Prescripția executării pedepsei

Prescripția înlătură nu numai răspunderea penală, făcând imposibilă aplicarea sancțiunilor de drept penal, dar și executarea pedepselor stabilite prin hotărâri judecătorești definitive.

Rațiunea prescripției executării constă în aceea că, după trecerea unui interval mare de timp de la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, executarea pedepsei n-ar mai prezenta eficiența necesară pentru realizarea scopului acesteia: prevenirea săvârșirii de noi infracțiuni atât de către cel condamnat, cât și de către alte persoane.

Pentru ca prescripția executării pedepsei să opereze, se cere îndeplinirea unei condiții active, constând într-o comportare care să nu încalce prevederile legii penale (deoarece astfel cursul prescripției se întrerupe), precum și a unei condiții pasive, concretizată în trecerea timpului prevăzut de lege, fără să fi intervenit vreuna dintre cauzele de întrerupere prevăzute de art.163 C.pen.

Potrivit art.162 C.pen., termenele de prescripție a executării pedepsei pentru persoana fizică sunt: a) 20 de ani, când pedeapsa care urmează a fi executată este detențiunea pe viață sau închisoarea mai mare de 15 ani; b) 5 ani, plus durata pedepsei ce urmează a fi executată, dar nu mai mult de 15 ani, în cazul celorlalte pedepse cu închisoarea; c) 3 ani, în cazul când pedeapsa este amenda.

Aceste termene sunt stabilite în raport cu pedeapsa concretă, stabilită de instanță, ținându-se cont de cauzele ulterioare de modificare a acesteia (revocarea liberării condiționate și înlocuirea pedepsei amenzii cu pedeapsa închisorii, iar nu cu pedeapsa abstractă prevăzută de lege pentru infracțiunea săvârșită.

Pedepsele complementare aplicate persoanei fizice și măsurile de siguranță nu se prescriu.

Potrivit art.149 C.pen., termenul de prescripție a executării pedepsei amenzii aplicate persoanei juridice este de 5 ani.

Executarea pedepselor complementare aplicate persoanelor juridice se prescriu într-un termen de 3 ani, care curge de la data la care pedeapsa amenzii a fost executată sau considerată ca executată.

Prescripția executării pedepsei înlătură – așa cum se prevede expres în art.161 C.pen. – executarea pedepselor principale: detențiunea pe viață, închisoarea sau amenda.

Prescripția nu înlătură executarea pedepselor principale în cazul: a) infracțiunilor de genocid, contra umanității și de război, indiferent de data la care au fost comise; b) infracțiunilor prevăzute la art.188 (omorul) și 189 (omorul calificat) și al infracțiunilor intenționate urmate de moartea victimei. Prescripția nu înlătură executarea pedepselor principale nici în cazul infracțiunilor de omor și omor calificat pentru care, la data intrării în vigoare a acestei dispoziții, nu s-a împlinit termenul de prescripție a executării.

Cursul termenului de prescripție a executării pedepsei închisorii – așa cum se prevede expres în art.163 C.pen. – se întrerupe prin începerea executării pedepsei și prin săvârșirea din nou a unei infracțiuni. Cursul termenului de prescripție a executării pedepsei amenzii se întrerupe și prin înlocuirea obligației de plată a amenzii cu obligația de a presta o muncă neremunerată în folosul comunității.

Dar, deși noul Cod penal nu prevede expres, socotim că pe lângă actele procesuale comunicate învinuitului sau inculpatului, au – cu atât mai mult – efect întrerupător de prescripție ți actele efectuate în prezența acestora (de exemplu, luarea interogatoriului, ascultarea unui martor, rezolvarea unei cereri de către instanță etc.).

Dacă prescripția a fost întreruptă prin îndeplinirea oricărui act având acest efect, timpul scurs, de la data săvârșirii infracțiunii până în acel moment, nu se mai ia în considerare la calcularea termenului de prescripție; după fiecare întrerupere începe să curgă un nou termen.

DICŢIONAR JURIDIC - Uzul de fals

Potrivit articolului 323 din Codul penal: „Folosirea unui înscris oficial ori sub semnătură privată, cunoscând că este fals, în vederea producerii unei consecinţe juridice, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 3 ani sau cu amendă, când înscrisul este oficial, şi cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă, când înscrisul este sub semnătură privată”.

 În semnificaţia sa cea mai largă, prin „fals” se înţelege orice denaturare a adevărului; orice manoperă, orice procedeu folosit de o persoană pentru a induce în eroare o altă persoană constituie – în acest înţeles larg – un fals. Pentru a apăra integritatea materială şi de conţinut a înscrisurilor şi, implicit, pentru a ocroti încrederea publică în valoarea lor probatorie legea penală incriminează, sub denumirea de fals, orice acţiune de contrafacere sau alterare a acestora.

Diferitele specii de fals în înscrisuri – falsul material în înscrisuri oficiale, falsul intelectual şi falsul în înscrisuri sub semnătură privată – nu sînt, în realitate, decât acte pregătitoare ale altei infracţiuni: uzul de fals.

Falsificarea unui înscris oficial sau sub semnătură privată ar fi o acţiune fără sens dacă nu ar fi comisă în vederea producerii unor consecinţe juridice, prin folosirea înscrisului falsificat. De aceea – atunci când consecinţele juridice urmărite prin săvârşirea falsului nu sînt realizate pe calea circulaţiei normale a înscrisurilor, care nu necesită o nouă manifestare de voinţă culpabilă – fie falsificatorul însuşi, fie altă persoană interesată recurge, de regulă, la o acţiune infracţională subsecventă, care nu este alta decât uzul de fals. Falsul îşi găseşte împlinirea, sub aspectul finalităţii, în uzul de fals, iar uzul de fals este de neconceput, imposibil, fără săvârşirea prealabilă a falsului. Întrucât depinde de existenţa prealabilă a falsului, uzul de fals este o infracţiune corelativă. Cele două activităţi se completează reciproc şi consecinţa fiecăreia în parte, precum şi amândurora împreună, este subminarea sentimentului public de încredere în veracitatea înscrisurilor, fără de care desfăşurarea relaţiilor sociale ar fi grav stânjenită.

Justiţia, un show penal

Fragment din interviul acordat cotidianului Evenimentul Zilei in 2001

 „‑ Cum se pedepseşte în România, domnule Turianu? Sistemul juridic românesc pedepseşte pe toată lumea la fel sau există, vorba lui Orwell, „unii mai egali decât alţii”?

‑ Aşa cum e construit, Codul penal e egal pentru toată lumea, e adresat tuturor muritorilor care se supun exigenţelor sale. Cum se aplică în practică, e cu totul altceva... E şi o aplicare subiectivă, dar şi una obiectivă. De pildă, în raport cu ceea ce a făcut fiecare, cu persoana şi antecedentele lor, doi oameni care comit aceeaşi faptă iau pedepse diferite. De aceea, Codul penal lasă o marjă „de la doi ani la cinci ani”, să spunem, în care judecătorul aplică pedeapsa. Asta e ceva normal, anormal este să te pomeneşti că pentru o faptă de o gravitate deosebită e aplicată o pedeapsă derizorie. Şi lumea nu‑şi explică de ce... Ei, aici se presupune că intervine, câteodată, o imixtiune din afară, o ingerinţă politică. Dar este posibil, şi eu sunt dispus să cred asta, că judecătorul n‑are pregătirea necesară. Nu e obligatoriu să fie o ingerinţă politică.

‑ Avem judecători slab antrenaţi?

‑ Nu spun că sunt slab antrenaţi, spun că nu au stagiu, sunt numiţi direct de pe băncile facultăţii la cele mai înalte instanţe.

‑ Cât ar trebui să treacă pentru a ocupa astfel de poziţii?

‑ Legea de organizare judecătorească fixează nişte termene concrete pentru un judecător care‑şi face stagiatura, pentru un judecător care lucrează la judecătorie, şapte sau zece ani pentru unul care e la Curtea de Apel, pentru Curtea Supremă de Justiţie se cere o anumită vechime... Or, aceste termene nu sunt respectate, se pătrunde cu aşa‑zisa suplinire de termene, cu derogările date, aşa în neştire. Şi vă daţi seama că un judecător abia ieşit de pe băncile facultăţii, pus acolo pe podiumul din sala de judecată, se simte un fel de Dumnezeu, uită de sine.

‑ Poate e o criză a sistemului, oamenii cu experienţă părăsesc activitatea de judecător, se fac avocaţi...

‑ Imediat după Revoluţie s‑a încercat schimbarea bruscă a sistemului judiciar dând afară judecătorii profesionişti. Ca urmare, au rămas în justiţie foarte puţini din „vechea gardă”, de la care aveai ce învăţa. Au apărut tineri judecători lipsiţi, se vede, de experienţă. După mine, un judecător, pentru a‑şi duce la îndeplinire această misiune, ar trebui să facă un stagiu obligatoriu în avocatură. Cel puţin trei ani, pentru a lua contact cu instanţele. Încă de pe băncile facultăţii cam ştii ce va deveni un student: judecător, procuror, funcţie şi de temperament şi de modul de gândire... Treburile acestea la noi se neglijează, se ia cu lopata, să umplem golul ăla sau ăla. În alte ţări, în cele două Germanii, bunăoară au hotărât ca, preţ de câteva luni, să nu mai funcţioneze justiţia şi au luat fiecare magistrat în parte să vadă ce‑a făcut, cum e dotat, dacă îi place munca pe care‑o face... În timp s‑au umplut instanţele cu profesionişti, încet‑încet. Nu se poate hei‑rupism în materia asta şi nu creăm noi justiţia. Dar la noi, miniştrii de resort, mulţi dintre ei accidente ale justiţiei, vin cu fel de fel de inovaţii. Dacă observaţi, de la fiecare porneşte justiţia, ca şi cum până la ei era haos ori nu era nimic.

‑ E deja foarte răspândită impresia că, dacă ai bani, în momentul de faţă, scapi de braţul lung al legii. Mai mult, oameni care fură un ou stau doi ani la puşcărie, iar cei care devalizează bănci furând miliarde stau câteva luni şi ies pe caz de boală. Încrederea populaţiei în justiţie e la cota de avarie, domnule Turianu.

‑ Am practicat meseria de judecător 30 de ani şi dacă, în urmă cu ceva vreme, îi spuneai unuia că e corupt sau că planează asupra lui nişte suspiciuni, dom’le, se îngălbenea, făcea icter. Acum am discutat cu un tip şi mi‑a spus, detaşat, „Şi care‑i problema?!”. Deci te lasă fără replică... Dar eu nu zic totuşi că în justiţie totul se rezolvă acum cu bani. Să nu pornim de la câteva uscături care există în orice sistem, vă rog să mă credeţi. În mare, în corpul judecătoresc nu cred că banul joacă un rol atât de mare. Nenorocirea e că au venit în el oameni din alte profesii, nu cei mai buni pentru a fi judecători. Au venit oameni care, de obicei, au fost daţi afară din sistemul lor, mulţi miliţieni, domnule, care n‑au practicat înainte nici avocatură, nici justiţie, dar care în conjunctura asta au umplut tribunalele ocupând posturi de judecători.

‑ Mai avem o problemă: e din ce în ce mai evidentă lipsa colaborării între poliţie, Parchet şi judecători.

‑ Ştiţi de ce? Pentru că între „capii” acestor instituţii există un război, un război declarat.

‑ Care e miza, pentru ce se bat?

‑ Pentru cine e mai puternic se bat, şi se comportă ca nişte copii. De fapt, se joacă cu un sistem care ar trebui să fie de temut. Ştiţi cât îi trebuie unui poliţist să depisteze un drogat şi filiera? Luni de zile! Şi, după ce‑l prinde, vine un procuror şi zice: „Dom’le nu‑i bine, că n‑a semnat în stânga paginii, a semnat în dreapta!”, ca să‑i dea una peste nas că ăla nu cunoaşte Dreptul. Sunt poliţe plătite nu numai în dispreţul legii, dar şi al omului de rând care şade cu gura căscată privind acest război. Mai nou, el se duce şi în plan mediatic, cam toate marile arestări se fac televizat, cu bliţuri cu reflectoare... Păi, e normal aşa ceva?! Nu‑i normal, munca de justiţie e o muncă tăcută, chiar dacă, de fapt, sub ideea de justiţie e un om. Dar omul acela, personalitatea lui, trebuie să stea, în cazul judecătorului, spre exemplu, înăuntrul acelei robe.

‑ Românul crede că a merge să‑ţi cauţi dreptatea în justiţie e un proces anevoios în urma căruia, de multe ori, nu rezolvi nimic. Când se va schimba acest mod de a privi lupta în instanţă?

‑ Atunci când judecătorul va avea cu adevărat muncă de judecată şi nu ca acum, 80 de dosare pe zi de lucru. Atunci când va lucra calitativ, nu cantitativ. Judecătorul nu e pompier, trebuie lăsat să judece.

‑ Optzeci de dosare pe zi de lucru?!

‑ Da, judecătorul intră în şedinţă de vreo două ori pe săptămână, cu vreo 80 de dosare. Împărţiţi şi dumneavoastră 80 de dosare la o perioadă de lucru de 6‑8 ore şi aflaţi cât timp e afectat fiecăruia. Eu am făcut o propunere să se revină la completul de judecată de doi sau trei judecători... S‑a lăsat pe umerii unui judecător, şi ăla stagiar, întreaga muncă de judecată şi nu e bine. Ori, când sunt doi judecători, unul dintre ei îl completează pe celălalt...”

Evenimentul Zilei

(a consemnat Robert Turcescu)

Adoptarea legilor în statul de drept

Constituţia României, revizuită în 2003, statuează în art.76 că legile organice „se adoptă cu votul majorităţii membrilor fiecărei Camere”, iar legile ordinare „se adoptă cu votul majorităţii membrilor prezenţi din fiecare Cameră”, termenul de „majoritate” desemnând cel puţin 50%+1 din numărul total.

În ceea ce priveşte însă legile constituţionale – care, aşa cum statuează art.73, „sunt cele de revizuire a Constituţiei” – legea fundamentală distinge în art.151 după cum este vorba de:

-   adoptarea proiectului sau propunerii de revizuire se face cu majoritatea parlamentară – fie că este vorba de „cel puţin două treimi din numărul membrilor fiecărei Camere” (alin.1), fie de „cel puţin trei pătrimi din numărul deputaţilor şi senatorilor (alin.2) – şi care reprezintă, în ambele ipoteze, mai mult de 50%+1 din numărul total şi

-   aprobarea revizuirii prin referendum (alin.3 al art.151 din Constituţie), organizată în condiţiile prevăzute de Legea nr.3/2000 privind organizarea şi desfăşurarea referendumului pentru revizuirea Constituţiei care, în art.7 alin.2 precizează că „Rezultatul referendumului se stabileşte în funcţie de majoritatea voturilor valabil exprimate pe întreaga ţară”, adică prin participarea la referendum a majorităţii cetăţenilor, constând în 50%+1 din numărul persoanelor înscrise în listele electorale permanente.

Ceea ce pare însă că nu le intră în cap guvernanţilor noştri este că un stat de drept, aşa cum constituţional este definită România, nu-şi poate îngădui să trăiască în continuitatea juridică a unei dictaturi, fără riscul de a se vedea confundat cu ea. În acest context nu strică să ne amintim că statul de drept nu înseamnă nici supremaţia dreptului, nici domnia legii, expresii clamate în oricare regim dictatorial. Legitimitatea sa rezidă – aşa cum susţin Olivier Duhamel şi Yves Meny, coordonatorii ultimului dicţionar de drept constituţional apărut în Franţa – în apărarea efectivă a drepturilor şi libertăţilor omului.

Iată de ce nu sunt şi nu voi fi niciodată de acord cu tentativa de a amesteca apele, cu încercarea şmecherească de a grefa pe trunchiul statului de drept principiile legislaţiei comuniste pentru care zisele drepturi şi libertăţi nu valorau nimic.

Bucureştiul nu este în Sicilia

În fiecare zi aflăm, din mijloacele mass-media, de noi şi noi veritabile lupte de stradă purtate ziua în amiaza mare între diversele clanuri mafiote care se războiesc pentru câştigarea supremaţiei lumii interlope bucureştene.

Asistăm cu toţii, neputincioşi, la răpiri, sechestrări şi torturi, la execuţii în stil mafiot, la confruntări armate în care se folosesc, la vedere, mitraliere, pistoale automate şi grenade.

Periculoşii infractori, daţi în urmărire generală, îşi văd însă liniştiţi de prosperele lor afaceri ilicite şi, mai mult chiar, dau declaraţii peste declaraţii ziariştilor.

Reglările de conturi, soldate, nu de puţine ori, cu victime nevinovate, au ajuns să fie mai dese chiar decât accidentele de circulaţie.

Şi toată această răbufnire de violenţă se petrece chiar în Capitala României, acolo unde se pare că lumea interlopă a fost scăpată de sub control.

Mai mult, din ceea ce am citit în presă, specialiştii în combaterea crimei organizate din întreaga ţară se arată surprinşi de rapida ascensiune a grupărilor mafiote care controlează Bucureştiul, un oraş ai cărui locuitori au ajuns, practic, să fie terorizaţi de membrii acestor bande înarmate, un oraş ai cărui locuitori şi patroni au ajuns, practic, înainte de a-şi achita impozitele către stat, să plătească temutelor clanuri aşa-numita taxă de protecţie.

Doresc să atrag atenţia asupra acestor acţiuni mafiote, ca şi asupra faptului că, totuşi, Bucureştiul nu se găseşte în Sicilia, motiv pentru care recomand organelor abilitate să nu mai arunce fiecare pisica în ograda celuilalt şi să colaboreze pentru a stopa cât mai grabnic acest flagel.

Altminteri, cât timp nu se va pune capăt păgubosului război „fratricid” între Poliţie, Parchet şi Justiţie, nu există nici o şansă a consolidării fragilei ordini de drept existente acum în România.

Capii Ministerului Administraţiei şi Internelor nu ştiu să se apere, nu ştiu să pună problema când invocă faptul că poliţia nu intervine pentru că nu este plătit poliţistul sau pentru că nu s-a ajuns la conciliere.

Poliţia trebuie să se apere altfel.

Poliţiştii sunt trimişi frecvent în judecată pentru că, vezi Doamne!, şi-au permis să sperie infractorul, pentru că poliţistul a scos pistolul să-l someze pe infractor. Nu l-a somat delicat! L-a speriat, că hoţul era şi bolnav de inimă! Cercetaţi pentru modul cum au somat, au fost trimişi 14 poliţişti în judecată. Nu vi se pare că era mai normal să facă MAI o propunere legislativă prin care să ceară reducerea cu aberaţia cu 3 somaţii? Cică: 1. „Te somez. Vezi că trag!”; 2. „Vezi că trag de-adevăratelea!”; 3. „Vezi că chiar acum trag!”;

Păi poliţistul american prezintă insigna şi zice „Stai pe loc”. A mişcat, a tras. De ce nu vreţi să umblăm puţin la legislaţie ca să-i ajutăm?

Deci, apărarea Ministerului de Interne nu a fost bună. Altfel prezintă comandanţii de sector lucrurile: Efectiv, zic domniile lor, acolo trebuie să aibă loc concilierea cu şefii bandelor organizate (zice „bande organizate”, păi, bandele nu pot fi decât organizate. Cine a văzut bandă neorganizată? Asta era ultima definiţie a unui fost ministru al justiţiei). Conciliere care nu se face! E culmea. Şi poliţistul american are o pâlnie şi îl somează pe ăla care este închis în magazin cu ostatici, şi zice: „ieşi afară, că-ţi dau o pizza”. Mă rog, dar nu faci conciliere cu şefi de bande. Nu s-a pomenit conciliere între bande. Asta nu s-a mai văzut!

Prescripţia răspunderii penale

 

 Între cauzele care înlătură răspunderea penală, legea a înscris, în art.153 Cod penal şi prescripţia. Pe planul dreptului procesual penal, prescripţia răspunderii penale reprezintă o cauză care fie împiedică punerea în mişcarea acţiunii penale, fie, dacă a intervenit ulterior acestui moment, împiedică exercitarea acţiunii penale. Aceste efecte ale prescripţiei se produc pentru orice infracţiune, cu excepţia infracţiunilor contera păcii şi omenirii, indiferent de data la care au fost comise.

 Termenele de prescripţie a răspunderii penale pentru persoana fizică sunt prevăzute în art.154 alin.1 lit.a-e Cod penal şi ele variază între 3 şi 15 ani, în funcţie de pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea cu privire la care este înlăturată răspunderea penală. Termenele de prescripţie se socotesc de la data săvârşirii infracţiunii. În alin.2 al aceluiaşi text de lege se precizează că: "în cazul infracţiunilor continue, termenul curge de la data încetării acţiunii sau inacţiunii, în cazul infracţiunilor continuate, de la data săvârşirii ultimei acţiuni sau inacţiuni, iar în cazul infracţiunilor de obicei de la data savârşirii ultimului act". Tot astfel, alin.3 al aceluiaşi articol prevede că "În cazul infracţiunilor progresive, termenul de prescripţie a răspunderii penale începe să curgă de la data săvârşirii acţiunii sau inacţiunii şi se calculează în raport cu pedeapsa corespunzătoare rezultatului definitiv produs".

 Potrivit art.155 alin.1 Cod penal, cursul termenului prescripţiei se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act care, potrivit legii, trebuie comunicat învinuitului sau inculpatului în desfăşurarea procesului penal. Cu privire la înţelesul expresiei din acest text referitoare la actele care, potrivit legii, se comunică învinuitului sau inculpatului, în practica judiciară şi în literatura de specialitate s-a arătat că sunt asemenea acte şi cele efectuate faţă de învinuit sau inculpat (de exemplu, ascultarea sau confruntarea lui), precum şi cele efectuate în prezenţa acestuia (de exemplu, o percheziţie sau o cercetare la faţa locului). În alin.2 al aceluiasi text de lege se precizează că „După fiecare întrerupere (a cursului prescripţiei - n.n.) începe să curgă un nou termen de prescripţie”.

 Spre liniştirea panicaţilor de „iminenta intervenire a prescripţiei speciale” şi, ca urmare, înlăturărea răspunderii, în cazul marilor dosare de corupţie aflate în curs de judecată, reamintesc aici că dispoziţiile art.155 alin.4 Cod penal – potrivit cărora „Termenele prevăzute în art. 155, dacă au fost depăşite cu încă o jumătate, vor fi socotite îndeplinite oricâte întreruperi ar interveni” – nu au ca efect înlăturarea răspunderii penale.

 În fine, presupunând că într-un proces penal aflat în curs de judecată ar fi intervenit întreruperi ce au depăşit cu încă o dată termenul de prescripţie prevăzut în art.155, potrivit art.157 Cod penal „(1) Cursul termenului prescripţiei răspunderii penale este suspendat pe timpul cât o dispoziţie legală sau o împrejurare de neprevăzut ori de neînlăturat împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale sau continuarea procesului penal. (2) Prescripţia îşi reia cursul din ziua în care a încetat cauza de suspendare”.

Aşadar, în cazul intervenirii prescripţiei, ca şi în cazul amnistiei, soluţia va fi de încetare a urmăririi penale (dacă a intervenit în faza de urmărire penală) şi, respectiv, de încetare a procesului penal (dacă a intervenit în faza de judecată). Ceea ce se stinge prin prescripţie este acţiunea penală, fapta continuând a fi incriminată de lege. 

Prezumţia de cunoaştere a legii penale

Potrivit art. 51 din Codul penal, „Necunoaşterea sau cunoaşterea greşită a legii penale nu înlătură caracterul penal al faptei”.

Acest text instituie prezumţia de cunoaştere a legii penale de către orice persoană şi înlătură pentru infractor posibilitatea de a se pune la adăpost de sancţiune  prin invocarea necunoaşterii sau cunoaşterii greşite a legii penale.

Dar, referindu-se la necunoaştere sau la cunoaştere greşită, textul ne introduce în domeniul funcţiei intelective a psihicului uman. Este de la sine înţeles că, pentru a suporta o sancţiune penală, este necesar ca persoana care săvârşeşte o anumită faptă să ştie că această faptă este prevăzută de lege ca infracţiune şi că deci atrage o pedeapsă.

Cunoaşterea legii penale se integrează în poziţia psihică a făptuitorului, fiind prezumată. Este vorba de o prezumţie, juris et de jure, care nu admite proba contrară.

Potrivit acestei prezumţii, se consideră că făptuitorul cunoaşte dispoziţiile legii penale şi îşi dă seama că fapta sa se încadrează în aceste dispoziţii.

Desigur, s-ar putea obiecta că realitatea contrazice această edictare prezumtivă. Căci, în realitate, câte persoane cunosc textele Codului penal şi câte dintre acestea au pregătirea necesară pentru a putea confrunta aceste texte cu faptele pe care au intenţia să le săvârşească sau le-au săvârşit?

Vom observa că există un spirit colectiv, o unitate de gândire socială care face ca fiecare membru al societăţii să intuiască caracterul nociv-primejdios sau vătămător al faptelor sale. Fiecare îşi dă seama cu destulă clarviziune de ceea ce, în acţiunile sale, poate crea o suferinţă unui alt membru al societăţii, de ceea ce poate aduce daune în averea cuiva, de faptele care înveninează raporturile dintre oameni, de tot ceea ce săvârşit în taină, şi cu teama de a nu fi surprins, reprezintă manifestări de incorectitudine comportamentală şi de ostilitate socială. Fiecare individ are cunoştinţa integrală a răului pe care îl poate produce fapta sa vătămătoare şi, dacă totuşi îşi ia riscul de a o săvârşi, o face cu ştiinţa că o asemenea faptă este pasibilă de pedeapsă, dar cu speranţa că el va scăpa nepedepsit.

Această conştiinţă a caracterului malefic pe care îl are fapta proiectată şi a pedepsei pe care o poate atrage săvârşirea ei stă, credem, la baza prezumţiei de cunoaştere a legii penale.

Fiind presupus că inculpatul cunoaşte toate elementele de natură a imprima faptei sale caracter ilicit, această cunoaştere nu mai face obiectul preocupării organelor judiciare. Caracterul nociv al rezultatului produs prin fapta săvârşită, vătămarea pe care o implică şi atingerea adusă valorii sociale ocrotită prin incriminare sunt implicate în dispoziţiile textului penal a cărei cunoaştere de către făptuitor este prezumată.

Prescripția răspunderii penale în cazul infracțiunilor progresive

În literatura juridică, instituţia prescripţiei răspunderii penale a fost justificată prin variate consideraţii de ordin social şi juridic. Astfel, prescripţia ar avea rostul să pună capăt nesiguranţei ce rezultă din conflictele nerezolvate pe care le generează încălcarea normelor de drept penal. De asemenea, că datorită scurgerii unui lung interval de timp, în care organele judiciare nu au acţionat, probele de vinovăţie sau de nevinovăţie s-au pierdut sau denaturat, aşa încât există pericolului condamnării unor persoane nevinovate.

Pentru ca prescripţia răspunderii penale să opereze – spre deosebire de prescripţia executării pedepsei – nu se cere îndeplinirea nici unei condiţii active, cum ar fi buna conduită a infractorului, repararea pagubelor cauzate prin infracţiune etc., ci numai a unei condiţii pasive, constând în trecerea unui anumit termen de la data săvârşirii infracţiunii.

„Termenele de prescripţie a răspunderii penale – fixate în art.154 alin.1 C.pen. în raport cu gravitatea infracţiunii, mai precis cu limitele legale ale pedepselor – se socotesc de la data săvârşirii infracţiunii”.

În cazul infracţiunilor instantanee – care se caracterizează prin aceea că se consumă în momentul săvârşirii lor, executarea luând sfârşit în momentul îndeplinirii cerinţelor legale pentru existenţa lor – problema determinării datei de la care se socoteşte termenul de prescripţie nu prezintă nici o dificultate; această dată este aceea a realizării integrale a conţinutului infracţiunii. Astfel, infracţiunea de furt se consumă în momentul în care lucrul este luat pe nedrept din posesia sau detenţia altei persoane, în scop de însuşire; realizându-se trăsăturile esenţiale ale infracţiunii termenul de prescripţie va începe să curgă din acest moment.

Rezolvarea problemei prezintă însă unele particularităţi în cazul infracţiunilor caracterizate printr-o anumită prelungire necesară a acţiunii/inacţiunii constitutive sau printr-o amplificare în timp a urmărilor vătămătoare ale faptei; ne referim la infracţiunile continue, continuate şi progresive.

„În cazul infracţiunilor continue – arată art.154 alin.2 C.pen. – termenul curge de la data încetării acţiunii sau inacţiunii...”; infracţiunea continuă este, după cum se ştie, fapta penală pentru a cărei consumare este necesară o anumită prelungire în timp a acţiunii sau inacţiunii constitutive.

În ceea ce priveşte infracţiunile continuate – care, aşa cum arată art.35 alin.1 C.pen., constau în săvârşirea, la diferite intervale de timp, dar în realizarea aceleiaşi rezoluţii şi împotriva aceluiaşi subiect pasiv, acţiuni sau inacţiuni care prezintă, fiecare în parte, conţinutul aceleiaşi infracţiuni – art.154 alin.2 C.pen. prevede că termenul de prescripţie curge „de la data săvârşirii ultimei acţiuni sau inacţiuni”.

În ceea ce priveşte infracţiunile progresive – adică acele infracţiuni care, după ce au ajuns la o formă incriminată, fie îşi amplifică urmarea vătămătoare, fie generează noi asemenea urmări – termenul de prescripţie a răspunderii penale  curge de la data la care fapta a produs ultima urmare susceptibilă de a-i determina caracterizarea juridică. De pildă, în cazul infracţiunii de loviri cauzatoare de moarte – care, potrivit art.195 C.pen., ajung la forma incriminată „dacă vreuna dintre faptele prevăzute in art.193 şi art.194 a avut ca urmare moartea victimei” – termenul de prescripţie nu se socoteşte de la data vătămării integrităţii corporale a victimei, ci de la data încetării din viaţă a acesteia, care uneori poate fi mult ulterioară. Tot astfel, în cazul infracţiunii de omisiune a sesizării (art.267 C.pen.), termenul de prescripţie curge de la data la care fapta a produs ultima urmare susceptibilă de a-i determina caracterizarea juridică.

Prin urmare, în cazul infracţiunilor progresive, până la pronunţarea unei hotărâri definitive şi irevocabile, cursul prescripţiei răspunderii penale este suspendat.

În acest sens, potrivit art.156 C.pen., „cursul termenului prescripţiei răspunderii penale este suspendat pe timpul cât o dispoziţie legală sau o împrejurare de neprevăzut ori de neînlăturat împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale sau continuarea procesului penal”.

Aşadar, în cazul infracţiunii progresive de omisiune a sesizării, cursul termenului prescripţiei răspunderii penale este suspendat, în primul rând, „pe timpul cât o dispoziţie legală împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale”. Iar aceste dispoziţii legale sunt reprezentate de prevederile procedurale, dar şi de drept material ale  OUG nr.24/2008 care condiţionează reţinerea calităţii de lucrător (sau, după caz, colaborator) al Securităţii de parcurgerea procedurii impuse de art.15-12 din acest act normativ precum şi de existenţa unor condiţii prevăzute de art.2 lit. a) sau b) din acelaşi act normativ.

 În concluzie, este evident că, potrivit OUG nr.24/2008, calitatea de lucrător (sau, după caz colaborator) al Securităţii se stabileşte numai de către instanţa de judecată competentă şi numai după parcurgerea procedurii expres prevăzute de legiuitor.

DIRECTOR INTERIMAR LA TVR

    Cum lipsa de cvorum a ședinței de ieri a Parlamentului pe tema desemnării șefului TVR risca să ducă la un  blocaj, președintele Camerei Deputaților, Valeriu Zgonea, l-a contactat pe premierul Dacian Cioloș pentru a-i solicita să inițieze o ordonanță de urgență în vederea numirii unui director interimar al TVR, operațiune juridică ce urma să fie realizată de membrii Birourilor permanente reunite ale celor două Camere. Pe bună dreptate, premierul a refuzat să dea curs acestei solicitări.

    Presupun că domnul Valeriu Zgonea a avut în vedere modificarea art.20 alin.7 din Legea nr.41/1994 privind organizarea şi funcţionarea Societăţii Române de Radiodifuziune şi Societăţii Române de Televiziune, astfel cum a fost modificată şi completată prin Legea nr. 124/1998, potrivit căruia „Preşedintele Consiliului de administraţie al Societăţii Române de Radiodifuziune, respectiv al Societăţii Române de Televiziune, se numeşte de către Parlament, în şedinţă comună, dintre membrii titulari ai consiliilor, la propunerea comisiilor permanente de specialitate, cu respectarea procedurilor de audiere şi de vot prevăzute în acest articol. În vederea propunerii, comisiile permanente de specialitate vor examina cu prioritate, în termen de 7 zile, candidatul recomandat de către membrii titulari ai consiliilor de administraţie. Audierea candidatului se face de către comisii, în prezenţa membrilor consiliului de administraţie respectiv”.

    Este limpede că birourile permanente ale celor două Camere nu au nici o competenţă în ceea ce priveşte numirea preşedintelui Consiliului de administraţie al TVR.

    Este adevărat că, potrivit art.21 alin.3 din aceeaşi lege, „Comisiile permanente de specialitate, reunite, ale celor două Camere pot propune, cu votul majorităţii membrilor plenului Parlamentului, demiterea oricărui membru al consiliului de administraţie, a cărui activitate este necorespunzătoare. Parlamentul decide prin votul majorităţii. Locul devenit vacant în acest mod sau din orice alt motiv se ocupă de către supleantul titularului”.

    În cazul în care „din diferite motive, nu există nici consiliu de administraţie, nici preşedinte legal numit, Parlamentul, la propunerea comisiilor permanente de specialitate, numeşte un director interimar cu mandat bine definit”.

    Este limpede că birourile permanente ale celor două Camere nu au nici o competenţă nici sub acest din urmă aspect.

    În fine, este bine să nu se uite că Legea nr.41/1994 privind organizarea şi funcţionarea Societăţii Române de Radiodifuziune şi Societăţii Române de Televiziune, modificată, este lege organică. Or, zice Constituţia României, Guvernul nu poate emite ordonanţe, fie ele simple sau de urgenţă, în domenii care fac obiectul legilor organice (art.115 alin.1).

„Suveica” ministerială şi delegarea la delegare

Îmi permit să supun atenţiei dumneavoastră o problemă ce interesează raporturile Parlamentului cu Guvernul, şi anume nivelul reprezentării Executivului:

-         cu ocazia dezbaterii proiectelor şi a propunerilor sale legislative;

-         cu prilejul răspunsurilor date la întrebări şi interpelări.

Rezultă că, potrivit art.102 (3), 111 (2) şi 112 (1) din Constituţie, precum şi art.97 (1) şi 160 (1) din Regulamentul Senatului, în ambele situaţii este obligatoriu ca Guvernul să fie reprezentat printr-un membru al său, adică de unul din cei 25 de miniştri validaţi de Parlament sau de unul din cei 58 secretari de stat.

Potrivit Constituţiei României, revizuită, „Guvernul este alcătuit din prim-ministru, miniştri şi alţi membrii stabiliţi prin lege organică” (art.102 alin.3); „Membrii Guvernului au acces la lucrările Parlamentului. Dacă li se solicită prezenţa – în cazul în care iniţierea legislativă implică modificarea prevederilor bugetului de stat sau a bugetului asigurărilor sociale de stat, n.n. – participarea lor este obligatorie” (art.111 alin.2). Conform Regulamentului Senatului, dezbaterea generală a proiectului de lege începe cu prezentarea, de către iniţiator sau, după caz, de către reprezentantul acestuia, a motivelor care au condus la promovarea proiectului. „Guvernul este reprezentat în mod obligatoriu de un membru al său sau de un secretar de stat” (art.97 alin.1).

Potrivit Constituţiei României, „Guvernul şi fiecare dintre membrii săi au obligaţia să răspundă la întrebările sau la interpelările formulate de deputaţi sau de senatori, în condiţiile prevăzute de regulamentele celor două Camere ale Parlamentului” (art.112 alin.1). Conform Regulamentului Senatului, senatorii pot adresa întrebări Guvernului, miniştrilor sau altor conducători ai organelor administraţiei publice „şi au dreptul să ceară ca răspunsul să le fie dat oral în plenul Senatului sau în scris” (art.160 alin.1).

Din păcate, aceste norme constituţionale sunt deseori ignorate. Se admite tacit prezenţa la masa iniţiatorului a diverşi secretari de stat – deşi, în cazul în care iniţierea legislativă implică modificarea prevederilor bugetului de stat sau de a bugetului asigurărilor sociale de stat, este obligatorie participarea unui ministru ca reprezentant al Guvernului – a diverşi directori generali sau a altor persoane care, în mod vădit, nu au calitatea de membru al Guvernului.

Se consfinţeşte astfel posibilitatea delegării răspunderii politice în sistem suveică, de la Guvern la ministru, ceea ce nu este corect, şi de la ministru la subordonaţii acestuia, deci delegare la delegare, ceea ce este şi incorect şi ilegal.

Aceeaşi situaţie o întâlnim frecvent şi la răspunsurile ce se dau întrebărilor, interpelărilor senatorilor şi deputaţilor, de asemenea, prin te miri ce interpuşi.

Fac abstracţie de calitatea răspunsurilor. Întreb deci dacă este cazul ca senatorii şi deputaţii să continue să închidă ochii asupra acestor practici neconstituţionale?

Libertatea de conştiinţă şi de expresie a parlamentarilor

Discuţiile interminabile purtate şi în prezent în Parlamentul României au drept sursă redactarea defectuoasă a articolului 72 din Constituţia României, revizuită în 2003 – constând în comasarea alineatelor (1), (2) şi (3) în cadrul aceluiaşi articol titrat „Imunitatea parlamentară” – care a dat naştere ideii greşite că parlamentarii s-ar bucura de o  imunitate generală şi absolută, în virtutea căreia deputatul sau senatorul nu poate deveni niciodată subiect de drept penal oricare ar fi faptul ilicit comis şi oricare ar fi circumstanţele sale.

Pentru a afla ce înseamnă cu adevărat imunitatea parlamentară, nu este necesar decât să citim cum se cuvine textul constituţional în discuţie, admitând cu toată onestitatea că art.72 alin.(1) tratează imunitatea parlamentară, în vreme ce art.72 alin.(2) şi (3) soluţionează chestiunea garanţiilor procesuale ale libertăţii individuale a parlamentarului.

Art.72 alin.(1) – potrivit căruia „Deputaţii şi senatorii nu pot fi traşi la răspundere juridică pentru voturile sau opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului” – defineşte cum nu se poate mai bine imunitatea parlamentară.

Nu trebuie să fii expert în materie pentru a înţelege că acest text constituţional reprezintă esenţa imunităţii parlamentare, care trebuie să apere, nu persoana, ci calitatea parlamentarului de reprezentant al poporului.  Deci, imunitatea nu poate funcţiona ca o „umbrelă” sau, dacă vreţi, ca o pavăză împotriva legii penale. Căci, nu s-a dorit sustragerea parlamentarului de la rigorile legii, ci doar deplina libertate a opiniei politice, subliniez din nou, a opiniei politice, fără teama că cineva ar avea posibilitatea să îl supună la presiuni ori împotriva sa să se comită abuzuri.

Din păcate, acest înţeles s-a extrapolat şi, indiferent de delictul de care se face vinovat, întâlnim cazuri când parlamentarul respectiv se grăbeşte să fluture, zor nevoie mare, steagul imunităţii.

Imunitatea consacrată în art.72 alin.(1), purtând asupra acelor fapte ilicite rezultând din exprimarea voturilor sau opţiunilor politice în cursul exercitării mandatului (calomnie, insultă, ultraj) are ca efect înlăturarea de plano a oricărei urmăriri şi operează automat, în sensul că nu trebuie să intervină nici un fel de constatare judiciară pentru existenţa ei. Ea există, pur şi simplu, însă, repet, imunitatea nu se aplică decât în sfera politică şi garantează numai libertatea de conştiinţă şi de expresie a parlamentarului. Atât şi nimic mai mult!

Într-un cuvânt, imunitatea nu conferă parlamentarului privilegii absurde în raport cu cerinţele legii penale. Ea nu-l protejează pe parlamentar decât în ceea ce priveşte faptele ilicite care rezultă din voturile şi  opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului ce i-a fost dat (încredinţat) în mod democratic de către alegători. Nici senatorul ori deputatul, nici Camera din care el face parte nu pot renunţa sau încuviinţa renunţarea la această imunitate, fiindcă ea este dictată de un interes public şi, deci, este de ordine publică.

Aşadar, imunitatea parlamentară prevăzută la art.72 alin.(1) din Constituţie reprezintă o garanţie a exercitării mandatului, iar nu un privilegiu acordat parlamentarului ori o cauză de exonerare de răspundere penală. Iată de ce imunitatea nu poate fi „ridicată” printr-o hotărâre a Camerei din care face parte deputatul sau senatorul. Aceasta pentru simplul fapt că imunitatea nu-i aparţine parlamentarului, ci îi este dată în baza calităţii lui de reprezentant al poporului. Cei care l-au ales trebuie să aibă garanţia că parlamentarul le va reprezenta interesele chiar dacă, în vâltoarea unor declaraţii politice, mai strecoară şi câte o insultă sau calomnie.

Parlamentarul în procesul penal

            Constituţia revizuită în anul 2003, în articolul 72 alin.2, în prima sa parte, precizează că: „Deputaţii şi senatorii pot fi urmăriţi şi trimişi în judecată penală pentru fapte care nu au legătură cu voturile sau cu opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului…”. În partea finală a aceluiaşi articol, legiuitorul constituant adaugă: „…dar nu pot fi percheziţionaţi, reţinuţi sau arestaţi fără încuviinţarea Camerei din care fac parte, după ascultarea lor”.

Această din urmă adăugire, pe care unii „părerologi” s-au grăbit să o califice ca fiind o „prelungire” a instituţiei imunităţii, nu are nici în clin nici în mânecă cu imunitatea parlamentară consacrată în art.72 alin.1 din Constituţie. 

            Nu ne rămâne decât să citim cum se cuvine textul în discuţie (art.72 alin.2), admiţând cu toată onestitatea că: în prima sa parte, legiuitorul constituant nu face decât să precizeze că nu este înlăturată incidenţa legii penale pentru faptele străine exercitării mandatului, deputatul şi senatorul urmând să răspundă penal ca oricare alt cetăţean, în vreme ce, în partea finală, reglementează garanţiile procesuale ale libertăţilor fundamentale consacrate de Constituţie şi de care beneficiază orice cetăţean.

Măsura arestării preventive are o natură procesuală şi, deşi se realizează o încălcare a dreptului fundamental al persoanei la liberate, totuşi este admisă în scopul de a împiedica pe învinuit sau inculpat de a săvârşi o altă infracţiune, de a se sustrage de la urmărire, judecată sau de a zădărnici aflarea adevărului.

Potrivit art. 23 din Constituţie: „Libertatea individuală şi siguranţa persoanei sunt inviolabile” (alin.1); „Percheziţionarea, reţinerea sau arestarea unei persoane sunt permise numai în cazurile şi cu procedura prevăzută de lege” (alin.2); „Arestarea preventivă se dispune de judecător şi numai în cursul procesului penal” (alin.4).

            Astfel, în scopul prevăzut de art.148 alin.1 şi 143 din Codul de procedură penală, reţinerea unei persoane se poate dispune pe o durată de cel mult 24 de ore, după începerea urmăririi penale împotriva sa. Atunci când organul de cercetare penală consideră că este necesar a lua măsura arestării preventive a celui pe care l-a reţinut, întocmeşte şi înaintează procurorului, în primele zece ore de la reţinerea învinuitului referatul prevăzut de art.144 alin.3 din acelaşi cod. Dacă apreciază că se impune arestarea, procurorul va întocmi propunerea şi o va înainta judecătorului împreună cu dosarul cauzei, astfel încât acesta să poată fixa ora şi data soluţionării în interiorul 24 ore de la reţinere. În situaţia în care preşedintele instanţei ori judecătorul delegat au nevoie să studieze dosarul (poate fi voluminos) un interval de timp care ar putea depăşi durata reţinerii învinuitului, data şi ora soluţionării propunerii vor fi fixate în mod corespunzător.

Din cele ce preced rezultă că art.72 alin.2 din Constituţie (care se referă la fapte străine exercitării mandatului) nu face decât să reglementeze garanţiile procesuale ale libertăţii individuale a parlamentarilor. Aceste garanţii, cum arătam, sunt prevăzute de legea de procedură penală în considerarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale consacrate de Constituţie, de care beneficiază orice cetăţean. Scopul acestor garanţii este de a nu priva un parlamentar de posibilitatea de a-şi exercita funcţia ca urmare a unor urmăriri represive sau abuzive, inspirate din presupuse motive politice.

Este deci limpede că „protecţia” la care se referă art.72 alin.2 din Constituţia României sub forma garanţiilor procedurale ale libertăţii individuale nu constă în aceea că deputatul sau senatorul să nu poată fi urmărit, privat de libertate, percheziţionat sau trimis în judecată, ci în aceea că nu poate fi pus în aceste situaţii fără „încuviinţarea” Camerei din care face parte.

În concepţia iniţiatorilor modificării Regulamentului Camerelor, respectiva „încunoştinţare” ar trebui însoţită de „probe sau indicii temeinice că s-a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală (art.143), sarcină ce revine judecătorului. Cu alte cuvinte, Comisia de imunităţi nu l-ar da pe mâna Parchetului pe deputatul sau senatorul învinuit sau inculpat, citez: „decât după ce-l judecă pe baza dovezilor”. Greşit! Căci aceasta ar însemna că respectiva comisie parlamentară se substituie astfel justiţiei, ceea ce reprezintă o grosolană încălcare a principiului separaţiei puterilor în stat.

Iată de ce consider că respectiva „încunoştinţare” nu trebuie însoţită de probe sau indicii că a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală (art.143), ci de probe relevante, puse la dispoziţie de Parchet: că există date că învinuitul sau inculpatul va încerca să fugă sau se sustragă în orice mod de la urmărire penală sau de la judecată; că a încălcat, cu rea-credinţă, măsura obligării de a nu părăsi localitatea sau ţara; că încearcă să zădărnicească în mod direct sau indirect aflarea adevărului prin influenţarea unei părţi, a unui martor sau expert ori prin distrugerea, alterarea sau sustragerea mijloacelor materiale de probă. Dacă există vreunul din cazurile de art.148 din Codul de procedură penală, Camera din care face parte parlamentarul va „încuviinţa” reţinerea sau arestarea preventivă a acestuia.

Iar precizarea – în concepţia iniţiatorilor modificării Regulamentului Camerelor – potrivit căreia, în ipoteza în care Camera sesizată constată că nu există temei pentru reţinere, „va dispune revocarea acestei măsuri”, contravine flagrant prevederilor art.23 din Constituție potrivit căruia „Percheziţionarea, reţinerea sau arestarea unei persoane sunt premise numai în cazurile şi cu procedura prevăzute de lege”, adică numai în cazurile şi procedura prevăzute de legea penală. 

O ţară plină de demnitari

Din datele statistice postate deunăzi prin presa online reiese că, în vreme ce România, cu o populaţie de 19 milioane locuitori are 25 miniştri, 8 secretari de stat şi 588 de parlamentari (unul la 32.000), Germania, cu o populaţie de 82 milioane de locuitori, are numai 8 miniştri şi 611 parlamentari (unul la 134.000). S-ar putea obiecta că şi Franţa are 25 miniştri, 9 secretari de stat şi 925 parlamentari. Numai că Franţa are 64 milioane locuitori, iar norma de reprezentare pentru Parlament este unul la 72.000 locuitori.

Zilele trecute mi s-a pus o întrebare căreia, vă mărturisesc, nu am ştiut să-i răspund. Întrebarea suna simplu: „Pentru ce o ţară precum România, cu un buget vai de mama lui, îşi permite luxul, sau, dacă vreţi, extravaganţa, de a avea numai puţin de 33 miniştrii? 25 de membri ai Guvernului plus 8 secretari de stat?” Mi s-a atras chiar atenţia că în acest total nu sunt incluse funcţiile din diverse instituţii ale statului asimilate cu cele de ministru sau secretar de stat. Dacă ar fi să le adăugăm, sărim bine de 100 de miniştri. Şi, dacă vă solicit ajutorul să dau un răspuns cât de cât credibil interlocutorului meu, abuzez până la capăt de bunăvoinţa dumneavoastră şi spuneţi-mi, rogu-vă, cam pe unde ar trebui să bată remanierea? Pe la periferiile puterii sau vorba lui nenea Iancu: „Ori toţi să muriţi, ori toţi să trăim”.

Din dilema asta se pare că nu putem ieşi, afară poate doar de cazul dacă recunoaştem că „peştele de la cap se împute, dar de la coadă se rade”. Dacă, între timp, aţi găsit răspuns la întrebarea mea, cred că ar fi bine să transmitem primului-ministru observaţia de bun-simţ că, pentru o ţară săracă, 33 miniştri şi 588 de parlamentari înseamnă indiscutabil o povară de nesuportat, nu numai sub aspectul cheltuielilor pe care le antrenează aceştia, dar şi sub acela al proliferării unui sufocante birocraţii.

Modificarea modificărilor

Pornind de la faptul că ne despart doar câteva luni de data alegerilor locale şi apoi parlamentare, am gândit că este util ca cetăţenii români cu drept de vot, inclusiv cei cu domiciliul sau reşedinţa în străinătate, să ia cunoştinţă de datele şi informaţiile conţinute „în Registrul electoral naţional” (care) sunt destinate proceselor electorale şi care urmau a se aplica „începând cu alegerile parlamentare din anul 2012” (art.24 alin.1 coroborat cu art.73 alin.1 din Legea nr.35/2008, cu modificările şi completările efectuate prin actele normative emise până la 30 mai 2012).

Reamintesc că datele şi informaţiile conţinute în Registrul electoral, care urmau a se aplica cu începere de la data de 30 mai 2012, au fost vehement contestate cu prilejul referendumului naţional din 29 iulie 2012.

M-am întrebat dacă aceasta s-a datorat refuzului domnului Ioan Rus de a modifica numărul de 18.292.514 persoane cu drept de vot, comunicate în 24 iulie de oficialii Ministerului Administraţiei şi Internelor, deci anterior referendumului naţional din 29 iulie 2012? Or „scrupulozităţii” Curţii Constituţionale care a cerut Guvernului să-i transmită până la 31 august 2012 listele electorale permanente actualizate, în baza cărora urma să se desfăşoare referendumul din 29 iulie 2012? S-a dovedit până la urmă că motivul real al contestării datelor şi informaţiilor „destinate exclusiv proceselor electorale” s-a datorat exclusiv inexistenţei la acea dată a Registrului electoral (care, potrivit obligației statornicite de lege în art.22 alin.3, se „întocmeşte, păstrează şi actualizează în permanenţă, până la data de 31 martie a fiecărui an” de către Autoritatea Electorală Permanentă).

Ulterior însă, Guvernul se orientează rapid şi, prin OUG nr.46 din 1 septembrie 2012 privind modificarea Legii nr.35/2008 – modificată şi completată prin actele normative emise până la 30 mai 2012 – modifică art.73 alin.1, după cum urmează: „prevederile prezentului titlu referitoare la Registrul electoral naţional se aplică începând cu 1 ianuarie 2013”. Totodată, pentru ca tacâmul să fie complet, prin aceeaşi ordonanţă de urgenţă privind modificarea Legii nr.35/2008 – modificată şi completată – Guvernul precizează în art.73 alin.2 al legii electorale că prevederile art.26 privind listele electorale, cuprinzând „cetăţenii cu drept de vot înscrişi în Registrul electoral” se aplică în mod corespunzător, cu excepţia „Prevederile(lor) art.26 alin.(1), (4) şi (5) care se aplică începând cu 1 ianuarie 2013”. Cu alte cuvinte, ele se aplică numai proceselor electorale ulterioare datei de 1 ianuarie 2013…

Așadar, deși exista o perspectivă de a intra ulterior acestei date în legalitate, presupun că Registrul electoral național nu este „în ființă” nici până în ziua de azi. Dar, vorba ardeleanului, „nu-i bai!”, e timp suficient până în anul… 2016.

Este adevărat că Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului Romaniei nr.4/2014 privind operaţionalizarea Registrului electoral şi pentru modificarea Legii nr.33/2007 privind organizarea şi desfăşurarea alegerilor pentru Parlamentul European, precum şi unele măsuri pentru buna organizare şi desfăşurare a alegerilor pentru Parlamentul European din anul 2014 a fost publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr.111 din 13 februarie 2014.

Dar, potrivit acestei modificări a modificărilor de ultimă oră operate prin art.V din OUG nr.4/2014, „în termen de 30 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă, Guvernul aprobă prin hotărâre, la propunerea Autorităţii Electorale Permanente, cu avizul Autorităţii Naţionale de Supraveghere a Prelucrării Datelor cu Caracter Personal, normele metodologice de implementare, funcţionare, administrare şi securitate a Registrului electoral şi a Registrului secţiilor de votare, inclusiv procedurile, sarcinile care revin autorităţilor publice şi termenele de actualizare a Registrului electoral şi a Registrului secţiilor de votare, precum şi sancţiunile pentru nerespectarea acestora”.

Mă bucur totuşi că printre aceste din urmă modificări a modificărilor nu figurează şi art.23 din Legea nr.35/2008, text potrivit căruia: „Persoanele decedate se radiază din Registrul electoral, la sesizarea serviciului public comunitar de evidenţă a pupulaţiei, în termen de 24 de ore”.

Altminteri, iar facem şedinţe de spiritism cu persoanele decedate dar cuprinse în Registrul electoral...

Regimul juridic special al terenurilor proprietate privată

Poate fi titular al dreptului de proprietate privată orice persoană fizică sau juridică, inclusiv statul şi unităţile administrativ teritoriale. Principalele acte normative care reglementează regimul juridic al terenurilor sunt: Legea nr.18/1991 (republicată în 1998) şi Legea nr.1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi celor forestiere (solicitate potrivit Legii nr.18/1991 şi Legii nr.169/1997).

La începutul anului 1997, Parlamentul a votat completarea Legii nr.35/1991 privind regimul investiţiilor străine, prin introducerea unui text potrivit căruia „societăţile comerciale cu capital parţial sau integral străin, constituite ca persoane juridice române, pot dobândi oricând, pe durata existenţei acestora, dreptul de proprietate şi orice alte drepturi reale asupra terenurilor, necesare pentru realizarea obiectivului de activitate”. M-am împotrivit acestei soluţii, considerând-o în dezacord cu prevederile Constituţiei din 1991 şi chiar periculoasă atunci când miza jocului este înstrăinarea terenurilor agricole din extravilan.

1. Constituţia din 1991, ca şi cea din 1866, apoi din 1923 şi 1938, interziceau categoric vânzarea pământului către cetăţeni străini sau apatrizi. Deci, de la Constituţia lui Cuza încoace, nu li s-a permis străinilor să cumpere terenuri în România. Sub nici o formă.

Legislaţia românească, de mai bine de un secol, a fost recunoscută în Europa, până în 1944, ca una dintre cele mai bune. Şi atunci, de ce să revizuim acum pentru a doua oară Constituţia din 1991, care, prin articolul 41, interzicea cetăţenilor străini sau apatrizilor să dobândească teren?? Şi pentru a nu mai obosi unii să urce la tribună pentru a vorbi de modelul străin, permiteţi-mi să vă pun la curent ce se întâmplă în celelalte legislaţii din Europa. În Portugalia, Italia, Olanda, Spania, în nici una dintre aceste ţări nu este prevăzută eventualitatea dobândirii de proprietăţi imobiliare de către străini. În Germania există doar câteva landuri bavareze care vând pământ şi cetăţenilor străini, dar – atenţie! – numai după ce îşi iau cetăţenia germană. În restul Germaniei, acest lucru este strict interzis. În Elveţia, se stabilesc, în situaţii excepţionale, unele terenuri ce pot fi vândute străinilor, ele trebuind însă să îndeplinească o sumedenie de condiţii. În Bulgaria, firmele străine nu pot deţine în proprietate terenuri, după cum societăţile mixte cu capital străin nu pot deţine în proprietate terenuri agricole. În alte state, cum ar fi Cehia, Ungaria, Polonia, Estonia, Croaţia, se pun condiţii draconice în cazurile de vânzare a pământului, stabilindu-se capitaluri minime de pornire a societăţii. Însă peste tot unde acest lucru este permis, nu se vinde terenul în sine, ci SE CONCESIONEAZĂ. Trebuie să se facă o investiţie pe terenul respectiv, nişte studii din care să rezulte că această investiţie este foarte profitabilă statului.

Şi pentru că ne ţinem neamuri cu fraţii de peste Prut, să aruncăm o privire asupra Legii privind preţul normativ şi modul de vânzare-cumpărare a pământului, votată de Parlamentul de la Chişinău. Citez: „Terenurile proprietate publică pot fi vândute atât persoanelor fizice şi juridice şi investitorilor străini, cu excepţia terenurilor cu destinaţie agricolă şi ale fondului silvic, care se vând numai persoanelor fizice şi juridice ale Republicii Moldova”. Şi apoi, mai trebuie amintit şi faptul că Polonia a arătat că nu liberalizează legislaţia sa referitoare la vânzarea terenurilor către cetăţenii străini până la aderarea la Uniunea Europeană şi aceasta – atenţie! – referitor la terenurile construibile şi nu la acelea agricole şi forestiere. La rândul său, este cazul să amintesc până şi Federaţia Rusă care, ştiţi bine, a ajuns să trăiască, să supravieţuiească doar prin influx de capital străin, spune răspicat că nu va vinde sub nici o formă pământ investitorilor străini.

2. Potrivit art.44 alin.2 din Constituţia actuală:

„Cetăţenii străini şi apatrizii pot dobândi dreptul de proprietate privată asupra terenurilor numai în condiţiile rezultate din aderarea României la Uniunea Europeană şi din alte tratate internaţionale la care România este parte, pe bază de reciprocitate, în condiţiile prevăzute prin lege organică, precum şi prin moştenire legală”.

De observat că textul constituţionale zice „terenuri”, fără nici o altă precizare. Deşi, toate celelalte state care au admis să vândă parţial exclud terenurile agricole, societăţile minere şi cele forestiere. Nici un stat nu îşi vinde pădurile şi terenul agricol extravilan, dar la noi nu, la noi se vinde totul!?

Dar iată că relativ recent (3 septembrie 2013), apreciindu-se că înstrăinarea terenurilor agricole din extravilan ar fi unica soluţie eficientă pentru infuzia de capital străin, la sediul Ministerului Agriculturii a fost dezbătut proiectul de lege privind vânzarea-cumpărarea terenurilor agricole situate în extravilan de către persoane fizice, precum şi de înfiinţare a Autorităţii pentru Administrarea şi Reglementarea Pieţei Funciare. Potrivit spuselor ministrului agriculturii, Daniel Constantin, pot dobândi drept de proprietate asupra terenurilor agricole din extravilan, începând cu 1 ianuarie 2014, „numai persoanele fizice, cetăţeni români, respectiv cetăţeni ai unui stat membru al Uniunii Europene, precum şi apatrizii cu domiciliul în România sau unui stat membru al Uniunii Europene”. Aşadar, conform proiectului de act normativ, „de la data intrării în vigoare a prezentei legi” orice individ de pe mapamond cu domiciliul într-un stat membru UE sau cetăţean al Uniunii Europene va putea să achiziţioneze la noi în ţară teren arabil în extravilan, însă – adaugă „grijuliu” domnul ministru – „proprietatea persoanei fizice, reprezentând terenuri agricole situate în extravilan, nu poate depăşi 100 ha”; „Terenurile agricole situate în extravilan pe o rază de 10 km de la graniţa României se pot înstrăina prin vânzare-cumpărare decât cu avizul Ministerului Apărării Naţionale”.

Este evident că şi acest mutant legislativ derivă din obsedanta teza a atragerii, cu orice preţ, a investitorilor străini. Cu alte cuvinte, nu seriozitatea financiară a partenerilor străini, nu stabilitatea monedei naţionale, ci, pur şi simplu, vânzarea de-a valma a terenurilor către investitorii străini, cu iluzia că astfel am scăpat de griji (Iluzia vânzării de-a valma a terenurilor la străini).

Pe cale de consecinţă, cum art.44 alin.2 din Constituţia revizuită în 2003 vizează „terenurile” de orice fel (spre deosebire de Constituţiile noastre antebelice, care prevedeau interdicţia de a cumpăra numai în privinţa imobilelor rurale), sugerez ca textul constituţional în discuţie să aibă următorul cuprins:

„Cetăţenii străini şi apatrizii pot dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor proprietate privată, cu excepţia celor cu destinaţie agricolă şi ale fondului silvic, numai în condiţiile rezultate din aderarea României la Uniunea Europeană şi din alte tratate internaţionale la care România este parte, pe bază de reciprocitate, precum şi prin moştenire legală”.

De observat că am eliminat sintagma „în condiţiile prevăzute prin lege organică” conţinută de textul constituţional actual, ca fiind superfluă. Fiind de la sine înţeles că, în ipoteza acceptării acestei sugestii, cu prilejul revizuirii plănuite a avea loc odată cu alegerea Preşedintelui, respectiva interdicţie va figura şi în „legea organică”.

Mă opresc aici, nădăjduind că pe viitor parlamentarii vor fi mai atenţi când doresc să speculeze textele Constituţiei din 2003, de ale cărei grave carenţe sunt, precum se vede, conştienţi.