăsirea căii penale, prin renunţarea la calitatea de parte civilă şi introducerea unei acţiuni civile separate este posibilă în cazul suspendării procesului penal; dar dacă procesul penal este reluat, acţiunea introdusă la instanţa civilă se suspendă (art.19 alin.3 C.proc.pen.)

-          Părăsirea instanţei civile este şi ea posibilă – urmând ca persoana care a introdus acţiunea la această instanţă să se constituie parte civilă la organul de urmărire penală ori la instanţa penală – când acţiunea penală a fost pusă în mişcare ulterior sesizării instanţei civile, iar instanţa civilă nu a pronunţat încă o hotărâre, chiar nedefinitivă (art.19 alin.4 C.proc.pen.). Se înţelege că trecerea de la instanţa civilă la cea penală nu este posibilă decât atâta vreme cât nu a fost depăşit termenul prevăzut în art.15 C.proc.pen. pentru constituirea ca parte civilă (în cursul urmăririi penale, precum şi în faţa primei instanţe, până la citirea actului de sesizare).

Rezolvarea separată a celor două acţiuni ridică unele probleme în legătură cu autoritatea lucrului judecat.

Hotărârea definitivă a instanţei penale are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei care judecă acţiunea civilă, însă în mod limitat, numai cu privire la următoarele aspecte: existenţa faptei, persoana care a săvârşit fapta şi vinovăţia acesteia; pentru orice altă împrejurare stabilită de instanţa penală, hotărârea defintivă a acestei instanţe nu poate fi invocată cu autoritate de lucru judecat în procesul civil (art.22 alin.1 C.proc.pen.).

Hotărarea definitvă a instanţei civile prin care a fost soluţionată acţiunea civilă nu are autoritate de lucru judecat în faţa organelor de urmărire penală şi a instanţei penale cu privire la aceleaşi aspecte menţionate mai sus: existenţa faptei, persoana care a săvârşit fapta şi vinovăţia acesteia; pentru orice altă chestiune însă, hotărârea instanţei civile poate avea autoritate de lucru judecat în penal (art.22 alin.2 C.proc.pen.).

Revenind la infracţiunile ce constituie obiectul preocupărilor noastre, în lumina celor de mai sus, se poate conchide că dacă o hotărâre penală – de achitare – rămasă definitivă infirmă existenţa faptei de insultă sau calomnie, nici instanţa civilă nu poate obliga la repararea daunei; în măsura în care, însă, constatările instanţei civile nu contrazic pe acelea ale instanţei penale, răspunderea delictuală poate fi stabilită. Tot astfel, hotărârea defintivă prin care instanţa civilă a acordat desapăgubiri – reţinându-se că pârâtul a săvârşit fapta de insultă sau calomnie – nu poate fi invocată cu autoritate de lucru judecat, sub aceste aspecte, în faţa instanţei penale învestită cu soluţionarea acţiunii civile.

A se citi şi Răspunderea civilă pentru daune morale