Eficienţa socială a hotărârilor judecătoreşti

Contradicţiile între hotărârile date de instanţele care au judecat acelaşi proces cuprind uneori acele elemente greu de definit cu care politicul atât cel din trecut cât şi cel actual se insinuează în conştiinţele oamenilor, implicit în conştiinţele judecătorilor.

Contradicţiile ce pot apărea între soluţiile unor instanţe constituie aspectul deficitar cu care se soldează uneori efortul vizibil al unor judecători de a se situa pe poziţia cea mai conformă cu dreptatea. Motiv pentru care, cândva, propuneam ca ideal al culturii juridice acel mod de gândire juridică şi de maturitate jurisdicţională care exclude nu numai în cadrul aceleiaşi instanţe, dar şi în cadrul unor instanţe diferite şi nu numai în acelaşi proces, dar şi în procese diferite, pronunţarea unor hotărâri aflate, între ele, într-o flagrantă contradicţie.

Este de notorietate influenţa pe care o poate exercita actul jurisdicţional asupra sferei sociale în care au avut loc faptele judecate şi în care se manifestă un interes sporit pentru soluţia pronunţată. Vom spune, în această privinţă, că atât prin natura lui, cât şi prin normele juridice care îl reglementează, actul jurisdicţional nu este şi nu trebuie să fie un act secret. Cu cât este cunoscut de mai multă lume, cu atât eficienţa sa socială este mai amplă. Orice act jurisdicţional devine astfel o normă morală şi, deopotrivă, o manifestare pe care simţul de dreptate – individual sau colectiv – o poate însă respinge. În ambele cazuri se creează o benefică întrepătrundere, între justiţie şi oameni, între justiţie şi ţară.

Se spune că hotărârile judecătoreşti reprezintă o prezumţie de adevăr. Ni se pare că datoria juriştilor, în general, şi a instanţelor în special, este aceea de a-şi conduce activitatea într-un asemenea mod încât prezumţia de adevăr a hotărârilor judecătoreşti să tindă a se transforma în valoare de adevăr.

Activitatea jurisdicţională are rolul de a face din actul de distribuire a justiţiei un factor esenţial de stabilitate în societate, de întărire a încrederii în modul de funcţionare a mecanismelor pe care se sprijină desfăşurarea vieţii sociale. Este ştiut că o hotărâre rea are o deosebită influenţă negativă în rândurile cetăţenilor. „O hotărâre rea dăunează mai mult decât un mare număr de exemple rele”, spune Francis Bacon, iar în altă parte adaugă: „Să se evite hotărârile nedrepte în cauzele mai importante, mai ales atunci când este vorba nu de a achita un vinovat ci de a condamna un nevinovat”.

Nu prin situarea justiţiei pe un plan social secundar se poate înfăptui acest rol ci, din contră, printr-o permanentă străduinţă de a da legilor o corectă interpretare, de a face ca hotărârile judecătoreşti să se bucure de acel respect pe care oamenii îl au şi trebuie să îl aibă pentru adevăr şi dreptate.

Perspectiva de a suporta

Unii sărăcesc. Alţii se îmbogăţesc. Primii mai cred că cinstea este sfântă. Ceilalţi cred că cinstiţii sunt proşti, populistul slogan ceauşist „Nici muncă fără pâine, nici pâine fără muncă” fiind înlocuit peste noapte cu neo-sloganul „Numai cine este prost nu fură”. Cine să hotărască care dintre ei au dreptate, dacă nu chiar judecătorii. Prin sentinţele lor, prin atitudinea lor, ei pot demonstra că este mai sănătos să fii cinstit. Că hoţii, indiferent de maldărul de bani strânşi sub ei şi de poziţiile înalte în care s-au cocoţat, plătesc pentru faptele lor. 

Dar, alături de corupţie, în România şi criminalitatea cunoaşte  o creştere alarmantă. În ceea ce priveşte starea infracţională, de reţinut că datele statistice avansate privesc nu numărul infracţiunilor pentru care s-au pronunţat condamnări, ci numărul persoanelor condamnate; or, se ştie, foarte adesea acelaşi inculpat este condamnat prin aceeaşi hotărâre pentru o mulţime de infracţiuni. Dar, chiar dacă datele statistice s-ar referi la infracţiuni, şi nu la infractori, ele nu ar da o imagine exactă asupra fenomenului infracţional. Pentru că există o criminalitate legală sau relativă – ce cuprinde totalitatea infracţiunilor pentru care s-au pronunţat hotărâri – şi o criminalitate reală, care se referă la infracţiunile săvârşite, inclusiv cele rămase necunoscute organelor de specialitate.

Din procesele desfăşurate în ultimii ani rezultă anumite motivaţii, specifice tranziţiei – marcată de recesiune, extremism şi agresivitate. Motivaţiile criminalităţii sunt diverse. Nu încerc o ierarhizare sau o sistematizare a lor, şi cu atât mai puţin, o prezentare exhaustivă. Aş enumera: insuficienţa protecţiei sociale, datorită căreia mulţi oameni se află la limita sărăciei; şomajul – în creştere – şi în general, insecuritatea socială; liberalismul practicat adesea în condiţiile lipsei oricărui scrupul; consumul de băuturi alcoolice; existenţa unei numeroase populaţii fluctuante, greu de urmărit; acţiunea uneori ezitantă sau tardivă a organelor de ordine. În ceea ce priveşte delincvenţa juvenilă aş adăuga: abandonul şcolar, adesea tolerat; viaţa de familie dezorganizată şi promiscuitatea anumitor medii familiale; accesul la sursele nocive de informare care etalează violenţa şi sexualitatea; toleranţa, uneori exagerată – în şcoală, familie, la nivelul organelor de apărare a ordinii publice – faţă de comportamentele deviante.

În aceste condiţii se pune firesc întrebarea dacă nu cumva Codul penal este prea blând. Nu cumva, dacă în loc de 20 de ani un criminal ar primi 25 de ani ne-ar scăpa de infractori? Categoric, nu!

Este adevărat că, în ultimul timp, politica penală a multor ţări occidentale s-a caracterizat printr-o marcată sporire a valenţelor intimidante ale represiunii. După părerea mea, nu se poate nega existenţa unei relaţii între asprimea pedepselor şi realizarea scopului preventiv al acestora. Perspectiva de a suporta, în cazul încălcării legii penale o pedeapsă grea sau foarte grea are un efect inhibator asupra veleităţilor infracţionale. Cel ameninţat de o asemenea pedeapsă se va gândi mai mult înainte de a trece la act şi, poate, se va abţine de a  o face.

Nu cred însă neapărat necesară o sporire a pedepselor prevăzute de legea noastră penală. Codul nostru penal nu se caracterizează prin blândeţe, prin pedepse inadecvate scopului lor preventiv. Mă întreb: cu cât s-ar săvârşi, de exemplu, mai puţine furturi dacă infractorului i s-ar putea aplica nu 5 ani închisoare, cât este în prezent maximul legal pentru furt calificat, ci 7 ani închisoare, sau cu cât ar scădea numărul faptelor de omor dacă maximul pedepsei pentru omorul simplu ar fi nu de 20 de ani închisoare, ci de 25? Personal mă îndoiesc că, o sporire – care, oricum n-ar putea fi de mari proporţii – a actualelor pedepse, ar contribui în mod real şi sensibil la stoparea fenomenului infracţional.

Asprimea pedepselor nu s-a dovedit însă nici curativă, nici preventivă. Iată de ce consider că în opera de prevenire a acestor infracţiuni accentul trebuie pus nu atât pe severitatea pedepselor, cât pe inevitabilitatea şi promptitudinea aplicării lor. Altfel spus, nu cuantumul pedepselor prevăzute de textul incriminator ar trebui să stea în atenţia judecătorului, ci cerinţa ca legea penală să fie întotdeauna şi cât mai repede aplicată. Cel tentat să o încalce trebuie să aibă certitudinea că nu se va putea sustrage pedepsei, că aceasta îl va atinge inexorabil şi fără întârziere.

Prezumţia de nevinovăţie, între show mediatic şi libertate fundamentală

Ideea nevinovăţiei persoanei, câtă vreme nu s-a pronunţat împotriva sa o hotărâre judecătorească de condamnare, îşi are origini destul de îndepărtate, coborând până la Magna Charta Libertatum (1215). O statuare semnificativă a acestei prezumţii este relevată însă numai de epoca modernă, odată cu înscrierea ei în documentele politico-juridice de drept internaţional relative la drepturile omului.

Principiul prezumţiei de nevinovăţie este proclamat de art.11 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului (adoptată de Adunarea Generală a ONU la 10 decembrie 1948). Acelaşi principiu este statuat şi de art.6 alin.2 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, text conform căruia „Orice persoană acuzată de vreo infracţiune este prezumată nevinovată până ce vinovăţia sa va fi legal stabilită”. În baza acestui articol, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit în nenumărate rânduri faptul că o persoană nu poate fi considerată „vinovată” în sensul legii penale, cu toate repercusiunile ce decurg de aici, fără existenţa unei hotărâri definitive de condamnare. Aşadar, prezumţia de nevinovăţie subzistă până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti prin care se constată contrariul.

Prezumţia de nevinovăţie stă la baza tuturor garanţiilor procesuale legate de protecţia persoanei în procesul penal, inclusiv în ceea ce priveşte dreptul la imagine al persoanei până în momentul în care urmare dovedirii corecte a împrejurărilor de fapt şi aplicarea judicioasă a normei de drept se stabileşte cu certitudine vinovăţia acesteia.

Actuala Constituţie a României consacră acest principiu în art.23 pct.11, arătându-se că, citez, „până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de condamnare, persoana este considerată nevinovată”. De altfel, în actuala legislaţie penală, prezumţia de nevinovăţie apare înscrisă (chiar cu această titulatură) în art.4 din Codul de procedură penală. Este drept însă că textul respectiv reflectă doar unele consecinţe procesuale ale unui principiu: învinuitul sau inculpatul nu este obligat să probeze nevinovăţia sa, iar, în cazul în care există probe de nevinovăţie, el are dreptul să probeze lipsa lor de temeinicie. La aceasta se adaugă prevederile art.20 din Constituţia României care stipulează că „Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte” (alin.1). Pentru a lămuri o posibilă firească întrebare despre ce se întâmplă în cazul în care există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, Constituţia menţionează că „au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia  sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile” (alin.2). Deci, putem spune că în momentul de faţă, legislaţia românească nu mai este restanţieră în ceea ce priveşte prezumţia de nevinovăţie.

În virtutea principiului de nevinovăţie, cel împotriva căruia a fost declanşată urmărirea penală este prezumat nevinovat, până la dovedirea nevinovăţiei în proces public, cu asigurarea garanţiilor dreptului de apărare. În practică, prezumţia crează pentru organele judiciare obligaţia de a respecta riguros cerinţa potrivit căreia nici o persoană nu poate fi urmărită penal şi trasă la răspundere, decât pe bază de probe obţinute legal şi în conformitate cu procedura prevăzută de lege.

Desfăşurarea procesului penal potrivit principiului enunţat trebuie să fie în concordanţă cu prevederile textului constituţional, dar se întâmplă că această prezumţie de nevinovăţie nu-şi găseşte o realizare adecvată şi completă în procesul penal, aşa cum se desfăşoară el de fapt. Se pot da numeroase exemple despre cum au decurs diferite procese care au fost date publicităţii.

Dar trebuie să se reţină că orice restrângere a unor drepturi sau libertăţi fundamentale subscrise acestui principiu, chiar printr-o lege specială, nu pot atinge în nici un fel instituţia dreptului sau a libertăţii, ceea ce se ignoră uneori din păcate – nu în legislaţie, unde principiul este înscris, ci în traducerea lui în fapt. În multe procese acest principiu este ignorat, câteodată neglijat – nu ştiu dacă cu sau fără intenţie.

Anumite faze ale procesului sunt date publicităţii, câteodată chiar la cererea organizaţiilor societăţii civile, dar mai ales la cererea presei. Cum se manifestă ignorarea acestei prezumţii? Spre exemplu, procese la lumina reflectoarelor, arestări anunţate din timp, cu ziariştii care sunt la faţa locului.

Aceste sunt încălcări vădite ale principiului, la fel cum este şi aducerea în haine vărgate la tribunal a celor judecaţi. Când are în faţă pe cineva îmbrăcat în zeghe, cu cătuşe la mâini, unui judecător îi se inoculează ideea că are în faţă un vinovat. Din fericire, am adoptat şi noi modelul european, iar noua legislaţie prevede că în faza prealabilă cercetării judecătoreşti, cercetării penale, oamenii sunt aduşi în haine civile. Este un câştig important.

Eu nu îmi imaginez că se porneşte o urmărire penală fără probe, deşi probabil că acest lucru se mai întâmplă. Uneori se copiază, din păcate, nişte practici din trecut – întâi se face percheziţie, apoi se găsesc probe. Să sperăm că în viitor astfel de abuzuri nu se vor mai repeta.

Rolul presei în consolidarea democraţiei

Instaurarea democraţiei şi eforturile de a-i respecta esenţa şi exigenţele au dus la o schimbare nu atât de mentalitate cât de preocupări ale populaţiei în ţările în care regimul democratic este luat în serios. Este vorba de preocupările îndreptate către modul în care sunt conduse treburile statului şi către coeficientul de capacitate, competenţă şi corectitudine a celor ce deţin frânele conducerii.

Democraţia implică participarea cetăţenilor la rezolvarea treburilor statului. Această participare se realizează prin exercitarea de către fiecare cetăţean a dreptului electoral: dreptul de a alege pe cel ce urmează să intre în organele de conducere ale statului. În momentul când îşi exercită dreptul de vot, fiecare cetăţean este, dar mai ales trebuie să fie conştient că prin această operaţie, aparent simplă şi anonimă – punerea unei ştampile pe anumite nume – el contribuie în mod efectiv la determinarea modului în care ţara va fi condusă. Ţara şi implicit propriile lui interese. De aceea, el are dreptul şi, mai mult decât atât, datoria de a cunoaşte pe cel pe care îl votează. Iar, mai târziu, atunci când conducerea statului s-a constituit şi ea funcţionează cu efecte asupra vieţii tuturor cetăţenilor, aceştia au dreptul de a-i cunoaşte bine pe cei care le influenţează şi direcţionează destinele. Au dreptul de a-i cunoaşte în tot ceea ce priveşte capacitatea lor, competenţa, modul de comportare, moralitatea şi natura relaţiilor pe care le întreţin. Această cunoaştere, privind pe cei ce candidează spre a fi aleşi sau pe cei care au fost aleşi, nu trebuie să reprezinte simpla satisfacţie a unei curiozităţi clevetitoare, ci este o formă prin care fiecare cetăţean în parte se edifică cu privire la cei ce urmează să-l conducă sau care îl conduc şi îi direcţionează viaţa.

Democraţia nu poate fi concepută fără o complementaritate de răspundere între alegător şi ales, între cetăţean şi organul de stat, complementaritate care îi dă cetăţeanului dreptul de a-l cunoaşte pe cel care a avut, are sau va avea un rol în conducerea mecanismului atât de complicat al vieţii de stat.

În realizarea acestui drept al cetăţeanului, organele de presă au un rol. Lor le revine adesea sarcina de a investiga şi a face cunoscută înfăţişarea reală a vieţii publice şi personale a celor aflaţi pe înălţimile piramidei politice, aspiranţi la posturile de conducere sau deţinători ai unor asemenea posturi.

În legătură cu acest aspect al vieţii sociale, se ridică problema de a şti când relatările presei privitoare la oamenii politici vor reprezenta un aport real în definirea climatului politic şi când ele, prezentând fapte deformate, de natură a crea o imagine publică negativă, se vor putea încadra în prevederile ce sancţionează calomnia.

REGIMUL JURIDIC SPECIFIC AL SUBFEŢEI TERENURILOR

Principiul potrivit căruia proprietarul suprafeţei de teren este şi proprietarul subfeţei cunoaşte importante limitări stabilite atât prin Constituţie, cât şi prin legi speciale.

Prin art.136 din Constituţia României revizuită în 2003 este statuat principiul de interes general (naţional) potrivit căruia bogăţiile de interes public ale subsolului fac obiectul exclusiv al proprietaţii publice (alin.3), iar „Bunurile proprietate publică sunt inalienabile”, adică nu pot fi vândute sau înstrăinate, sub nici o formă. Dar „În condiţiile legii organice, ele pot fi date în administrarea regiilor autonome ori instituţiilor publice sau pot fi concesionate ori închiriate” (alin.4).

Textul constituţional nu distinge între prorietarii suprafeţelor de teren – proprietate publică sau privată – stabilind doar că, indiferent de proprietarul suprafeţei, bogăţiile de orice natură ale subsolului (subfeţei) cum sunt: hidrocarburile, petrolul, zăcămintele minerale etc. fac parte exclusiv din domeniul public national.

Dispoziţii asemănătoare găsim în anexa la Legea nr.213/1998 privind bunurile proprietate publică care, printre alte bunuri declarate de interes public naţional care alcătuiesc domeniul public al statului şi al unităţilor administrativ-teritoriale, figurează „bogăţiile de orice natură ale subsolului, în stare de zăcământ” (pct.1) şi „ansamblurile şi siturile istorice şi arheologice” (pct.26).

Dispoziţiile constituţionale sunt dezvoltate în Legea petrolului nr.238/2004 şi Legea minelor nr.85/2003.

În Legea nr.18/1991 a fondului funciar, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, se prevede că şi monumentele istorice, vestigiile şi obiectivele arheologice, tezaurele care se vor descoperi atât la faţa solului, cât şi în subsol, sunt sub protecţia legii, proprietarii şi deţinătorii de terenuri fiind obligaţi să asigure integritatea acestora.

Din dispoziţiile constituţionale şi ale legilor ordinare susmenţionate rezultă, pe de o parte, că nu întotdeauna proprietatea subsolului aparţine în întregime proprietarului suprafeţei de teren, iar, pe de altă parte, că proprietarul terenului este obligat să suporte folosirea subsolului pentru lucrări de interes general efectuate de către o autoritate publică.

A se citi şi Iluzia vânzării de-a valma a terenurilor la străini

O lege de maximă importanţă

Legea educaţiei naţionale este indiscutabil o lege de maximă importanţă pentru orice stat, fie şi pentru motivul că prin ea se asigură cadrul necesar pregătirii şi dezvoltării noilor generaţii, chiar al viitorului acestui stat. În aceste condiţii, pentru că vorba ceea, „ca la noi la nimeni”, s-a reuşit crearea unei legi, Legea educaţiei naţionale, a cărei construcţie este cel puţin bizară şi trebuie să o lămurim de la bun început. O struţo-cămilă legislativă, din care decurg toate necazurile, pentru că fostul Parlament a combinat Legea învăţământului de stat cu dispoziţii care-şi aveau locul numai în Legea învăţământului particular. Faptul că a combinat-o, nu este deloc rău. Rău este că a făcut-o de-a valma şi mai rău este faptul că piatra aruncată a prins în valurile sale pe toată lumea, nimeni nemaiîncercând să scape de acest bolovan politic, care se numeşte Legea educaţiei naţionale. Nu avem nevoie de a consulta zece înţelepţi sau de a emite o mie de ordonanţe, fie ele şi de urgenţă, ci doar de un strop de raţiune avem nevoie.

Nu pot să găsesc un exemplu mai bun să vă conving de acest adevăr, decât citindu-vă textul art. 10 din lege: „În sistemul naţional de învăţământ, documentele şcolare şi universitare oficiale, nominalizate prin ordin al ministrului educaţiei, cercetării, tineretului şi sportului, se întocmesc numai în limba română…”. Frumos! „…Celelalte înscrisuri şcolare şi universitare pot fi redactate în limba de predare” (alin.4). „Unităţile şi instituţiile de învăţământ pot efectua şi emite, la cerere, contra cost, traduceri oficiale ale documentelor şi ale altor înscrisuri şcolare şi universitare proprii, cu respectarea prevederilor legale” (alin.5).

 Modificările aduse textului art. 10, respectiv partea a doua a alin. 4 şi alin. 5, nu fac decât să întreţină confuzia că în sistemul naţional de învăţământ de stat şi particular nu este posibil ca cele două forme de învăţământ să se afle în această păguboasă devălmăşie. De pildă, articolul 10, în prima sa parte, precizează că „documentele şcolare şi universitare oficiale, nominalizate prin ordin al ministrului educaţiei, cercetării, tineretului şi sportului, se întocmesc numai în limba română”. Observăm însă că, printre documentele şcolare şi universitare oficiale nominalizate prin ordinul MECTS nr. 6551/2011 figurează „adeverinţa de studii/adeverinţa de absolvire” (lit. g), „adeverinţa privind finalizarea studiilor” (lit. l), dar nu şi documentul şcolar oficial numit „diplomă de absolvire” şi nici documentul universitar oficial numit „diplomă de licenţă”, întocmite numai în limba română.  Să fie vorba de o simplă omisiune?? Mă îndoiesc. Cu atât mai mult cu cât regulamentul privind regimul actelor de studii în sistemul de învăţământ superior precizează fără echivoc în art. 4: „datele înscrise pe actele de studii sunt în limba română” (alin. 3); „Pe acelaşi act de studii, datele înscrise în limba română pot fi înscrise şi în una sau mai multe limbi de circulaţie internaţională” (alin. 4). Ceea ce este cu totul altceva decât „limba maternă”.

Adică cum, stimaţi cititori, să traducem înscrisuri şcolare redactate în limba de predare, ori să efectuăm traduceri ale documentelor şcolare proprii?

Cu alte cuvinte, acestea nu mai sunt cuprinse în sistemul naţional de învăţământ de stat şi particular, la care se referă art. 10, text nemodificat? Atunci la ce bun să se prevadă în Constituţie cât se poate de clar, în art. 32 alin. 5, că „instituţiile de învăţământ, inclusiv cele particulare, se înfiinţează şi îşi desfăşoară activitatea în condiţiile legii”, adică în condiţiile stabilite prin Legea educaţiei naţionale, care spune: „În România, învăţământul este serviciu de interes public şi se desfăşoară în condiţiile prezentei legi, în limba română, precum şi în limbile minorităţilor naţionale şi în limbi de circulaţie internaţională” (alin. 1); „Învăţarea în şcoală a limbii române, ca limbă oficială de stat, este obligatorie pentru toţi cetăţenii români. Planurile de învăţământ trebuie să cuprindă numărul de ore necesar şi suficient învăţării limbii române”.

Iată de ce la vremea respectivă am solicitat eliminarea din textul art. 10 a acestui amendament adus prin… ordonanţă de urgenţă.

În şcoli, indiferent că fac parte din învăţământul de stat sau particular, trebuie să recunoaşteţi că printre alte materii se predă şi limba română. Faptul că se predă o oră sau două, puţin contează. Atunci cum, în actele şcolilor având antetul cu stema României, să traducem documentele în limba maternă (maghiară, germană, malgaşă)? Documentele emise de şcoli şi universităţi,  indiferent că fac parte din învăţământul de stat sau particular, nu pot avea decât formularea în limba română.

Este, totuşi, învăţământul naţional!

Pe când un „Cor Madrigal” al Justiţiei

Indiscutabil, din orice parte a eşichierului politic am privi problema, şi chiar şi din terenul neutru al societăţii civile, reforma justiţiei reprezintă o condiţie primordială pentru existenţa democraţiei româneşti. Căci, după atâta amar de vreme în care prea multe procese au fost transformate în nişte groteşti mascarade judiciare, românii continuă să aibă o imperioasă nevoie de a‑şi recăpăta încrederea în actul de justiţie. Că articolul constituţional potrivit căruia „nimeni nu este mai presus de lege” nu va mai fi perceput ca un simplu slogan clamat de politicieni, ci va reprezenta cu adevărat garanţia că, atunci când intri într‑o sală de tribunal, doar legea va fi cea care stă la baza pronunţării hotărârii.

Iată de ce, depolitizarea şi democratizarea actului de justiţie trebuie să reprezinte prioritatea numărul unu dacă vrem să ne respectăm şi să fim respectaţi ca naţiune. Este ceea ce cer în permanenţă şi oficialii Uniunii Europene, îngrijoraţi că dacă imixtiunea politicului în actul de justiţie nu va fi stopată la timp, integrarea ţării noastre tinde să devină una pur ipotetică.

Drept urmare, obiectivul prioritar pentru realizarea reformei în justiţie a fost considerat depolitizarea întregului sistem judiciar. Sau, altfel spus, scoaterea justiţiei de sub papucul politicului. Iar principala cale de realizare concretă a acestui obiectiv s‑a stabilit a fi asigurarea neimplicării politice a ministrului justiţiei. Mai ales că, în această privinţă, legea organică este cât se poate de clară. Căci, pe durata exercitării funcţiei, ministrul Justiţiei, locţiitorii săi şi personalul de specialitate juridică din cadrul Ministerului Justiţiei sunt asimilaţi magistraţilor. Cum însă magistraţilor le este interzis să facă parte din partide politice sau să desfăşoare activităţi publice cu caracter politic, este evident că ne‑am afla în prezenţa unei incompatibilităţi care nu poate fi contrazisă.

Aşa fiind, pentru a curma această nesăbuită imixtiune a Executivului în treburile judecătoreşti, s‑a cerut atât timp, cu atâta vehemenţă, desemnarea ministrului justiţiei din rândul tehnicienilor neimplicaţi politic. Iată că acum, deşi cu o atât de mare întârziere, acest lucru s‑a realizat.

Este vorba, fără putinţă de tăgadă, despre un pas vital făcut pe calea normalizării actului de justiţie. Numai că, din păcate, acesta nu a fost urmat şi de un al doilea, cel puţin la fel de important. Şi anume de încetarea acestui veritabil război fratricid pe viaţă şi pe moarte purtat între acele instituţii ale statului care, în mod firesc, toate la un loc, alcătuiesc practic justiţia română.

Însă, în loc să fie stopat, acest conflict atât de păgubos pentru justiţie şi, implicit, pentru întreaga societate româ­nească, s‑a amplificat. Mai mult chiar, s‑a format un adevărat Triunghi al Bermudelor reprezentat de Minister, C.S.M. şi Parchet, în mijlocul căruia orice iniţiativă serioasă se pierde într‑o gâlceava orgolioasă. Numai că, din păcate, nu prea mai avem timp de certuri şi nici de a alcătui clasamente pentru a stabili care este cel care culege laurii pentru cine ştie ce acţiune reuşită. Miza este prea mare pentru a ne pierde din nou în aceste nimicuri, aşa cum s‑a întâmplat de atâtea ori până acum. Şi cu ce rezultate dezastruoase!

Deci, barem în ceasul al treisprezecelea, că al doispre­zecelea deja a trecut, ar fi bine ca vocile autorizate să se reunească într‑un „cor Madrigal” al Justiţiei române, interpretând aceeaşi partitură a reformei.

DICŢIONAR JURIDIC – Conceptul de imunitate parlamentară

În bătrânul Sumer, cu mii de ani în urmă, celor din Sfatul bătrânilor şi din Sfatul celor apţi să poarte arme li s-a acordat prima dată imunitate. Primii erau imuni prin înţelepciune, ceilalţi prin rolul de apărători ai cetăţii. Şi în Grecia Antică – înainte de a urca la tribună – oratorii îşi puneau pe cap o coroană de mirt. Era o formă de a-i proteja de consecinţe pentru tot ce aveau să spună în slujba cetăţii. Era embrionul imunităţii de mai târziu. După multe secole, Anglia desăvârşea instituţia parlamentară.

Imunitatea – ca derogare de la regulile dreptului comun – nu avea nimic de-a face cu noţiunea de castă privilegiată. Primea cununa imunităţii cel care trebuia apărat pentru a participa liber la o dreaptă legiuire.

 Imunitatea parlamentară înseamnă responsabilitate şi nu privilegiu. Imunitatea – care protejează mandatul parlamentarului, nu omul! – este acordată membrilor corpurilor legiuitoare şi se rezumă numai la acele infracţiuni ce rezultă din exprimarea voturilor sau opiniilor în cursul îndeplinirii mandatului şi pentru care deputaţii şi senatorii pot fi – atenţie! – traşi la răspundere juridică disciplinară. Pentru infracţiunile ce nu au nici o legătură cu îndeplinirea acestui mandat, parlamentarul răspunde penal ca orice alt cetăţean.

Justificarea acestei imunităţi derivă din ideea că puterea legiuitoare trebuie să fie perfect independentă faţă de celelalte puteri în stat, ceea ce nu se poate obţine decât prin asigurarea celei mai complete libertăţi în exprimarea voturilor şi a opiniilor membrilor Parlamentului. De aceea, această imunitate este admisă în toate ţările cu regim parlamentar.

Constituţia admite în cuprinsul articolului 72 alin.(1) că: „Deputaţii şi senatorii nu pot fi traşi la răspundere juridică pentru voturile sau pentru opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului”.

Imunitatea, după cum rezultă din cele ce preced, este specială, fiindcă se raportează numai la anumite infracţiuni (calomnie, insultă, ultraj, în febra dezbaterilor parlamentare) derivând din voturile şi opiniile emise de parlamentar în cursul exercitării mandatului său şi pentru care – potrivit Constituţiilor noastre din 1886 şi 1923 – „nu poate fi urmărit sau prigonit”; ea este şi relativă fiindcă nu se aplică decât în anumite condiţii expres prevăzute de lege. Dacă, de pildă, un parlamentar acuză de corupţie un ministru sau un prefect de la tribuna Parlamentului celui dintâi nu i se poate „ridica” imunitatea. Dacă îl acuză din nou, la o întâlnire cu alegătorii săi, la o conferinţă de presă, imunitatea lucrează din plin.

Imunitatea durează pe tot timpul mandatului pentru faptele – expres arătate – săvârşite în timpul acestuia. Nici deputatul sau senatorul, nici Camera din el face parte nu pot renunţa sau încuviinţa renunţarea la aceasta imunitate, fiindcă ea este dictată de un interes public şi, deci, este de ordine publică.

Dimpotrivă, imunitatea nu se aplică opiniilor exprimate în afara Parlamentului, chiar dacă parlamentarul a vorbit în calitatea sa de reprezentant al naţiunii şi chiar dacă ulterior ar repeta aceleaşi opinii în Parlament. De pildă, dacă, aflat într-un restaurant sau oricare alt loc public, reiterează aceleaşi acuze, atunci aceasta se numeşte insultă sau calomnie şi atrage responsabilitatea civilă. Căci, în aceste din urmă situaţii, nu se mai poate susţine că respectivul parlamentar este în exerciţiul mandatului său. De asemenea, imunitatea nu acoperă infracţiunile care au determinat exprimarea voturilor sau opiniilor în Parlament (de exemplu: traficul de influenţă, falsul etc.).

Imunitatea consacrată în art.72 alin.(1), purtând asupra acelor infracţiuni ce rezultă din exprimarea voturilor sau opiniilor în cursul îndeplinirii mandatului, are ca efect înlăturarea de plano a oricăror urmăriri şi operează automat, în sensul că nu trebuie să intervină nici un fel de constatare juridică pentru existenţa ei.

Aşadar, imunitatea nu conferă parlamentarului privilegii absurde în raport cu cerinţele legii penale. Ea nu îl protejează la modul absolut decât în ceea ce priveşte opiniile şi voturile exprimate în virtutea mandatului ce i-a fost încredinţat de alegători.

Mai pe înţelesul tuturor, în afara de „imunitatea pliscului”, parlamentarul este responsabil pentru oricare alte infracţiuni ce nu au nici o legătură cu exercitarea mandatului. 

Favorizarea făptuitorului

Actualul Cod penal incriminează în art.269 favorizarea făptuitorului, adică ajutorul dat unei persoane în scopul împiedicării sau îngreunării cercetărilor într-o cauză penală, tragerii la răspundere penală, executării unei pedepse sau măsuri privative de libertate.

Dispozițiile din art.269 C.pen., care incriminează fapta de favorizare a făptuitorului sunt asemănătoare cu cele cuprinse în art.284 din Codul penal anterior, care incrimina fapta de favorizare a infractorului. Dacă însă din conținutul art.284 C.pen. anterior rezulta că infracțiunea de favorizare consta în ajutorul dat unui infractor, adică unei persoane care a săvârșit o infracțiune, actualul Cod penal incriminează ajutorul dat unei persoane cu privire la care, din datele și probele existente în cauză, rezultă bănuiala rezonabilă că a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală (suspect) ori împotriva căreia s-a pus în mișcare acțiunea penală (inculpat). Cu alte cuvinte, favorizarea făptuitorului constă în ajutorul dat unui suspect, înainte de a începe urmărirea penală, sau unui inculpat (infractor), în timpul urmăririi penale, indiferent dacă s-a pornit sau nu acțiunea penală contra acelei persoane, în scopul împiedicării sau îngreunării cercetărilor într-o cauză penală, săvârșită înainte de activitatea de favorizare.

A împiedica sau îngreuna urmărirea penală, judecata sau executarea pedepsei, înseamnă a desfășura o activitate îndreptată în mod categoric împotriva operei de înfăptuire a justiției.

A îngreuna înseamnă a face dificultăți, a face greutăți, a provoca întârzieri, amânări sau complicații, a pune piedici, a căuta să inducă în eroare sau să abată atenția de la o anumită împrejurare sau lucru, a deruta.

Ajutorul dat pentru a îngreuna urmărirea penală înseamnă ajutorul acordat făptuitorului în intervalul de la săvârșirea infracțiunii până la trimiterea în judecată, pentru întârzierea sau eludarea cercetărilor ori pentru sustragerea făptuitorului de la cercetările organului de urmărire penală.

Fapta de a favoriza un făptuitor prezintă un evident pericol social pentru activitatea de înfăptuire a justiției, ceea ce justifică incriminarea sa în legea penală. Infracțiunea de favorizare este corelativă, subsecventă față de infracțiunea săvârșită de către cel favorizat.

Favorizarea are caracterul de incriminare generală dar subsidiară, ajutorul dat unui făptuitor primind calificarea de favorizare numai atunci când alte dispoziții de lege nu incriminează ipoteze speciale de favorizare (de exemplu, mărturie mincinoasă, înlesnirea evadării).

Subiect activ nemijlocit (autor) al infracțiunii de favorizare a făptuitorului poate fi orice persoană.

Apărătorul poate fi și el subiect activ al infracțiunii de favorizare, când ajutorul dat infractorului pentru a zădărnici urmărirea, judecata sau executarea pedepsei constituie o exercitare abuzivă a profesiei (de exemplu, încearcă să determine mărturia mincinoasă).

În cazul în care fapta de favorizare este săvârșită de o persoană cu o anumită calitate (de exemplu, organ de cercetare penală, procuror), de această împrejurare se va ține seama la individualizarea pedepsei.

Măsurile asigurătorii

Măsurile asigurătorii constau în indisponibilizarea unor bunuri mobile sau imobile, prin instituirea unui sechestru asupra acestora.

Procurorul, în cursul urmăririi penale, judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de judecată, din oficiu sau la cererea procurorului, în procedura de cameră preliminară ori în cursul judecăţii, poate lua măsuri asigurătorii, prin ordonanţă sau, după caz, prin încheiere motivată, pentru a evita ascunderea, distrugerea, înstrăinarea sau sustragerea de la urmărire a bunurilor care pot face obiectul confiscării speciale sau al confiscării extinse ori care pot servi la garantarea executării pedepsei amenzii sau a cheltuielilor judiciare ori a reparării pagubei produse prin infracţiune.

Măsurile asigurătorii în vederea reparării pagubei produse prin infracţiune (sechestrul penal propriu-zis, aplicabil bunurilor mobile; inscripţia ipotecară, aplicată bunurilor imobile; poprirea, aplicabilă sumelor de bani) sunt măsuri de constrângere reală, care, potrivit art.249 alin.5 Cod procedură penală, se pot lua asupra bunurilor suspectului sau inculpatului şi ale persoanei responsabile civilmente până la concurenţa valorii probabile a acestora.

Bunurile asupra cărora se instituie măsuri asigurătorii sunt indisponibilizate, în cursul procesului penal, în sensul că cel care le are în proprietate pierde dreptul de a le înstrăina sau greva cu sarcini.

Orice înstrăinare a bunurilor indisponibilizate este incriminată de legiuitor prin infracţiunea de sustragere de sub sechestru a bunurilor legal sechestrate. Totodată, este incriminată şi ruperea de sigilii legal aplicate.

Aplicarea măsurii asiguratorii nu reprezintă însă acoperirea pagubei. Instanţa trebuie mai întâi să oblige, prin hotărâre judecătorească, pe inculpat, la acoperirea prejudiciului cauzat prin infracţiune.

Legea nr.78/2000 privind prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie prevede în art.20 aplicarea obligatorie a măsurilor asigurătorii, atunci când s-au săvârşit infracţiuni de corupţie dintre cele prevăzute în această lege. 

Dicţionar juridic - Dreptul la informaţie

Articolul 31 alin.4 din Constituţie prevede: „Mijloacele de informare în masă, publice şi private, sunt obligate să asigure informarea corectă a opiniei publice” (s.n.). Titlul sub care figurează acest text este „Dreptul la informaţie”.

Acest drept la informaţie face parte din drepturile fundamentale ale persoanelor prevăzute în Constituţie. Lui îi corespunde obligaţia, edictată expres în sarcina mijloacelor de informare în masă, de a informa opinia publică. Textul adaugă că informarea trebuie să fie corectă.

S-ar putea considera că obligaţia de a informa opinia publică se referă la tot ce se întâmplă în mediul social, la toate împrejurările şi situaţiile care au loc în acest mediu. Ar constitui obiect de informaţie toate succesele şi faptele lăudabile, dar şi acţiunile infamante, corupte şi imorale.

Demascarea faptelor incorecte, săvârşite de oricine, dar mai ales de cei ce ocupă poziţii preponderente în viaţa socială şi în organele statului ar fi de natură să contribuie la formarea şi păstrarea unui climat moral în viaţa societăţii. În felul acesta s-ar trage un semnal de alarmă care ar putea pune capăt unei practici incorecte şi ar putea împiedica pe alţi amatori de asemenea practici să realizeze planurile lor nocive.

Se ridică problema dacă asemenea informaţii, atunci când cuprind referiri la fapte incorecte, ar putea intra în categoria infracţională a calomniei, din moment ce se poate considera că ele se înscriu în obligaţiile profesionale ale gazetarilor şi îndeplinesc rolul social de a aduce la cunoştinţa opiniei publice fapte de natură a influenţa negativ nivelul moral al societăţii.

S-ar putea răspunde că, atâta vreme cât activitatea gazetarului se înscrie în limitele îndeplinirii obligaţiei sale profesionale de a informa opinia publică, el nu poate fi învinuit pentru conţinutul reportajelor, articolelor sau comentariilor pe care le publică, indiferent de împrejurarea că în acest conţinut se găsesc şi afirmaţii defavorabile, privind aspecte negative în comportamentul anumitor persoane.

Trebuie însă ţinut seamă de faptul că, în textul constituţional menţionat mai sus, este prevăzută o condiţie esenţială pe care informarea se impune să o îndeplinească: să fie corectă.

Atunci când cei ce activează în mass-media introduc în gazetă sau în emisiunea audio-vizuală materiale care depăşesc limitele informării corecte, afirmaţiile denigratoare capătă vocaţia de a se încadra în infracţiunea de calomnie.

Dezincriminarea „ciubucului”

În sfera noțiunii de corupție, înțeleasă în mod strict, intră în prezent: luarea de mită (art.289), darea de mită (art.290), traficul de influență (art.291) și cumpărarea de influență (art.292). Dispoziţiile art.289 şi art.290 se aplică în mod corespunzător şi faptelor săvârşite de către membrii instanţelor de arbitraj (art.293), precum şi faptelor săvârşite de către funcţionari străini sau în legătură cu aceştia (art.294).

Spre deosebire de Codul penal anterior, care în art.256 incrimina distinct ca infracţiune de serviciu “primirea de foloase necuvenite” - “Primirea de către un funcţionar, direct sau indirect, de bani ori alte foloase, după ce a îndeplinit un act în virtutea funcţiei sale şi la care era obligat în temeiul acesteia, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 5 ani”, noul Cod penal, în vigoare de la 1 februarie 2014, consideră că, într-o accepțiune mai largă a termenului, primirea de foloase necuvenite poate fi inclusă în conţinutul constitutiv al infracţiunii de luare de mită.

În adevăr, diferenţa fundamentală dintre luarea de mită şi primirea de foloase necuvenite este că, în cazul celei dintâi, funcţionarul incorect pretinde sau primeşte bani ori alte foloase sau acceptă – expres ori tacit – promisiunea unor foloase, pentru a efectua sau a nu efectua un act privitor la funcţia sa, mai înainte de a îndeplini ori de a omite îndeplinirea actului de serviciu asupra căruia poartă înţelegerea dintre el şi mituitor; în cazul celei de-a doua, funcţionarul primeşte banii ori foloasele, după ce a îndeplinit un act specific funcţiei sale şi fără a fi avut vreo înţelegere prealabilă cu beneficiarul acesteia. De aici şi gradul de pericol social diferit al celor două fapte penale.

Apoi, potrivit alin.2 al art.289 C.pen., fapta de luare de mită săvârşită de funcţionarul public “constituie infracţiune numai când este comisă în legătură cu neîndeplinirea, întârzierea îndeplinirii unui act privitor la îndatoririle sale legale sau în legătură cu efectuarea unui act contrar acestor îndatoriri”, în vreme ce în cazul primirii de foloase necuvenite funcţionarul primeşte banii ori foloasele „după ce a îndeplinit un act în virtutea funcţiei sale şi la care era obligat în temeiul acesteia”.

Per a contrario, pretinderea ori primirea de bani sau alte foloase care nu i se cuvin funcţionarului în legătură cu „îndeplinirea unui act ce intră în îndatoririle sale de serviciu” nu constituie luare de mită! Şi, implicit, nici o binemeritată “răsplată”.

Ca urmare, asistăm la legalizarea tradiţionalului „ciubuc” pentru serviciul legalmente datorat.

Prescripția executării pedepsei

Prescripția înlătură nu numai răspunderea penală, făcând imposibilă aplicarea sancțiunilor de drept penal, dar și executarea pedepselor stabilite prin hotărâri judecătorești definitive.

Rațiunea prescripției executării constă în aceea că, după trecerea unui interval mare de timp de la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, executarea pedepsei n-ar mai prezenta eficiența necesară pentru realizarea scopului acesteia: prevenirea săvârșirii de noi infracțiuni atât de către cel condamnat, cât și de către alte persoane.

Pentru ca prescripția executării pedepsei să opereze, se cere îndeplinirea unei condiții active, constând într-o comportare care să nu încalce prevederile legii penale (deoarece astfel cursul prescripției se întrerupe), precum și a unei condiții pasive, concretizată în trecerea timpului prevăzut de lege, fără să fi intervenit vreuna dintre cauzele de întrerupere prevăzute de art.163 C.pen.

Potrivit art.162 C.pen., termenele de prescripție a executării pedepsei pentru persoana fizică sunt: a) 20 de ani, când pedeapsa care urmează a fi executată este detențiunea pe viață sau închisoarea mai mare de 15 ani; b) 5 ani, plus durata pedepsei ce urmează a fi executată, dar nu mai mult de 15 ani, în cazul celorlalte pedepse cu închisoarea; c) 3 ani, în cazul când pedeapsa este amenda.

Aceste termene sunt stabilite în raport cu pedeapsa concretă, stabilită de instanță, ținându-se cont de cauzele ulterioare de modificare a acesteia (revocarea liberării condiționate și înlocuirea pedepsei amenzii cu pedeapsa închisorii, iar nu cu pedeapsa abstractă prevăzută de lege pentru infracțiunea săvârșită.

Pedepsele complementare aplicate persoanei fizice și măsurile de siguranță nu se prescriu.

Potrivit art.149 C.pen., termenul de prescripție a executării pedepsei amenzii aplicate persoanei juridice este de 5 ani.

Executarea pedepselor complementare aplicate persoanelor juridice se prescriu într-un termen de 3 ani, care curge de la data la care pedeapsa amenzii a fost executată sau considerată ca executată.

Prescripția executării pedepsei înlătură – așa cum se prevede expres în art.161 C.pen. – executarea pedepselor principale: detențiunea pe viață, închisoarea sau amenda.

Prescripția nu înlătură executarea pedepselor principale în cazul: a) infracțiunilor de genocid, contra umanității și de război, indiferent de data la care au fost comise; b) infracțiunilor prevăzute la art.188 (omorul) și 189 (omorul calificat) și al infracțiunilor intenționate urmate de moartea victimei. Prescripția nu înlătură executarea pedepselor principale nici în cazul infracțiunilor de omor și omor calificat pentru care, la data intrării în vigoare a acestei dispoziții, nu s-a împlinit termenul de prescripție a executării.

Cursul termenului de prescripție a executării pedepsei închisorii – așa cum se prevede expres în art.163 C.pen. – se întrerupe prin începerea executării pedepsei și prin săvârșirea din nou a unei infracțiuni. Cursul termenului de prescripție a executării pedepsei amenzii se întrerupe și prin înlocuirea obligației de plată a amenzii cu obligația de a presta o muncă neremunerată în folosul comunității.

Dar, deși noul Cod penal nu prevede expres, socotim că pe lângă actele procesuale comunicate învinuitului sau inculpatului, au – cu atât mai mult – efect întrerupător de prescripție ți actele efectuate în prezența acestora (de exemplu, luarea interogatoriului, ascultarea unui martor, rezolvarea unei cereri de către instanță etc.).

Dacă prescripția a fost întreruptă prin îndeplinirea oricărui act având acest efect, timpul scurs, de la data săvârșirii infracțiunii până în acel moment, nu se mai ia în considerare la calcularea termenului de prescripție; după fiecare întrerupere începe să curgă un nou termen.

DICŢIONAR JURIDIC - Uzul de fals

Potrivit articolului 323 din Codul penal: „Folosirea unui înscris oficial ori sub semnătură privată, cunoscând că este fals, în vederea producerii unei consecinţe juridice, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 3 ani sau cu amendă, când înscrisul este oficial, şi cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă, când înscrisul este sub semnătură privată”.

 În semnificaţia sa cea mai largă, prin „fals” se înţelege orice denaturare a adevărului; orice manoperă, orice procedeu folosit de o persoană pentru a induce în eroare o altă persoană constituie – în acest înţeles larg – un fals. Pentru a apăra integritatea materială şi de conţinut a înscrisurilor şi, implicit, pentru a ocroti încrederea publică în valoarea lor probatorie legea penală incriminează, sub denumirea de fals, orice acţiune de contrafacere sau alterare a acestora.

Diferitele specii de fals în înscrisuri – falsul material în înscrisuri oficiale, falsul intelectual şi falsul în înscrisuri sub semnătură privată – nu sînt, în realitate, decât acte pregătitoare ale altei infracţiuni: uzul de fals.

Falsificarea unui înscris oficial sau sub semnătură privată ar fi o acţiune fără sens dacă nu ar fi comisă în vederea producerii unor consecinţe juridice, prin folosirea înscrisului falsificat. De aceea – atunci când consecinţele juridice urmărite prin săvârşirea falsului nu sînt realizate pe calea circulaţiei normale a înscrisurilor, care nu necesită o nouă manifestare de voinţă culpabilă – fie falsificatorul însuşi, fie altă persoană interesată recurge, de regulă, la o acţiune infracţională subsecventă, care nu este alta decât uzul de fals. Falsul îşi găseşte împlinirea, sub aspectul finalităţii, în uzul de fals, iar uzul de fals este de neconceput, imposibil, fără săvârşirea prealabilă a falsului. Întrucât depinde de existenţa prealabilă a falsului, uzul de fals este o infracţiune corelativă. Cele două activităţi se completează reciproc şi consecinţa fiecăreia în parte, precum şi amândurora împreună, este subminarea sentimentului public de încredere în veracitatea înscrisurilor, fără de care desfăşurarea relaţiilor sociale ar fi grav stânjenită.

Justiţia, un show penal

Fragment din interviul acordat cotidianului Evenimentul Zilei in 2001

 „‑ Cum se pedepseşte în România, domnule Turianu? Sistemul juridic românesc pedepseşte pe toată lumea la fel sau există, vorba lui Orwell, „unii mai egali decât alţii”?

‑ Aşa cum e construit, Codul penal e egal pentru toată lumea, e adresat tuturor muritorilor care se supun exigenţelor sale. Cum se aplică în practică, e cu totul altceva... E şi o aplicare subiectivă, dar şi una obiectivă. De pildă, în raport cu ceea ce a făcut fiecare, cu persoana şi antecedentele lor, doi oameni care comit aceeaşi faptă iau pedepse diferite. De aceea, Codul penal lasă o marjă „de la doi ani la cinci ani”, să spunem, în care judecătorul aplică pedeapsa. Asta e ceva normal, anormal este să te pomeneşti că pentru o faptă de o gravitate deosebită e aplicată o pedeapsă derizorie. Şi lumea nu‑şi explică de ce... Ei, aici se presupune că intervine, câteodată, o imixtiune din afară, o ingerinţă politică. Dar este posibil, şi eu sunt dispus să cred asta, că judecătorul n‑are pregătirea necesară. Nu e obligatoriu să fie o ingerinţă politică.

‑ Avem judecători slab antrenaţi?

‑ Nu spun că sunt slab antrenaţi, spun că nu au stagiu, sunt numiţi direct de pe băncile facultăţii la cele mai înalte instanţe.

‑ Cât ar trebui să treacă pentru a ocupa astfel de poziţii?

‑ Legea de organizare judecătorească fixează nişte termene concrete pentru un judecător care‑şi face stagiatura, pentru un judecător care lucrează la judecătorie, şapte sau zece ani pentru unul care e la Curtea de Apel, pentru Curtea Supremă de Justiţie se cere o anumită vechime... Or, aceste termene nu sunt respectate, se pătrunde cu aşa‑zisa suplinire de termene, cu derogările date, aşa în neştire. Şi vă daţi seama că un judecător abia ieşit de pe băncile facultăţii, pus acolo pe podiumul din sala de judecată, se simte un fel de Dumnezeu, uită de sine.

‑ Poate e o criză a sistemului, oamenii cu experienţă părăsesc activitatea de judecător, se fac avocaţi...

‑ Imediat după Revoluţie s‑a încercat schimbarea bruscă a sistemului judiciar dând afară judecătorii profesionişti. Ca urmare, au rămas în justiţie foarte puţini din „vechea gardă”, de la care aveai ce învăţa. Au apărut tineri judecători lipsiţi, se vede, de experienţă. După mine, un judecător, pentru a‑şi duce la îndeplinire această misiune, ar trebui să facă un stagiu obligatoriu în avocatură. Cel puţin trei ani, pentru a lua contact cu instanţele. Încă de pe băncile facultăţii cam ştii ce va deveni un student: judecător, procuror, funcţie şi de temperament şi de modul de gândire... Treburile acestea la noi se neglijează, se ia cu lopata, să umplem golul ăla sau ăla. În alte ţări, în cele două Germanii, bunăoară au hotărât ca, preţ de câteva luni, să nu mai funcţioneze justiţia şi au luat fiecare magistrat în parte să vadă ce‑a făcut, cum e dotat, dacă îi place munca pe care‑o face... În timp s‑au umplut instanţele cu profesionişti, încet‑încet. Nu se poate hei‑rupism în materia asta şi nu creăm noi justiţia. Dar la noi, miniştrii de resort, mulţi dintre ei accidente ale justiţiei, vin cu fel de fel de inovaţii. Dacă observaţi, de la fiecare porneşte justiţia, ca şi cum până la ei era haos ori nu era nimic.

‑ E deja foarte răspândită impresia că, dacă ai bani, în momentul de faţă, scapi de braţul lung al legii. Mai mult, oameni care fură un ou stau doi ani la puşcărie, iar cei care devalizează bănci furând miliarde stau câteva luni şi ies pe caz de boală. Încrederea populaţiei în justiţie e la cota de avarie, domnule Turianu.

‑ Am practicat meseria de judecător 30 de ani şi dacă, în urmă cu ceva vreme, îi spuneai unuia că e corupt sau că planează asupra lui nişte suspiciuni, dom’le, se îngălbenea, făcea icter. Acum am discutat cu un tip şi mi‑a spus, detaşat, „Şi care‑i problema?!”. Deci te lasă fără replică... Dar eu nu zic totuşi că în justiţie totul se rezolvă acum cu bani. Să nu pornim de la câteva uscături care există în orice sistem, vă rog să mă credeţi. În mare, în corpul judecătoresc nu cred că banul joacă un rol atât de mare. Nenorocirea e că au venit în el oameni din alte profesii, nu cei mai buni pentru a fi judecători. Au venit oameni care, de obicei, au fost daţi afară din sistemul lor, mulţi miliţieni, domnule, care n‑au practicat înainte nici avocatură, nici justiţie, dar care în conjunctura asta au umplut tribunalele ocupând posturi de judecători.

‑ Mai avem o problemă: e din ce în ce mai evidentă lipsa colaborării între poliţie, Parchet şi judecători.

‑ Ştiţi de ce? Pentru că între „capii” acestor instituţii există un război, un război declarat.

‑ Care e miza, pentru ce se bat?

‑ Pentru cine e mai puternic se bat, şi se comportă ca nişte copii. De fapt, se joacă cu un sistem care ar trebui să fie de temut. Ştiţi cât îi trebuie unui poliţist să depisteze un drogat şi filiera? Luni de zile! Şi, după ce‑l prinde, vine un procuror şi zice: „Dom’le nu‑i bine, că n‑a semnat în stânga paginii, a semnat în dreapta!”, ca să‑i dea una peste nas că ăla nu cunoaşte Dreptul. Sunt poliţe plătite nu numai în dispreţul legii, dar şi al omului de rând care şade cu gura căscată privind acest război. Mai nou, el se duce şi în plan mediatic, cam toate marile arestări se fac televizat, cu bliţuri cu reflectoare... Păi, e normal aşa ceva?! Nu‑i normal, munca de justiţie e o muncă tăcută, chiar dacă, de fapt, sub ideea de justiţie e un om. Dar omul acela, personalitatea lui, trebuie să stea, în cazul judecătorului, spre exemplu, înăuntrul acelei robe.

‑ Românul crede că a merge să‑ţi cauţi dreptatea în justiţie e un proces anevoios în urma căruia, de multe ori, nu rezolvi nimic. Când se va schimba acest mod de a privi lupta în instanţă?

‑ Atunci când judecătorul va avea cu adevărat muncă de judecată şi nu ca acum, 80 de dosare pe zi de lucru. Atunci când va lucra calitativ, nu cantitativ. Judecătorul nu e pompier, trebuie lăsat să judece.

‑ Optzeci de dosare pe zi de lucru?!

‑ Da, judecătorul intră în şedinţă de vreo două ori pe săptămână, cu vreo 80 de dosare. Împărţiţi şi dumneavoastră 80 de dosare la o perioadă de lucru de 6‑8 ore şi aflaţi cât timp e afectat fiecăruia. Eu am făcut o propunere să se revină la completul de judecată de doi sau trei judecători... S‑a lăsat pe umerii unui judecător, şi ăla stagiar, întreaga muncă de judecată şi nu e bine. Ori, când sunt doi judecători, unul dintre ei îl completează pe celălalt...”

Evenimentul Zilei

(a consemnat Robert Turcescu)

Adoptarea legilor în statul de drept

Constituţia României, revizuită în 2003, statuează în art.76 că legile organice „se adoptă cu votul majorităţii membrilor fiecărei Camere”, iar legile ordinare „se adoptă cu votul majorităţii membrilor prezenţi din fiecare Cameră”, termenul de „majoritate” desemnând cel puţin 50%+1 din numărul total.

În ceea ce priveşte însă legile constituţionale – care, aşa cum statuează art.73, „sunt cele de revizuire a Constituţiei” – legea fundamentală distinge în art.151 după cum este vorba de:

-   adoptarea proiectului sau propunerii de revizuire se face cu majoritatea parlamentară – fie că este vorba de „cel puţin două treimi din numărul membrilor fiecărei Camere” (alin.1), fie de „cel puţin trei pătrimi din numărul deputaţilor şi senatorilor (alin.2) – şi care reprezintă, în ambele ipoteze, mai mult de 50%+1 din numărul total şi

-   aprobarea revizuirii prin referendum (alin.3 al art.151 din Constituţie), organizată în condiţiile prevăzute de Legea nr.3/2000 privind organizarea şi desfăşurarea referendumului pentru revizuirea Constituţiei care, în art.7 alin.2 precizează că „Rezultatul referendumului se stabileşte în funcţie de majoritatea voturilor valabil exprimate pe întreaga ţară”, adică prin participarea la referendum a majorităţii cetăţenilor, constând în 50%+1 din numărul persoanelor înscrise în listele electorale permanente.

Ceea ce pare însă că nu le intră în cap guvernanţilor noştri este că un stat de drept, aşa cum constituţional este definită România, nu-şi poate îngădui să trăiască în continuitatea juridică a unei dictaturi, fără riscul de a se vedea confundat cu ea. În acest context nu strică să ne amintim că statul de drept nu înseamnă nici supremaţia dreptului, nici domnia legii, expresii clamate în oricare regim dictatorial. Legitimitatea sa rezidă – aşa cum susţin Olivier Duhamel şi Yves Meny, coordonatorii ultimului dicţionar de drept constituţional apărut în Franţa – în apărarea efectivă a drepturilor şi libertăţilor omului.

Iată de ce nu sunt şi nu voi fi niciodată de acord cu tentativa de a amesteca apele, cu încercarea şmecherească de a grefa pe trunchiul statului de drept principiile legislaţiei comuniste pentru care zisele drepturi şi libertăţi nu valorau nimic.

Bucureştiul nu este în Sicilia

În fiecare zi aflăm, din mijloacele mass-media, de noi şi noi veritabile lupte de stradă purtate ziua în amiaza mare între diversele clanuri mafiote care se războiesc pentru câştigarea supremaţiei lumii interlope bucureştene.

Asistăm cu toţii, neputincioşi, la răpiri, sechestrări şi torturi, la execuţii în stil mafiot, la confruntări armate în care se folosesc, la vedere, mitraliere, pistoale automate şi grenade.

Periculoşii infractori, daţi în urmărire generală, îşi văd însă liniştiţi de prosperele lor afaceri ilicite şi, mai mult chiar, dau declaraţii peste declaraţii ziariştilor.

Reglările de conturi, soldate, nu de puţine ori, cu victime nevinovate, au ajuns să fie mai dese chiar decât accidentele de circulaţie.

Şi toată această răbufnire de violenţă se petrece chiar în Capitala României, acolo unde se pare că lumea interlopă a fost scăpată de sub control.

Mai mult, din ceea ce am citit în presă, specialiştii în combaterea crimei organizate din întreaga ţară se arată surprinşi de rapida ascensiune a grupărilor mafiote care controlează Bucureştiul, un oraş ai cărui locuitori au ajuns, practic, să fie terorizaţi de membrii acestor bande înarmate, un oraş ai cărui locuitori şi patroni au ajuns, practic, înainte de a-şi achita impozitele către stat, să plătească temutelor clanuri aşa-numita taxă de protecţie.

Doresc să atrag atenţia asupra acestor acţiuni mafiote, ca şi asupra faptului că, totuşi, Bucureştiul nu se găseşte în Sicilia, motiv pentru care recomand organelor abilitate să nu mai arunce fiecare pisica în ograda celuilalt şi să colaboreze pentru a stopa cât mai grabnic acest flagel.

Altminteri, cât timp nu se va pune capăt păgubosului război „fratricid” între Poliţie, Parchet şi Justiţie, nu există nici o şansă a consolidării fragilei ordini de drept existente acum în România.

Capii Ministerului Administraţiei şi Internelor nu ştiu să se apere, nu ştiu să pună problema când invocă faptul că poliţia nu intervine pentru că nu este plătit poliţistul sau pentru că nu s-a ajuns la conciliere.

Poliţia trebuie să se apere altfel.

Poliţiştii sunt trimişi frecvent în judecată pentru că, vezi Doamne!, şi-au permis să sperie infractorul, pentru că poliţistul a scos pistolul să-l someze pe infractor. Nu l-a somat delicat! L-a speriat, că hoţul era şi bolnav de inimă! Cercetaţi pentru modul cum au somat, au fost trimişi 14 poliţişti în judecată. Nu vi se pare că era mai normal să facă MAI o propunere legislativă prin care să ceară reducerea cu aberaţia cu 3 somaţii? Cică: 1. „Te somez. Vezi că trag!”; 2. „Vezi că trag de-adevăratelea!”; 3. „Vezi că chiar acum trag!”;

Păi poliţistul american prezintă insigna şi zice „Stai pe loc”. A mişcat, a tras. De ce nu vreţi să umblăm puţin la legislaţie ca să-i ajutăm?

Deci, apărarea Ministerului de Interne nu a fost bună. Altfel prezintă comandanţii de sector lucrurile: Efectiv, zic domniile lor, acolo trebuie să aibă loc concilierea cu şefii bandelor organizate (zice „bande organizate”, păi, bandele nu pot fi decât organizate. Cine a văzut bandă neorganizată? Asta era ultima definiţie a unui fost ministru al justiţiei). Conciliere care nu se face! E culmea. Şi poliţistul american are o pâlnie şi îl somează pe ăla care este închis în magazin cu ostatici, şi zice: „ieşi afară, că-ţi dau o pizza”. Mă rog, dar nu faci conciliere cu şefi de bande. Nu s-a pomenit conciliere între bande. Asta nu s-a mai văzut!