Acţiuni împotriva ordinii constituţionale

Ordinea constituţională stabilită de actuala Constituţie vizează structura statului, relaţiile dintre organele statului, autorităţile publice, dintre acestea şi oamenii obişnuiţi, partidele politice, alte organizaţii, forma de guvernământ şi orice altă relaţie fundamentală pentru stat şi drept în general.

Din ordinea constituţională, instituită prin legea fundamentală, izvorăşte ordinea de drept a cărei sferă este mult mai mare, în sensul că ordinea de drept este stabilită de toate celelalte legi emise în baza şi conform Constituţiei.

Potrivit dispoziţiilor art.397 din Cod penal, care a intrat în vigoare la 1 februarie 2014, pentru existenţa infracţiunii de „acțiuni împotriva ordinii constituționale”, este necesar să se constate că fapta a produs una din următoarele urmări: „(1) Acţiunea armată întreprinsă în scopul schimbării ordinii constituţionale ori al îngreunării sau împiedicării exercitării puterii de stat se pedepseşte cu închisoarea de la 15 la 25 de ani şi interzicerea exercitării unor drepturi. (2) Întreprinderea de acţiuni violente împotriva persoanelor sau bunurilor săvârşite de mai multe persoane împreună, în scopul schimbării ordinii constituţionale ori al îngreunării sau împiedicării exercitării puterii de stat, dacă se pune în pericol securitatea naţională, se pedepseşte cu închisoarea de la 10 la 20 de ani şi interzicerea exercitării unor drepturi”.

De observat că, spre deosebire de anteriorul Cod penal, în actualul cod conţinutul infracţiunii – care poate fi comisă şi prin „acţiuni violente împotriva persoanelor sau bunurilor... în scopul schimbării ordinii constituţionale...” – este descris pe larg, în cele două alineate. Ceea ce este corect.

Din păcate, în art.397 din Codul penal în vigoare n-a fost inclusă în conţinutul acestei infracţiuni şi prevederea din art.166¹, teza a doua, din anteriorul Cod penal, potrivit căreia constituie aceeaşi infracţiune şi acţiunea întreprinsă pentru schimbarea „caracterului naţional, suveran, independent, unitar şi indivizibil al statului român”.

Să fie vorba de o banală omisiune? Mă îndoiesc! În chiar textul cadru al legii fundamentale sunt enumerate principiile generale ale ordinii constituţionale a Statului român: „România este stat naţional, suveran şi independent, unitar şi indivizibil” (alin.1); „Forma de guvernământ a statului român este republica” (alin.2); „În România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie” (alin.5).

Crede cineva că legea ordinară poate face abstracţie de aceste principii constituționale???

Secretul corespondenţei

 

Acest drept, secretul corespondenţei, cuprinzând toate variantele, este un drept constituţional. Legea fundamentală precizează în art.28 că „Secretul scrisorilor, al telegramelor, al altor trimiteri poştale, al convorbirilor telefonice şi al celorlalte mijloace legale de comunicare este inviolabil”.

Or, de câte ori legiuitorul constituţional a vrut să facă rabat de la un principiu a făcut-o expres în text. Aveţi, bună oară, inviolabilitatea domiciliului statornicită în art.27, care, după ce enunţă principiul potrivit căruia „Domiciliul şi reşedinţa sunt inviolabile” (alin.1), precizează că „De la prevederile alineatului (1) se poate deroga prin lege pentru următoarele situaţii (…)”. Aşa şi la libertatea de exprimare avem derogări. Exerciţiul acestui drept constituţional este supus unor restrângeri şi limitări. În acest sens, art.30 alineat (6) din Constituţie prevede că libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei şi nici dreptul la propria imagine, iar – în temeiul art.57 – cetăţenii trebuie să-şi exercite drepturile şi libertăţile constituţionale cu bună-credinţă, fără să încalce drepturile şi libertăţile celorlalţi.

Observăm că, deşi textul art.28 din Constituţia României, revizuită, nu face rabat expres de la principiul inviolabilităţii în ceea ce priveşte „secretul scrisorilor, al telegramelor, al altor trimiteri poştale”, derogă totuşi de la acest principiu în cazul „convorbirilor telefonice şi al celorlalte mijloace legale de comunicare(…)”. În aceste din urmă cazuri, restrângerea exerciţiului acestui drept, secretul corespondenţei, îşi găseşte justificarea în dispoziţiile art.53 alin.(1) din Constituţie, potrivit căruia: „exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi poate fi restrâns numai prin lege şi numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea securităţii naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor; desfăşurarea instrucţiei penale; prevenirea consecinţelor unei calamităţi naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav”.

Refuz însă să cred că restrângerea exerciţiului dreptului secretului corespondenţei, permisă de art.53 alin.(1) din Constituţie, ar avea în vedere „secretul scrisorilor, al telegramelor, al altor trimiteri poştale”, pentru bunul motiv că asemenea componente ale respectivului drept constituţional ar putea fi restrânse „numai prin lege şi numai dacă se impune” şi nu am ştiinţă că ar fi fost adoptată o asemenea lege.

În ceea ce privesc „datele generate sau prelucrate de furnizorii de reţele publice de comunicaţii electronice şi de furnizorii de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului”, o asemenea lege există. Este vorba de Legea nr.82 din 13 iunie 2012 care, în art.1 alin.(1), stabileşte „obligaţia furnizorilor de reţele publice de comunicaţii electronice şi a furnizorilor de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului de a reţine anumite date generate sau prelucrate în cadrul activităţii lor pentru punerea acestora la dispoziţia organelor de urmărire penală, instanţelor de judecată şi organelor de stat cu atribuţii în domeniul siguranţei naţionale în scopul utilizării lor în cadrul activităţilor de prevenire, de cercetare, de descoperire şi de urmărire penală a infracţiunilor grave(…)”.

Potrivit art.26 din legea menţionată, la intrarea în vigoare a noului Cod penal, termenul de „infracţiune gravă” are semnificaţia de „infracţiune care face parte din una din următoarele categorii: 1. infracţiunile prevăzute la art.2 lit.b) din Legea nr.39/2003 privind prevenirea şi combaterea criminalităţii organizate, cu modificările ulterioare, săvârşite sau nu de un grup infracţional organizat; 2. infracţiunile prevăzute în Cap.4 din Legea nr.535/2004 privind prevenirea şi combaterea terorismului; 3. următoarele infracţiuni prevăzute de Legea nr.286/2009 privind Codul penal, cu modificările şi completările ulterioare: infracţiunile contra securităţii naţionale a statului, uciderea ori vătămarea nou-născutului săvârşită de către mamă, vătămare corporală, viol, tâlhărie şi tâlhărie calificată, actul sexual cu un minor, distrugerea şi distrugerea calificată, ultrajul, evadarea şi înlesnirea evadării, infracţiunile de falsuri în înscrisuri, constituirea unui grup infracţional organizat, furtul calificat, înşelăciunea şi înşelăciunea privind asigurările, falsificarea de titluri de credit sau instrumente de plată atunci când priveşte un instrument de plată electronică, şantajul şi pornografia infantilă; 4. infracţiunile de corupţie, infracţiunile asimilate acestora, precum şi infracţiunile împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene, prevăzute de Legea nr.78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, cu modificările şi completările ulterioare; 5. infracţiuni de evaziune fiscală prevăzute la art.9 din Legea nr.241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, cu modificările ulterioare”.

Consider că Legea nr.82/2012 este neconstituţională, sub cel puţin două aspecte:

1.      Lunga înşiruire de fapte infracţionale din cuprinsul art.2 alin.1 lit.e al legii speciale derogă parţial de la principiul inviolabilităţii. Numai faptele enumerate în art.53 alin.1 din legea fundamentală,  cu privire la care legiuitorul constituţional a făcut rabat de la principiul în discuţie, respectiv pentru: „apărarea securităţii naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, al drepturilor şi a libertăţilor cetăţeneşti; desfăşurarea instrucţiei penale…”, justifică restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi. Nu cred că legiuitorul constituţional s-a gândit că restrângerea exerciţiului dreptului secretului corespondenţei s-ar impune şi pentru: „prevenirea consecinţelor unor calamităţi naturale ale unui dezastru ori a unui sinistru deosebit de grav”, deci a unor evenimente naturale imprevizibile;

2.      Stabilirea „obligaţiei furnizorilor de reţele publice de comunicaţii electronice şi a furnizorilor de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului de a reţine datele generate sau prelucrate în cadrul activităţii lor” (s.n.), fără a fi necesară autorizarea prealabilă a organului competent, echivalează cu violarea principiului constituţional al secretului corespondenţei; indiscutabil că în ceea ce priveşte conţinutul comunicării sau informaţiilor consultate în timpul utilizării unei reţele de comunicaţii electronice sunt aplicabile prevederile Codului de procedură penală, precum şi cele ale legilor speciale în materie” (art.1 alin.3 din Legea nr.82/2012).

Altminteri, ar însemna că ascultarea, înregistrarea, reţinerea datelor generate sau prelucrate în cadrul activităţii lor de către furnizorii de reţele publice de comunicaţii electronice şi serviciilor de comunicaţii electronice destinate publicului, fără autorizarea prealabilă a organului competent, ar fi legală. Ceea ce constituie o gravă eroare!

Un preşedinte de stat a căzut fiindcă s-au ascultat telefoanele, şi era Preşedintele SUA, preşedinte a 50 de state, fiindcă ofiţerii CIA, sau cum s-or fi numit ei, au tras cu urechea în timpul campaniei electorale. A căzut şi ofiţerul CIA, mai mult a căzut şi preşedintele statului american, pentru ascultarea telefoanelor. Nu am făcut decât să vă amintesc Afacerea Watergate!

Prohodul turismului românesc

În toate pledoariile propagandistice din ultimii ani, turismul a fost prezentat întotdeauna ca fiind veşnic „tânăra speranţă” a relansării economiei româneşti. Asul miraculos din mâneca autorităţilor de la Bucureşti, care întotdeauna au asigurat populaţia că vor atrage puzderie de turişti străini care îşi vor cheltui importantele economii de peste an tocmai pe plaiurile mioritice. Noi şi noi proiecte turistice grandioase au fost prezentate opiniei publice drept salvatoare de neam şi ţară. Aducătoare de miliarde în valută forte în secătuitul buget al ţării. S‑au înţepenit niscai palmieri sfioşi în nisipul litoralului românesc, cu speranţa declarată că nababii occidentali vor lăsa baltă riviera Oceanului Atlantic şi se vor bălăci în valurile îmbibate de alge şi petrol al Mării Negre. Siguranţa de sine afişată de iniţiatorii acestui şugubăţ proiect a fost una totală. Numai că, în realitate, de prezenţa exoticelor plante au beneficiat din plin doar patrupezii maidanezi.

În acest timp, un banal lac, aflat pe teritoriul Ungariei, aduce de câteva ori mai mulţi turişti occidentali decât magnificul litoral românesc.
 Tunisia – o ţară africană, care în anii 80 nici nu prea ştia ce este acela turism – a ajuns să aibă anual aproape 4,3 milioane de vizitatori străini. O singură staţiune – Sousse – a ajuns să aibă 20 de hoteluri de 4 stele, toate construite, practic, în pustiu, iar principalii turişti ai Tunisiei sunt, conform statisticilor, germanii, cehii şi polonezii, adică aceia care, până nu demult, erau clienţii fideli ai litoralului românesc.
Şi nu pot să nu mă întreb cum de noi am reuşit să-l punem pe butuci, în timp ce până şi într-o ţară africană, turismul a ajuns să contribuie cu 20% la P.I.B. şi nu au plajele noastre. Nu aveau nici baza noastră hotelieră. Gazonul îl importă din Anglia, iar berea din Germania. Sunt mult mai departe de Centrul Europei şi nici măcar şoselele nu sunt minunate. Cu toate acestea, la ei totul merge ca pe roate. Pentru că îţi schimbă aşternutul de două ori pe zi, pentru că nu găseşti sfori în mâncare, pentru că nu au şmenari impertinenţi în holurile hotelurilor, pentru că nu trebuie să dai nimănui bacşiş, pentru că, în sfârşit, toată lumea îi cântă în strună turistului, conştienţi fiind că din asta trăiesc. Şi totul, doar pentru că peste 30% din turism este privatizat, iar statul, bine-mersi, pompează, la rândul său, sume uriaşe în publicitate pentru Tunisia, zilnic apărând spoturi pe cele mai mari canale TV europene, începând cu RAI UNO şi sfârşind cu EURONEWS.

La noi însă, ca la nimeni.

Şi tocmai când specialiştii din turism sperau că, după ce ne‑am lovit cu capul de pragul de sus, ne vom apleca pentru a încuraja micile pensiuni private care se bucură de atâta succes printre străini, noi planuri megalomanice le dă speranţele peste cap. Potenţialul turistic al României este unul imens. Dar el nu face, în nici un caz, casă bună cu amatorismul celor care nefiind în stare să administreze în mod profesionist turismul românesc au preferat doar „să se dea granzi”. Tare îmi este teamă că, dacă mai stăm cu mâinile în sân 2-3 sezoane, nu vom mai reanima turismul românesc în vecii-vecilor.

Nu trebuie să fii mare specialist ca să-ţi dai seama că predarea hotelurilor în locaţie de gestiune, adică pentru a fi spoliate cât mai rapid, a fost cel mult – iertaţi-mi expresia – frecţie la un picior de lemn. De aceea vă întreb: când se va trece la o adevărată privatizare? Când se va încerca măcar salvarea a ceea ce mai este de salvat? Să nu-mi spuneţi că bugetul este anemic. Se pot plânge că nu au bani miniştrii sănătăţii, învăţământu­lui, internelor, care nu au altă alternativă. Dar a spune că nu găseşti pe nimeni interesat să investească în litoralul nostru înseamnă, practic, a cânta prohodul turismului românesc. Şi este păcat.

Anticorupţie şi birocraţie

În ultima lună a anului 1998, la spartul târgului, vreau să spun după eşecul recunoscut oficial al luptei anticorupţie, a apărut pe ordinea de zi a Senatului şi proiectul de lege pentru prevenirea şi sancţionarea faptelor de corupţie iniţiat de ministrul Justiţiei. Proiect care, după cum se ştie, a fost contestat vehement atât de jurişti, cât şi de presă. O lege – precizarea se cuvine a fi făcută de la bun început – dominată clar de mentalitatea trecutului comunist, concepută în flagrant dezacord cu prevederile Constituţiei.

Aşa de pildă, în domeniul prevenirii, ignorându‑se cauzele reale şi profunde ale flagelului social numit corupţie, textele propuse se remarcă prin aiuritoare îndemnuri patriotice mobilizatoare, veritabilă frecţie la un picior de lemn. Funcţionarul public trebuie „să‑şi îndeplinească îndatoririle cu probitate, să dea dovadă de echitate şi imparţialitate cu cetăţenii (...), să asigure ocrotirea şi realizarea drepturilor şi intereselor legitime ale cetăţenilor” etc., etc. Îşi imaginează cineva că asemenea formulări sunt de natură să‑i descurajeze pe corupţi şi corupători? Tot astfel, în domeniul sancţionării, art.14 pedepseşte cu închisoare de la 1 la 5 ani „folosirea, în orice mod, direct sau indirect, de informaţii ce nu sunt destinate publicităţii ori permiterea accesului unor persoane neautorizate la aceste informaţii”. Faptă incriminată în premieră absolută şi, precum se vede, asimilată corupţiei. Numai că aceasta contravine dreptului constituţional al persoanei de a avea acces la orice informaţie de interes public şi obligaţiei corelative a autorităţilor publice de „a asigura informarea corectă a cetăţenilor asupra treburilor publice şi de interes personal”. Aceasta este regula de bază, secretizarea fiind excepţia. Până una‑alta, este de reţinut că proiectul de lege în discuţie are valoarea unui atentat la libertatea informaţiei. În fine, art. 29 stabileşte că „procurorul sau instanţa de judecată, în timpul cercetării penale ori judecătoreşti (...), pot dispune punerea sub supraveghere sau sub ascultare a liniilor telefonice”, şi aceasta, aşa cum reiese din text, pe timp nelimitat. Posibilitatea abuzului se citeşte printre rânduri: sub pretextul unor imaginare fapte de corupţie, orice post telefonic poate fi pus sub urmărire. Eliminarea suspiciunii nu rezolvă situaţia, pentru că violarea inviolabilului secret al convorbirilor telefonice (art. 28 din Constituţie) rămâne, inadmisibil, la latitudinea oricărui procuror sau judecător. Curat constituţional!

Relativ recent a fost adoptată Legea nr.82 din 13 iunie 2012 care în art.1 alin.(1), stabileşte „obligaţia furnizorilor de reţele publice de comunicaţii electronice şi a furnizorilor de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului de a reţine anumite date generate sau prelucrate în cadrul activităţii lor pentru punerea acestora la dispoziţia organelor de urmărire penală, instanţelor de judecată şi organelor de stat cu atribuţii în domeniul siguranţei naţionale în scopul utilizării lor în cadrul activităţilor de prevenire, de cercetare, de descoperire şi de urmărire penală a infracţiunilor grave(…)”.

Consider că Legea nr.82/2012 este neconstituţională, sub cel puţin două aspecte:

Mai întâi, lunga înşiruire de fapte infracţionale din cuprinsul art.2 alin.1 lit.e al legii speciale derogă parţial de la principiul inviolabilităţii. Numai faptele enumerate în art.53 alin.1 din legea fundamentală,  cu privire la care legiuitorul constituţional a făcut rabat de la principiul în discuţie, respectiv pentru: „apărarea securităţii naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, al drepturilor şi a libertăţilor cetăţeneşti; desfăşurarea instrucţiei penale…”, justifică restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi. Nu cred că legiuitorul constituţional s-a gândit că restrângerea exerciţiului dreptului secretului corespondenţei s-ar impune şi pentru: „prevenirea consecinţelor unor calamităţi naturale ale unui dezastru ori a unui sinistru deosebit de grav”, deci a unor evenimente naturale imprevizibile;

Apoi, stabilirea „obligaţiei furnizorilor de reţele publice de comunicaţii electronice şi a furnizorilor de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului de a reţine datele generate sau prelucrate în cadrul activităţii lor” (s.n.), fără a fi necesară autorizarea prealabilă a organului competent, echivalează cu violarea principiului constituţional al secretului corespondenţei; indiscutabil că în ceea ce priveşte conţinutul comunicării sau informaţiilor consultate în timpul utilizării unei reţele de comunicaţii electronice sunt aplicabile prevederile Codului de procedură penală, precum şi cele ale legilor speciale în materie” (art.1 alin.3 din Legea nr.82/2012).

Altminteri, ar însemna că ascultarea, înregistrarea, reţinerea datelor generate sau prelucrate în cadrul activităţii lor de către furnizorii de reţele publice de comunicaţii electronice şi serviciilor de comunicaţii electronice destinate publicului, fără autorizarea prealabilă a organului competent, ar fi legală. Ceea ce constituie o gravă eroare!

Corupţia nu se rezolvă prin asemenea metode. După cum bine se ştie în sistemul legislaţiei noastre penale, singurul organ abilitat să dispună trimiterea în judecată a infractorilor este Parchetul, după cum tot numai procurorilor le incumbă obligaţia de a supraveghea modul de efectuare a cercetărilor de către organele specializate ale Ministerului de Interne sau de a efectua nemijlocit urmărirea penală. De aceea, trebuie să avem o Poliţie curată şi solidă, un Minister public la înălţimea menirii lui şi, cu deosebire, o Justiţie cu adevărat independentă şi imună la ingerinţele de orice fel.

Putem spera că actuala Justiţie va fi în stare să curme corupţia? Speranţele trebuie să existe, pentru că eu unul nu cred că judecătorul român este corupt. Sigur, şi în acest domeniu, ca şi în altele, pot exista oameni corupţi, dar nu pot să accept ideea că justiţia română nu‑şi va face datoria pentru a stopa fenomenul corupţiei.

Iluzia vânzării de-a valma a terenurilor la străini

La începutul anului 1997, Parlamentul a votat completarea Legii nr.35/1991 privind regimul investiţiilor străine, prin introducerea unui text potrivit căruia „Societăţile comerciale cu capital parţial sau integral străin, constituite ca persoane juridice române, pot dobândi oricând, pe durata existenţei acestora, dreptul de proprietate şi orice alte drepturi reale asupra terenurilor, necesare pentru realizarea obiectivului de activitate”.

În ceea ce mă priveşte, se ştie că m-am împotrivit acestei soluţii, considerând-o în dezacord cu prevederile Constituţiei din 1991, şi chiar periculoasă atunci când miza jocului este înstrăinarea terenurilor agricole. Acestea sunt motivele pentru care am propus şi continuu să susţin că scopul urmărit poate fi atins pe calea concesionării pe termen îndelungat a terenurilor agricole. Să fiu bine înţeles: obiecţiunea mea priveşte numai terenurile agricole din extravilan, şi nu cele destinate investiţiilor industriale.

Parlamentul a adoptat şi Legea privind circulaţia juridică a terenurilor. Art.3 al acestei legi reînnoieşte interdicţia dobândirii dreptului de proprietate asupra terenurilor de către cetăţenii străini şi persoanele juridice străine. Ultimul alineat al acestui articol dispune însă că: „în cazul terenurilor ce fac obiectul investiţiilor persoanelor fizice sau juridice străine, sunt şi rămân aplicabile dispoziţiile legislaţiei în vigoare privind regimul juridic al investiţiilor străine”. Precum se vede, este omisă situaţia societăţilor comerciale cu capital parţial sau integral străin, constituite ca persoane juridice române, ceea ce înseamnă că acestea se bucură în continuare de privilegiul recunoscut prin amendarea Legii investiţiilor străine.

Este evident că aceste modificări legislative au derivat din obsedanta teză a atragerii cu orice preţ a investitorilor străini, apreciindu-se că înstrăinarea terenurilor ar fi unica soluţie eficientă pentru infuzia de capital străin. Cu alte cuvinte, nu desfiinţarea birocraţiei, nu seriozitatea financiară a partenerilor străini, nu stabilitatea monedei naţionale, ci, pur şi simplu, vânzarea de-a valma a terenurilor către investitorii străini, cu iluzia că astfel am scăpat de griji.

Iată de ce, în perspectiva revizuirii actualei Constituții, în textul art.44 alin.2 (potrivit căruia „Cetăţenii străini şi apatrizii pot dobândi dreptul de proprietate privată asupra terenurilor numai în condiţiile rezultate din aderarea României la Uniunea Europeană şi din alte tratate internaţionale la care România este parte, pe bază de reciprocitate, în condiţiile prevăzute de lege organică, precum şi prin moştenire legală”), urmează a fi inclusă precizarea că cetăţenii străini şi apatrizii pot dobândi dreptul de proprietate privată asupra terenurilor „cu excepţia celor agricole şi forestiere”.

Apoi, în concordanţă cu textul revizuit, se impune a fi reprodus acest principiu constituţional în Legea privind circulaţia juridică a terenurilor. În sensul că „Cetăţenii străini şi apatrizii pot dobândi dreptul de proprietate privată asupra terenurilor proprietate privată, cu excepţia terenurilor agricole sau forestiere”.

Menţionez că anterior, cu prilejul dezbaterii în Parlament a Legii nr.35/1991 privind regimul investiţiilor străine, am propus concesionarea terenurilor, dar amendamentul a fost respins de majoritari.

Metoda concesionării s‑a practicat curent în legislaţia noastră. Vă pot aminti Codul nostru civil sau Codul comercial din 1887, în care la articolul 247 se prevede concesionarea pentru societăţile străine. Chiar şi Legea prevede drept una dintre modalităţile de investiţie concesionarea bunurilor mobile, imobile, construcţii. În ceea ce priveşte terenurile, era interzisă vânzarea. Am propus concesionarea terenurilor, conform vechii legislaţii, care permite şi în prezent concesionarea terenurilor petrolifere, aurifere şi alte astfel de terenuri. Palatul telefoanelor din Bucureşti este construit în regim de concesionare, „Inter”‑ul la fel. Societatea „Astra” este şi ea realizată în regim de concesionare. Concesionarea nu presupune că vin americanii cu elicopterele să ridice „Inter”‑ul să‑l ducă la ei, cu bucata de pământ de sub el! Concesionarea înseamnă o închiriere pe timp îndelungat a unui bun imobil.

Am propus concesionarea pe 99 de ani, că nu se pot face concesionări pe secole! Concesionarea, fiind un contract cu titlu oneros, poate presupune şi o chirie pentru investitorul străin, şi ca să‑l încurajăm, putem propune o chirie simbolică, de un leu pe metru pătrat. Important este să ne menţinem proprietatea asupra terenului, pentru că ea reprezintă puterea investitorului român. Străinul vine cu valută, cu maşini sofisticate, cu tehnologie perfecţionată, iar românul care intră în societatea mixtă este puternic doar prin proprietatea asupra terenului. El nu are mai nimic din cele aduse de străin, doar terenul, care reprezintă o valoare importantă. În caz contrar, investitorul străin nu va mai avea nevoie de aportul investitorului român, în alcătuirea societăţii mixte, pentru că el îşi poate cumpăra şi terenul. Îl va întreba pe investitorul român cu ce aport vine în societate, iar acesta va veni cu... „doi ochi albaştri”! Din acest motiv, am pledat şi pledez pentru concesionarea terenurilor agricole şi forestiere, fie şi numai pe 49 de ani, conform vechii legislaţii.

Legea dosirii averilor

Membrii clasei politice româneşti, guvernanţi sau nu, au datoria morală de a avansa un răspuns privind propriile averi dobândite în ultimii ani, dar şi propriile sacrificii, dacă au fost, în serviciul intereselor naţionale, răspuns pe care, în cei 27 de ani scurși de la evenimentele din 1989, nu au dat din păcate niciun semn că ar avea intenţia să-l aducă la cunoştinţa opiniei publice.

Proiectul pe care îl ajustaseră în urmă cu câţiva ani senatorii din Comisia juridică, la inspiratele indicaţii ale Guvernului, ar fi trebuit să se numească „Legea dosirii averilor”. Era soluţia bulgărească – pe care guvernanţii o descoperiseră peste vară şi şi-au însuşit-o cu entuziasm – care nu făcea decât să închidă în seif declaraţiile de avere ale demnitarilor şi să păstreze cifrul tot ei. Prin urmare, averile rămâneau confidenţiale, cu aerul că se află la vedere.

Metodele de transparență occidentale au fost respinse. Modelul bulgar, în schimb, atât de aproape de noi, în Balcani, le-a devenit imediat drag și l-au adoptat. Declarațiile de avere stau în grija președintelui Curții de Conturi, un înalt funcționar supus capriciilor politice și, în consecință, inofensiv.

În SUA, pe lângă bunurile și veniturile proprii, trebuie specificate și cele ale rudelor de gradul I, precum și datoriile personale, donațiile primite sau făcute ori cadourile mai mari de 200 de dolari.

Potrivit Codului de conduită al parlamentarilor britanici trebuie să se scrie în Registrul de interese și pe banii cui și-au făcut vacanța în străinătate și ce cadouri au primit soțiile.

Potrivit regulilor democrației suedeze, fiscul publică anual averile tuturor cetățenilor suedezi și cine are chef nu are decât să le consulte.

De ce vor demnitarii români să-şi dosească averile? Nu de frica hoţilor – argument ridicol al senatorilor-avocaţi Frunda şi Tărăcilă – fiindcă hoţii nu aveau nevoie să consulte registre ca să dea lovitura, ci de teama alegătorilor! Gândul că aceştia ar putea să le cunoască situaţia exactă a contului bancar în momentul unui patetic discurs despre sărăcie. Ideea că ar putea fi întrebaţi cum au devenit miliardari din salarii de bugetari îi oripila. Posibilitatea de a le controla averile îi înfurie şi acum. Dacă însă până la promulgarea Legii nr.176/2010 pentru integritatea în exercitarea funcţiilor şi demnităţilor publice demnitarul român postrevoluţionar a crezut că este mai presus de toate acestea, nu acelaşi lucru gândea în secolul trecut Nicolae Titulescu!

Nicolae Titulescu – la scurt timp după publicarea celor două decrete-lege promulgate de Ion Antonescu în septembrie 1940, prin care se ceea celor ce ocupaseră demnităţi în stat în ultimii 10 ani să-şi declare averile – a trimis o asemenea declaraţie către prim-preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie, care prezida Comisia de control a averilor foştilor demnitari: 

„Domnule Preşedinte,

Cu adâncă satisfacţie împlinesc obligaţiunile impuse demnitarilor statului prin legile din 7 septembrie şi 23 septembrie 1940, dat fiind că ele constituiesc pentru mine un imperativ categoric încă din 1921, când Parlamentul Român a votat legea propusă de mine ca ministru de Finanţe asupra impozitului pe capital.

Am intrat ca ministru de Externe în cabinetul d-lui Maniu din 20 octombrie 1932 şi am funcţionat în această calitate în cabinetele d-lor Vaida-Voievod, I.G. Duca şi în cabinetele d-lui Tătărescu până la 29 august 1936.

Ţin să atrag atenţia de la început că, atâta vreme cât am exercitat profesiunea liberă de avocat, averea mea a crescut şi că ea n-a făcut decât să se micşoreze prin datorii şi înstrăinări de bunuri în timpul cât am fost ministru.

(...)

În adevăr, este un fapt notoriu că deşi nu fusesem ministru şi eram unul dintre cei mai tineri avocaţi ai baroului, câştigurile mele profesionale erau foarte mari. Deja în 1911 posedam trei automobile, unul la Paris şi două în ţară. Iar în 1916 am câştigat ca avocat 232 000 lei aur.

Ţin să subliniez că n-am făcut parte nici în această perioadă a vieţii mele, nici ulterior, din nici un consiliu de administraţie şi că câştigurile mele erau pur profesionale.

(...)

Când mă gândesc că originea datoriilor mele actuale rezidă în dorinţa de a putea face marea reformă financiară din 1921 cu o autoritate nediscutabilă; când mă gândesc că pentru a putea îndeplini funcţiunea de ministru, fie la Londra, fie în Guvern, a trebuit să renunţ timp de 20 de ani la una dintre cele mai frumoase şi lucrative profesiuni, care mă făcea să câştig la 30 de ani fără o alienare a libertăţii mele de nici un fel mai mult decât eram plătit atunci când ocupam sarcini de reprezentare a României în străinătate nu pot să nu inversez chestiunea pe care şi-o pun unii, reproducând fără a controla limbajul acelora cărora nu le eram pe plac „Cât am costat eu statul român?” într-una mai justă şi anume: „Cât m-a costat statul român pe mine?”

Politica păguboasă a ajutorului după catastrofe

Ultimul cutremur care a afectat zona Vrancei ne‑a amintit, dacă mai era nevoie, de „pericolul cel mare”. A fost încă un avertisment, ignorat şi acesta de către autorităţi, că, după cum afirmă reputaţi seismologi, în următorii câţiva ani, în România va avea loc, mai mult decât probabil, un cutremur de cel puţin 6,8 grade Richter. Adică, altfel spus, ne vom confrunta cu o catastrofă naţională. Căci, din păcate, aceasta este realitatea crudă cu care trăiesc în fiecare zi, cu spaima vârâtă în suflet, nu puţini români. Cei care locuiesc în case ce nu au prea mari şanse de a rezista unui eventual seism de o asemenea mărime. Şi nu o spune cine ştie ce cârcotaş sau vreo bătrânică panicată. Nu este nici măcar o parabolă, ca în povestea cu drobul de sare. Este purul adevăr, chiar dacă este unul cât se poate de dureros. Situaţia este cel puţin îngrijorătoare, ca să nu spunem alarmantă. Căci sute de imobile, cel puţin în Capitală, ar fi trebuit de mult să fie consolidate. În schimb, ele se află în aceeaşi stare şubredă. Iar onor guvernanţii asistă impasibili la avertismentele tot mai dese şi mai serioase ale specialiştilor asupra iminentei catastrofe naturale prin care vom fi obligaţi să trecem.

Bineînţeles, nimeni nu este atât de absurd încât să‑i ceară premierului să oprească un asemenea cataclism. Sau să repare peste noapte toate clădirile aflate în pericol. Dar la fel de absurd este să stai cu mâinile în sân şi să nu iei nici cea mai mică măsură de prevenire. Mai ales atunci când ele îţi stau la îndemână şi se pot adopta la mare repezeală în o simplă şedinţă de Guvern. De exemplu, pentru a se putea debloca iniţiativa de consolidare a imobilelor „bulinate” pe timpuri de ministrul Noica, s‑ar putea ţine cont de propunerea constructorilor români, membri ai Uniunii Europene a Promotorilor Constructori. Aceştia au avertizat Guvernul, încă o dată, că în domeniul lucrărilor de consolidare se va bate mult timp pasul pe loc. Sau, cel puţin atâta timp cât aceştia se vor confrunta cu lipsa oricăror facilităţi fiscale. Constructorii reclamă în primul rând faptul că, în noul Cod fiscal, cel atât de controversat, este prevăzut un TVA de 19% pentru lucrări de consolidare. Ceea ce majorează nepermis de mult costul acestor complicate consolidări şi îi face pe constructori să nu se înghesuie să arvunească astfel de contracte.

În schimb, pentru renovarea bisericilor, TVA‑ul este zero. Şi acest lucru este normal şi binevenit. Numai că el ar trebui extins şi la cazul imobilelor care trebuie neapărat consolidate pentru a rezista iminentului cutremur. Dar după cum se ştie, singura înlesnire oferită de actualii guvernanţi este aceea ca locatarii respectivelor blocuri să plătească doar o cotă‑parte din lucrări. Este însă ca şi cum le‑ai face cunoscut unor tineri şomeri o ofertă de reducere pentru cumpărarea unui inel de logodnă cu diamant. Căci o astfel de consolidare este o operaţiune anevoioasă şi, prin urmare, extrem de costisitoare. Iar majoritatea celor care locuiesc în clădirile respective, o formează pensionarii – victime sigure ale următorului cutremur major. Oameni condamnaţi practic de păguboasa politică de ajutorare doar după catastrofe.

Se tot vorbeşte de contracte de până la trei miliarde de dolari care le‑ar putea reveni constructorilor români pentru reconstrucţia Irakului. În această conjunctură, poate că n‑ar fi chiar atât de nerealizabil ca firmele care vor participa la respectiva licitaţie să‑şi dovedească performanţele prin consolidarea câte unui imobil din această categorie. Cu contract. Dar, fără plata aberantului T.V.A. Căci, în fond, este vorba despre salvarea a sute, poate chiar mii de vieţi omeneşti. Chiar dacă seismul este prognozat „de‑abia” pentru doi‑trei ani.

Există vreun candidat la demnități dispus să-și asume responsabilitatea deblocării inițiativei de consolidare a imobilelor „bulinate”?

Realitatea ofertei politice

În viaţa social‑economică, bătălia se dă între performanţă şi contraperformanţă, între succese şi eşecuri; în plan politic bătălia se duce între competenţă şi incompetenţă. În condiţiile în care România a acces la structurile europene, iar Uniunea Europeană nu mai lasă lucrurile chiar de capul lor şi, aşa cum constatăm cu toţii, există un control, o monitorizare pe care noi înşine am cerut‑o, până la urmă, acestor foruri. Problema este că nu ai cum să funcţionezi în aceste structuri europene cu gândirea anilor ’45 sau ’60. Dacă se crede că politicul nu are nici o influenţă asupra economicului, atunci trebuie să se meargă pe ideea constituirii unor guverne de tehnocraţi şi să se renunţe la clamarea unor principii de dreapta, stânga sau de centru.

Mă întreb dacă electoratul însuşi este pregătit să primească o nouă ofertă politică sau va fi încântat, ca mai deunăzi, de vorbe frumoase şi promisiuni deşarte?

În primul rând, clasa politică ar trebui să‑şi schimbe manierele sau să‑şi reducă rolul social în favoarea tehnocraţilor. Dar eu cred că electoratul este singurul în măsură să selecteze acel colectiv pe criterii de competenţă, pentru că acum ştie să sancţioneze toate eşecurile politice. De asemenea, sunt convins că nici în toamnă nu se va merge pe votul uninominal, dar partidul care‑şi va promova pe liste oameni cu o imagine discutabilă şi care activează acum pe scena politică cu siguranţă este un partid mort, fără şanse. Nu mai contează că este istoric sau că are în componenţă 15 milioane de oameni. Electoratul nu mai este cel pe care‑l ştiam şi va promova votul uninominal în mod inedit, alegând nu doar semne electorale, ci şi conţinutul listelor.

În al doilea rând, fiecare formaţiune politică trebuie să pună accentul pe sinceritate, să promită numai în condiţiile unor realizări certe. La alegerile din 1996, pentru funcţia de senator am prevăzut în oferta electorală idei care vizau reforma în Justiţie. Este cea mai ieftină, nu costă nimic şi chiar se câştigă enorm. În Justiţie, reforma nu intră în atribuţiile avocaţilor, ci a oamenilor din sistem. Nici agricultură nu se face numai cu politicul, ci de ingineri agronomi. Eu am promis cetăţeanului că îi asigur ordinea de drept, nu că‑i scad preţul la lapte şi pâine. Un client când ajunge la Tribunal nu trebuie să cunoască pe cineva anume care să‑l reprezinte. Dacă ajunge la magistraţi să ştie că poate discuta şi cu judecătorul, cel de după robă, indiferent de cum arată faţa acestuia. Asta numesc eu reformă în Justiţie.

În al treilea rând, omul politic trebuie să reprezinte, măcar în principiu, un fel de purtător de cuvânt al opiniei publice, altfel decât ziaristul, să fie cel care în Parlament legiuieşte, iar în guvernare administrează ideile celor care l‑au ales. Numai astfel, indiferent de pregătirea sa profesională, omul politic poate să lupte pentru micşorarea, dacă nu eradicarea corupţiei, pentru eliminarea verigilor birocratice. Omul politic trebuie să fie dublat de un specialist. Asta cer eu, unirea competenţei cu omul onest care doreşte să facă politică pentru ţară. Pentru că „e uşor a scrie versuri când nimic nu ai a spune, înşirând cuvinte goale ce din coadă au să sune”. Cu cât cunoşti mai puţin, cu atât mai uşor e să faci afirmaţii nefondate.

În opinia mea, România are „şansa” să fie condusă de guverne de coaliţie şi rezultatul poate fi pozitiv numai dacă nu se vor mai face uniuni contra naturii. Dacă se merge pe linie social‑democrată, atunci trebuie reunite partidele din această zonă, formulă viabilă şi pentru celelalte orientări politice.

Unii analişti politici afirmă că, în clipa de faţă, electoratul s‑a structurat pe interese economice şi politice, observând şi o anumită opţiune afectivă: miliardari la social‑democraţi, săraci la liberali şi alte combinaţii. Eu, unul, consider că sunt rarităţi. Nu cred că există oameni săraci susţinători ai ideilor liberale. P.N.L. este un partid al oamenilor bogaţi sau, cel puţin, al celor care doresc să devină bogaţi. Nu poţi să devii liberal căutând în tomberon. Ca să‑ţi vină idei liberale, trebuie să fii sătul. Nu se poate asocia ideea liberală cu burta goală.

În mare parte, se poate accepta ideea că atât clasa politică, pe de o parte, cât şi electoratul au înţeles că avem un anumit drum de parcurs, dar au reuşit să înţeleagă acest lucru numai cei care s‑au desprins de interese mărunte, meschine, de zi cu zi.

Există o serie de principii care ar putea să îmbrace forma de lege, mă refer la legea fundamentală: Constituţia. Cineva a lansat ideea că ar fi inutil de a avea două camere. Eu apreciez că nu este inutil, dar numai cu condiţia să aibă atribuţii diferite. Consider că nu e rea şi ideea micşorării numărului de parlamentari; sunt 400 la Camera Deputaţilor şi 170 la Senat. Se ştie că Senatul are „marea misiune” de a alege avocatul poporului, în asta constă astăzi diferenţa de atribuţii. În rest, se contribuie intens la îngreunarea procesului legislativ. În Constituţie nu se menţionează norma de reprezentare pentru senatori, respectiv de 80.000 de electori. Atunci, de ce deputaţii au o normă de reprezentare de 50.000 dacă tot au aceleași atribuții?

Sigur că se poate păstra norma de reprezentare, dar numai cu condiţia ca Senatul să capete alte atribuţii. Senatul poate avea atribuţii de ultim control, iar Camera Deputaţilor să deţină prioritatea legislativă, să fie fabrica de legi. Senatorul se diferenţiază prin condiţii de vârstă, de înţelepciune, nu de bani. Sunt bune ambele variante şi nu contravin Constituţiei.

Ce este şi cum funcţionează în România inamovibilitatea judecătorilor

Potrivit Constituţiei, „Judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii” (art.124 alin.3). Garantarea independenţei judecătorilor impune, evident, reglementarea activităţii acestora printr-un statut profesional aparte, individualizându-i ca un corp profesional bine determinat. Un atare statut este cuprins în Legea pentru organizarea judiciară nr.303/2004, care, reluând principiul constituţional al independenţei judecătorului, statuează că: „Judecătorii sunt independenţi, se supun numai legii şi trebuie să fie imparţiali” (art.2 alin.1).

În absenţa principiului independenţei judecătorului justiţia nu poate fi liberă şi deci nu poate funcţiona în condiţii de democraţie. Ca de obicei, principiul independenţei judecătorilor a fost recunoscut, dar tot ca de obicei nu s-a făcut nimic pentru ca el să fie consacrat în practică. S-a aplicat şi în acest caz regula cosmetizării, cunoscută la ruşi sub numele de perestroika.

Principiul independenţei judecătorilor se traduce prin inamovibilitatea acestora. Inamovibilitatea este o noţiune esenţială a statului de drept. Prin ea se garantează de fapt marele principiu constituţional al independenţei judecătorului. Aceasta înseamnă că nici un organ – indiferent dacă este al puterii legislative sau executive ori chiar un organ de conducere judiciară – nu poate influenţa judecătorii în desfăşurarea activităţii lor, nimeni deci nu-i poate obliga ori să le dea sugestii pentru a-i determina astfel să pronunţe o hotărâre împotriva convingerilor lor intime.

Inamovibilitatea nu priveşte persoana, demnitatea şi liniştea vieţii magistratului, ci situaţia justiţiabilului, încrederea lui ca magistratul este la adăpost de orice făgăduială sau ameninţare din afară, ca el judecă la fel pe oricine, de pe orice treaptă socială ar fi după lege şi conştiinţa sa; de aceea o inamovibilitate mai desăvârşită este când şi înaintarea în grad sau orice semn de distincţiune nu atârnă de puterea executivă. În Anglia, independenta magistratului merge aşa de departe, încât, odată numit, el rămâne întotdeauna în locul şi gradul de la început, nemaiavând nimic de aşteptat, din partea oricărei puteri.

Potrivit Constituţiei, „Judecătorii numiţi de Preşedintele României – la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii – sunt inamovibili, în condiţiile legii” (art.125 alin.1).

Şi dacă specificul activităţii de judecată face necesară existenţa principiului independenţei judecătorilor, să vedem dacă şi în ce măsură statutul acestora, cuprins în amintita lege, asigură aplicarea efectivă a acestui principiu fundamental.

Dar în ce anume consta inamovibilitatea? Semantic, termenul inamovibilitate derivă din latinescul perpetuus (in perpetuum factus) şi desemnează o situaţie juridică aparte creată acestei categorii profesionale (judecătorii), care nu pot fi destituiţi, înlocuiţi sau transferaţi din funcţia pe care o deţin pe timp nelimitat.  Aceasta în principiu. În realitate, actuala lege se abate de la definiţie.

Mai întâi, în actuala reglementare, inamovibilitatea nu este perpetuă, pe viaţă, adică atâta timp cât, potrivit art. 50 lit. e) din aceeaşi lege, judecătorul „este apt, din punct de vedere medical, pentru exercitarea funcţiei”. Căci, în pofida acestei prevederi, magistraţii de la judecătorii şi tribunale pot fi menţinuţi în funcţie numai până la împlinirea vârstei de 65 de ani, cei de la curţile de apel numai până la 68 de ani, iar cei de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie numai până la vârsta de 70 de ani. Apoi, inamovibilitatea este drastic limitată în timp, dar – absurd – până şi în raport cu gradul instanţei. Această împrejurare aduce, firesc, prejudicii judecătorilor care doresc să fie avansaţi pe loc.

Aşadar, inamovibilitatea judecătorilor se limitează la aceea că nu pot fi mutaţi pentru interes de serviciu, iar mutarea, ca urmare a avansării, nu se poate face decât cu consimţământul lor. În fapt, suntem în prezenţa unei stabilităţi, aidoma celei recunoscute procurorilor.

Inamovibilitatea judecătorilor, consacrată prin articolul 124 din Constituţie, nu asigură în mod real independenţa judecătorilor. Or, numai în ipoteza în care se bucură de o reală independenţă, ştiindu-se ocrotiţi, sub aspectul promovării, transferării şi sancţionării, împotriva oricăror abuzuri ale puterii executive, judecătorii au libertatea psihică de a decide, întotdeauna, în deplin consens cu legea, cu conştiinţa lor. Este însă regretabil că şi actuala lege se abate de la definiţie, deşi nu există nici un motiv justificativ al acestei breşe în principiul inamovibilităţii, care ar putea să facă ca judecătorii să nu aibă conştiinţa unei independenţe totale faţă de puterea executivă, ceea ce, desigur, nu se va repercuta în mod benefic asupra actului de justiţie.

În concluzie, inamovibilitatea judecătorului român este superbă, dar nu prea există! 

Mic îndrumar juridic pentru politicienii români

Silviu Brucan susţinea că marile averi post-revoluţionare sunt legale, pentru că au fost făcute fără a se încălca vreo lege, în condiţiile unui... vid legislativ. În ceea ce mă priveşte, consider că niciodată la noi nu a fost vreun vid legislativ, nici măcar unul constituţional, invocat de domnul Ion Iliescu în ceea ce priveşte prima sa candidatură. Marile averi provin din marile infracţiuni în dauna proprietăţii publice, dintotdeauna sancţionate de Codul penal român. Marile averi s-au făcut, deci, prin neaplicarea Legii, prin închiderea ochilor de către cei aflaţi la putere. Care, culmea, continuă să creadă că au un statut diferit decât muritorii de rând. Or, demnitarul nu trebuie să se bucure de o protecţie penală mai mult decât, să zicem, femeia de serviciu de la Senat. Pentru că el, prin asumarea funcţiei, devine un etalon pentru ceilalţi, acceptând astfel să se expună judecăţii publice împreună cu familia sa.

Şi în momentul de faţă, în ciuda tuturor eforturilor mai mult sau mai puţin sincere depuse de autorităţile de la Bucureşti de-a lungul anilor, corupţia continuă să reprezinte cel mai periculos fenomen antisocial ce „macină” democraţia românească. Iar proliferarea fără precedent a acesteia a ajuns să aibă dimensiunile unei reale agresiuni împotriva înseşi bazelor statului de drept şi a instituţiilor acestuia.

În această situaţie gravă, în care faptele din sfera criminalităţii reprezintă o sursă de insecuritate şi un motiv puternic de îngrijorare pentru întreaga societate, lupta împotriva corupţiei este privită, de către toate forţele politice şi organizaţiile civice, drept o prioritate naţională.

Astfel, toată lumea este de acord că ar fi strict necesară consolidarea ordinii de drept şi crearea unui cadru legislativ care să ofere premisele unei campanii eficiente anticorupţie. Numai că, la fel de importantă ca severitatea legilor, este şi aplicarea ad litteram a acestora, fără nici un fel de conotaţii politice. Din păcate însă, trebuie să recunoaştem cu toţii că pe noi, românii, chiar dacă stăm bine la teorie, practica ne omoară!

Cred însă că este timpul să se nuanţeze sau să se analizeze mult mai riguros acest fenomen al corupţiei. Se spune că puterea corupe. Aşa este! Când vorbesc despre corupţie, unii lideri ai opoziţiei susţin însă că vinovată de această stare de corupţie este numai puterea. Se pare că domniile lor „uită” că, în momentul de faţă, o parte a fostei puteri se află în opoziţie. Or, tot ceea ce a relevat presa, indiferent de zona din care provin, cazurile semnalate s-au dovedit riguros adevărate. Cum spuneam, corupţia nu are culoare politică. Hoţul este hoţ, usl-ist sau pdl-ist. La fel, dreptatea este una singură, nu există dreptate tip usl sau de tip pdl, prm etc. Îmi place să cred că, dacă dreptatea fără culoare politică s-ar aplica la corupţia fără culoare politică, n-ar mai exista nici un fel de problemă.

Putem spera că actuala Justiţie va fi în stare să curme corupţia? Speranţe trebuie să existe, pentru că eu nu cred că judecătorul român este corupt. Sigur, şi în acest domeniu, ca şi în altele, pot exista oamenii corupţi, dar nu pot să accept ideea că Justiţia română nu îşi va face datoria pentru a stopa fenomenul corupţiei, în momentul în care de la Poliţie, de la Parchet vor ajunge în faţa instanţelor oameni trimişi în judecată pentru corupţie. Am remarcat că în ultima vreme Parchetul a reactivat unele dintre dosarele de fraudă care există şi stau în stare de aşteptare.

Deşertul corupţiei şi fata morgana… Justiţia

 Şi în momentul de faţă, deşi actualul cadru legislativ oferă suficiente instrumente juridice pentru desfăşurarea unei lupte eficiente împotriva corupţiei, aceasta continuă să reprezinte cel mai pericolos fenomen antisocial ce „macină” democraţia românească. Iar proliferarea fără precedent a corupţiei a ajuns să aibă dimensiunile unei reale agresiuni împotriva însăşi bazelor statului de drept şi a instituţiilor acestuia.

Este adevărat că atribuţiile Ministerului Justiţiei în raport cu instanţele judecătoreşti sunt de ordin exclusiv organizatoric şi administrativ. Judecătorii au devenit, în fine, stăpâni pe soluţiile lor; ei singuri hotărăsc dacă persoanele trimise în judecată sunt sau nu vinovate, după cum ei singuri cântăresc pedepsele ce vor fi aplicate infractorilor. Ceea ce nu înseamnă câtuşi de puţin că cine-mparte dreptate, parte îşi face! Căci profesia de judecător este ceva aparte, este o profesie cu specificul şi responsabilitatea sa. Iată motivul pentru care Ministerul Justiţiei nu trebuie să ignore rolul de instanţă de judecată al Consiliului Superior al Magistraturii în domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor şi a procurorilor. Şi nici prevederile art.52 alin.3 din Constituţie, potrivit cărora „Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Răspunderea statului este stabilită în condiţiile legii şi nu înlătură răspunderea magistraţilor care şi-au exercitat funcţia cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă”.

Poate astfel se şi explică de ce, de atât amar de vreme, Ministerul Justiţiei a ajuns să fie privit ca o veritabilă oază de corupţie. Şi, indiferent de coloratura politică a celor aflaţi la guvernare, respectivul minister, în loc să fie „motorul” reformei şi integrării noastre europene, a fost mereu considerat, pe bună dreptate, „codaşul” plutonului.

În toate, dar în absolut toate rapoartele de activitate prezentate opiniei publice şi forurilor internaţionale de către Ministerul Justiţiei, în puseuri de sinceritate de-a dreptul inexplicabile, s-a recunoscut cu seninătate existenţa marii corupţii. Dar, cel puţin până acum, factorii principali de decizie s-au mulţumit întotdeauna doar să constate ceea ce se întâmplă, fără a face însă nimic, ca şi cum de remedierea acestor probleme ar trebui să se ocupe alţii.

Principalele cauze ale prezenţei şi perpetuării corupţiei în cadrul ministerului au fost considerate, cel puţin în rapoartele oficiale, „lipsa unui cadru legislativ coerent şi stabil, judecătorii şi procurorii fiind confruntaţi cu un număr foarte mare de dosare în care prevederile mai multor legi se contrazic între ele”; „deficienţele din activitatea unor magistraţi” şi „acordarea inamovibilităţii şi stabilităţii unor judecători şi procurori cu experienţă redusă”.

De asemenea, la acelaşi capitol al factorilor generatori de corupţie se încadrează şi „tratarea necorespunzătoare a justiţiabililor în sălile de judecată sau cabinetele procurorilor”; „accesul neîngrădit în toate spaţiile instanţelor şi discuţiile necontrolate, purtate pe holurile instanţelor”.

Cam acestea ar fi, „în mare”, zonele de vulnerabilitate la corupţie autoidentificate de către cei care încasează un salariu tocmai pentru aşa ceva. Nimic de zis, ar fi şi acestea „mici oaze” de corupţie.

Numai că se uită prea lesne că sunt deja zeci de cazuri de magistraţi cercetaţi nu numai pentru deja banala luare de mită, dar şi călăuzire în scopul trecerii frauduloase a frontierei sau trafic de carne vie, nemailipsind decât proxenetismul sau pedofilia pentru ca tacâmul infracţional să fie complet. Iar în toată această avalanşă de scandaluri de corupţie în care sunt implicaţi în ultimul timp magistraţii români, nu putem pur şi simplu să ne mulţumim cu trimiterea în judecată, pe bandă rulantă, a noi şi noi magistraţi.

Fiindcă, ca şi în cazul adolescenţilor, se pare că la noi, şi magistraţii ar cam trebui feriţi de anturajul păgubos pe care îl frecventează. Iar acesta a fost rolul sutelor de ofiţeri S.I.P.A., ce împânzeau mai mult de jumătate din organigrama Ministerului Justiţiei. Numai că activitatea acestora fiind sublimă, dar lipsind cu desăvârşire, la propunerea ministrului Justiţiei, Guvernul a desfiinţat Direcţia Generală de Protecţie şi Anticorupţie, cu motivarea că există suspiciuni că misteriosul serviciu secret al Justiţiei urmăreşte magistraţii. Asta în timp ce, într-un alt minister-cheie, cum este cel al Administraţiei şi Internelor, lucrurile s-au urnit. S-a înfiinţat o nouă Direcţie specializată în „sabotarea” corupţilor din propria ogradă, au fost aduşi oameni care şi-au dovedit profesionalismul. Poate că n-ar fi tocmai rău ca şi la Justiţie să fie preluat acest model şi ca apaticul S.I.P.A. să fie scos, în sfârşit, din letargie.

Justiţia sub papucul politicului?

Să lăsăm un pic la o parte iureşul consideraţiilor privind rolul pe care îl poate avea şi ar trebui să îl aibă justiţia în eradicarea corupţiei. Dacă tot vorbim atâta de justiţie, poate a sosit clipa să ne şi întrebăm cum ar trebui să fie ea.

În ceea ce mă priveşte consider că justiţia trebuie să fie independentă pentru a putea fi obiectivă şi imparţială. Independenţa Justiţiei faţă de alte organe de stat, faţă de opinia publică, faţă de orice ingerinţă, de oriunde ar veni, constituie o condiţie esenţială pentru ca ea să-şi poată îndeplini cu demnitate rolul social ce îi revine. Iar independenţa Justiţiei este garantată de inamovibilitatea judecătorilor.

Problema asupra căreia considerăm că trebuie să se oprească cercetarea istorico-politică şi cea juridică este de a şti dacă legiferarea existentă, pe de o parte, şi organele de justiţie în funcţiune, pe de altă parte, sunt în măsură să soluţioneze în mod satisfăcător asemenea procese, care au nu numai un caracter juridic, ci şi pronunţate tente politice. Pentru că, în asemenea procese, faptele supuse judecăţii nu pot fi scoase din complexul de coordonate politice în care au avut loc, coordonate în lipsa cărora faptele respective nu ar fi putut fi săvârşite. Politicul apare nu ca o simplă circumstanţă ocazională, ci ca o condiţie cauzală necesară infracţiunilor pusă în sarcina celor trimişi în judecată.

Se pune întrebarea: dacă politicul nu poate fi înlăturat din antecedenţa cauzală a unor asemenea fapte, poate fi el eludat atunci când este vorba de evaluarea acestor fapte în balanţa justiţiei? Puşi în faţa unor procese în care politicul deţine o dimensiune esenţială, vor putea oare judecătorii să includă această dimensiune în cadrul normelor de drept în vigoare şi al practicilor rutinare, destinate altor dimensiuni, mai simple, mai obişnuite, din care se ţese pânza vieţii cotidiene? Răspunsul, credem, este negativ. Judecătorii nu pot să nu simtă că, dincolo de normele juridice, pe care le cunosc bine şi ştiu să le aplice, mai există o serie de elemente politice greu de definit, care dau procesului o fizionomie specifică. Problema este: vor putea să toarne în modestele tipare juridice elementele – adesea clocotitoare – ale politicului?

Chemată să judece un asemenea proces, instanţa de judecată ar putea fi parţial influenţată de pulsaţiile politice ale momentului. Ea va căuta, poate, să descifreze aceste pulsaţii şi este posibil ca ele să se reflecte – măcar parţial – în hotărâre, fie că au fost intuite corecte, fie că au fost doar bănuite, dacă nu chiar evaluate greşit.

Aşadar, se poate admite că străduinţa de a da o hotărâre întemeiată pe corecta interpretare a dispoziţiilor legale se împlineşte în asemenea cazuri cu influenţele oculte şi insesizabile ale atmosferei politice generale din momentul judecăţii şi cu percepţia pe care judecătorii o au, în acel moment, privind realităţile politice ale timpului când au avut loc faptele judecate.

Acest amalgam de intuiţii şi influenţe îşi pune adesea amprenta pe hotărârea pronunţată. Este verosimil, dacă nu chiar posibil, ca această hotărâre să se deosebească de hotărârile obişnuite, limitate la o aplicare cât mai conştiincioasă – şi implicit rigidă – a textelor de lege, la fapte stabilite printr-o apreciere obiectivă a probelor. Ea va cuprinde acele elemente greu de definit cu care politicul se insinuează în conştiinţele oamenilor, implicit în conştiinţele judecătorilor.

Iată cum s-ar explica aparentele incoerenţe ale unor hotărâri, contradicţiile ce pot apărea între soluţiile unor instanţe, aspectul deficitar cu care se soldează uneori efortul vizibil al unor judecători de a se situa pe poziţia cea mai conformă cu dreptatea.

Va consolida justiţia prestigiul autorităţilor?

Articolul 257 alin.(4) din Codul penal prevede agravarea pedepsei pentru infracţiunea de ultraj, dacă faptele  de ameninţare (6 luni la 2 ani), lovire sau orice acte de violenţă (6 luni la 5 ani sau amendă), vătămare corporală (2 ani la 7 ani), vătămare corporală cauzatoare de moarte (de la 6 la 12 ani) și omor (10 la 20 ani) sunt comise asupra unui polițist sau jandarm, aflat în exercitarea atribuțiilor de serviciu sau în legătură cu exercitarea acestor atribuții sau asupra unui membru de familie al funcționarului public, se sancționează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru acea infracțiune, ale cărei limite se majorează cu jumătate.

Nu vom insista asupra raportului dintre democraţie şi protejarea excesivă a organelor autorităţii de stat. Este de resortul politologilor şi sociologilor să examineze dacă protejarea excesivă a organelor puterii de stat, care constituie o caracteristică definitorie a statutului dictatorial, este compatibilă şi cu o conducere democratică în care apropierea şi concordanţa de obiective dintre putere şi popor par a exclude severitatea sancţionatorie specifică statului poliţist. Ne vom opri numai asupra unor aspecte pe care le considerăm legate de raţiunea juridică şi de fundamentarea morală a dispoziţiei legale privind infracţiunea de ultraj.

Această infracţiune face parte dintre infracţiunile pe care legea le caracterizează ca fiind „contra autorităţii”. Ocrotirea penală este acordată în cadrul acestei infracţiuni autorităţii de stat. Dar autoritatea de stat este una singură, indiferent de organul prin care ea se exercită. Oricare ar fi acest organ, atingerea ce se aduce exercitării funcţiei sale loveşte autoritatea de stat, iar aceasta este una singură, este aceeaşi la toate nivelele funcţiilor îndeplinite. Aşa încât lovirea, vătămarea corporală sau orice acte de violenţă (fizică ori verbală) sau ameninţarea săvârşită nemijlocit sau prin mijloace de comunicare directă contra unui funcţionar aflat în exerciţiul funcţiunii are aceeaşi rezonanţă socială nocivă, indiferent de natura funcţiei şi de poziţia ierarhică a funcţionarului respectiv, căci această rezonanţă socială nocivă se măsoară nu după natura şi gradul ierarhic al funcţiei, ci după respectul unic şi nediferenţiat ce se datorează autorităţii de stat. Aşa precum acelaşi respect-unic şi nediferenţiat – i se datorează drapelului ţării, fie că este arborat pe faţada Parlamentului, fie că este înfipt la poarta unei şcoli primare dintr-o localitate rurală, tot aşa, acelaşi respect – unic şi nediferenţiat – i se datorează autorităţii de stat, oricare ar fi funcţia celui ce reprezintă această autoritate.

În Codul penal este prevăzută, între infracţiunile săvârşite de militari, şi aceea de lovire a superiorului de către inferior sau a șefului de către subordonat ori a inferiorului de către superior sau șef, atunci când cel lovit se află în exercitarea atribuțiilor de serviciu ori pentru acte îndeplinite în legătură cu aceste atribuții (art.420 Cod penal). De observat că textul menționat nu cuprinde niciun fel de diferenţiere a pedepei (închisoare de la unu la 5 ani sau cu amendă) în raport cu gradul sau funcţia militară ale celui lovit. Fie că acesta este un general sau un plutonier, fie că este şef de Stat Major sau simplu ofiţer de administraţie, pedeapsa prevăzută de lege este aceeaşi pentru cel ce a săvârşit lovirea. La fel, asemenea diferenţieri nu şi-ar avea loc nici în cazul respectului datorat autorităţii de stat. Desigur că în fapt, pentru a stabili o pedeapsă mai severă sau mai blândă, judecătorii vor ţine seama de toate împrejurările concrete ale cauzei, între care se numără şi natura funcţiei celui ultragiat. Dar aceasta este o problemă de individualizare a pedepsei de către judecători, nu de reglementare prin lege a acesteia.

Desigur, în principiu, înscrierea în lege a unei agravante legate de poziţia victimei nu constituie o erezie juridică. Dar s-ar putea ca legiferarea agravantei la care ne-am referit mai sus să fie considerată ca o inoportunitate juridică, o distanţare de principiile democratice şi o privire oarecum superficială asupra a ceea ce trebuie să însemne prestigiul autorităţii publice. 

Răspunderea penală a parlamentarilor-miniştri

Au trecut aproape șaisprezece ani de la intrarea în vigoare a legii răspunderii ministeriale, cincisprezece ani în care lumea politică s-a tot frământat pe tema răspunderii penale a parlamentarilor-miniştri. Invocând „imunitatea parlamentară” consacrată în art.72 alin.1 din Constituţie, unii continuă să să-şi închipuie că miniştrii sunt persoane sacrosante ce plutesc deasupra muritorilor de rând. Or, imunitatea nu conferă parlamentarului privilegii absurde în raport cu cerinţele legii penale. Ea nu îl protejează decât în ceea ce priveşte voturile şi opiniile politice exprimate în virtutea mandatului ce i-a fost încredinţat în mod democratic de către alegători. Pentru infracţiunile ce nu au nici o legătură cu îndeplinirea acestui mandat, parlamentarul răspunde penal ca oricare alt cetăţean.

Pe piaţa ideilor juridice şi-au făcut apariţia cele mai bizare teorii. Se aud voci potrivit cărora miniştrii nu pot fi traşi la răspundere întrucât, vezi Doamne!, se bucură de „imunitate”. Or, cum am subliniat în mod repetat, nu este vorba de imunitatea parlamentară prevăzută de art.72 alin.1 din Constituţie, respectiv de lipsa „răspunderii juridice” pentru voturile sau pentru opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului de parlamentar, ci de răspunderea penală prevăzută atât de art.109 alin.2 şi 3 din Constituţie, cât şi de Legea nr.115/1999 privind responsabilitatea ministerială pentru faptele săvârşite în exerciţiul funcţiei lor.

Sunt apoi alţi specialişti care se pun pe poziţii clar partizane, plecând de la premisa că legea penală ordinară le-ar putea fi aplicată miniştrilor de o manieră selectivă, şi anume „numai în măsura în care faptele nu sunt compatibile cu natura calităţii de demnitar”. Fals. Nici o infracţiune nu este compatibilă cu funcţia de ministru. Ministrul nu se poate sub nici un motiv sustrage legii penale ordinare în cazul în care săvârşeşte infracţiuni prevăzute de Codul penal. Şi asta pentru că, potrivit Constituţiei, „nimeni nu este mai presus de lege” şi nici un fel de privilegii nu pot fi îngăduite. Ar fi absurd şi ridicol totodată să ne imaginăm că luarea de mită, traficul de influenţă, primirea de foloase necuvenite etc. ar putea rămâne nepedepsite.

De altfel, ideea este evident inacceptabilă din simplul motiv că toţi cetăţenii, de la vlădică la opincă, sunt, în egală măsură, supuşi legii, nimeni – indiferent de funcţia pe care o ocupă – neputând a avea obrăznicia de a se considera mai presus de lege. Aşa zice Constituţia.

Legea stabileşte în seama miniştrilor trei rânduri de răspunderi precis delimitate. Prima dintre acestea este cea politică şi ea se materializează în întrebările şi interpelările ce le pot fi adresate în Parlament şi, în aceeaşi zonă, se înscrie şi faimoasa moţiune de cenzură cu care cât de cât am început să ne familiarizăm. Există apoi răspunderea civilă pentru daunele aduse cetăţenilor prin acte sau fapte contrare legilor în vigoare. În acest context, cetăţenii pot face uz de instituţia contenciosului administrativ. Am lăsat anume la urmă veritabilul măr al discordiei: răspunderea penală.

În ceea ce priveşte răspunderea penală a membrilor Guvernului pentru faptele săvârşite în exerciţiul funcţiei lor, Constituţia statuează că în afara răspunderii politice în faţa Parlamentului, „Numai Camera Deputaţilor, Senatul şi Preşedintele României au dreptul să ceară urmărirea penală a membrilor Guvernului pentru faptele săvârşite în exerciţiul funcţiei lor. Dacă s-a cerut urmărirea penală, Preşedintele României poate dispune suspendarea acestora din funcţie. Trimiterea în judecată a unui membru al Guvernului atrage suspendarea lui din funcţie. Competenţa de judecată aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie” (art.109 alin.2).

Ei bine, exact aceleaşi prevederi, exact aceeaşi înşiruire de principii constituţionale este reprodusă întocmai în Legea nr. 115/1999 privind răspunderea ministerială. Astfel, potrivit art.11 din această lege, „Membrii Guvernului răspund penal pentru faptele săvârşite în exerciţiul funcţiei lor de la data depunerii jurământului şi până la încetarea funcţiei, în condiţiile prevăzute de Constituţie”.

În ceea ce priveşte cazurile de răspundere şi pedepsele aplicabile membrilor Guvernului „pentru faptele săvârşite în exerciţiul funcţiei lor, potrivit normelor de procedură stabilite prin prezenta lege” sunt reglementate în art.8 din Legea nr.115/1999:

„(1) Constituie infracţiuni şi se pedepsesc cu închisoare de la 2 la 12 ani următoarele fapte săvârşite de membrii Guvernului în exerciţiul funcţiei lor:

a) împiedicarea, prin ameninţare, violenţă ori prin folosirea de mijloace frauduloase, a exercitării cu bună-credinţă a drepturilor şi libertăţilor vreunui cetăţean;

b) prezentarea, cu rea-credinţă, de date inexacte Parlamentului sau Preşedintelui României cu privire la activitatea Guvernului sau a unui minister, pentru a ascunde săvârşirea unor fapte de natură să aducă atingere intereselor statului.

(2) Constituie, de asemenea, infracţiuni şi se pedepsesc cu închisoare de la 6 luni la 3 ani următoarele fapte săvârşite de către un membru al Guvernului:

a) refuzul nejustificat de a prezenta Camerei Deputaţilor, Senatului sau comisiilor permanente ale acestora, în termenul prevăzut la art. 3 alin. (2), informaţiile şi documentele cerute de acestea în cadrul activităţii de informare a Parlamentului de către membrii Guvernului, potrivit art. 111 alin. (1) din Constituţia României, republicată;

b) emiterea de ordine normative sau instrucţiuni cu caracter discriminatoriu pe temei de rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, vârstă, sex sau orientare sexuală, apartenenţă politică, avere sau origine socială, de natură să aducă atingere drepturilor omului.

(3) Tentativa faptelor prevăzute la alin. (1) se pedepseşte”.

Este limpede că asemenea infracţiuni nu îşi pot găsi locul în Codul penal şi, tocmai de aceea, a fost necesară o lege specială în această materie.

Aşadar, pentru infracţiunile de drept comun ce nu au nici o legătură cu mandatul de parlamentar ori cu statutul de membru al Guvernului, comise în timpul exercitării funcţiilor lor, parlamentarii-miniştri răspund penal ca oricare alt cetăţean.

Legea specială a responsabilității ministeriale nu-l scutește pe ministru de prevederile Codului penal; ea nu face decât să extindă aria incriminărilor, definind infracțiuni specifice acestei funcții și care constituie infracțiuni care nu pot fi săvârșite decât de un ministru în exercițiul funcției sale.